duminică, 13 iulie 2014

Cine spune că nu se citește totul în ochi n-a mâncat niciodată castane



M-a zguduit cu totul Cineva. Cineva care mi-a recunoscut uitătura. Cineva care m-a citit așa cum am citit-o și eu. Cineva care aruncă constant cu scântei în mine. Cineva care mă atrage cu viață în viață. În miezul ei cel mai dulce. Ar fi neadevărat și inoportun să zic „ne-am întâlnit”, pentru că, deși stăm față în față pe nisip, ușor în diagonală, nu ne-am vorbit, nu ne-am atins, nu ne-am adulmecat, doar ne-am intuit.
 
Lumina ochilor ei, în forma unei blonde păpuși helionice, străpunsă de ochi semi-albaștri, stă ca pe ghimpi lângă mine.
 
Cineva este o fată de aproximativ 25 de ani care aduce puțin la înfățișare cu Jacqueline Bisset: păr șaten, uneori spre blond, cu mici pistrui care-i electrizează prezența, care o înalță și o fac irezistibilă, cu trup de amforă și linii curbe, de sirenă sălbatică, neîmblânzită. Port niște ochelari de soare cu lentile perfect rotunde în stilul Jean Reno în Léon, ce încearcă în zadar să-mi devieze atenția de la ochii ei. Îmi zâmbește. Parcă ne vorbim intenționat în limba muților. Și îmi bate inima mai tare. Cine spune că nu se citește totul în ochi n-a mâncat niciodată castane.
 
Ca să vă spun câte ceva despre privirea ei trebuie să o disociez în primul rând de cea a lui Jacqueline Năstrușnica. Apoi trebuie să iau un cărbune să îi hașurez griul. Apoi trebuie să iau un strop de cer și să îl trec prin smarald ca să ajung la culoarea aceea marină, adecvată privirii ei de păpușă șatenă-blondină.
 
Îmi imaginez toată plăcerea, picătură cu picătură, cum ar curge către zonele mele electrice dacă aș atinge-o. Măcar câteva secunde. De ce atâta calvar? Poate pentru că, precum gemenele, ele două mi se pare că au format la un moment dat în Univers o singură entitate. Au evoluat însă diferit pentru că acum Jacqueline Pistruiata de pe plajă pare că o păzește și învăluie spiritual pe Mica Zeiță a Soarelui din fața mea. Felul în care ea își odihnește privirea asupra ei, felul în care ea mă iscodește pe mine, cel din umbra Soarelui, încercând să se asigure că sub netrebnicele mele lentile negre și rotunde nu efectuez vreun viol energetic... toate astea creionează un soi de apartenență mesianică la Frumusețea Sa sau la trena de fluturi pe care o țese în urmă.
 
Fiecare grimasă a miniaturei dumnezeiești feminine care se întinde grațios sub soare în fața ochilor mei pare a fi doar vârful unei acțiuni mult mai ample ce se desfășoară undeva în altă lume, ori în tot Universul, ca un fel de ripple-effect. Are uitătura mândră, incisivă și moale, deopotrivă, de parcă s-ar trage din Nefertiti, ori din Isis însăși, și pun pariu că dacă și-ar dori, măcar și cu o miime din ființa-i supremă, ar face să îmi cadă pixul obraznic din mână și mi-ar zbura capul undeva departe, poate pe un câmp verde. Și totuși, niciodată în lumea asta, sau foarte rar, poate, destinatarii au omorât mesagerul. Așa că iată-mă aici, umil precum un timid ucenic al marilor scriitori care au avut curajul să scrie femeia, îndeplinind un scris, care pare că m-a ales el pe mine.
 
Ceva mă intrigă. Adică atracția și schimbul nostru de replici mute... și îmi aduce aminte de scena din Pan’s Labyrinth” când fetița îl întâlnește pe omul cu ochii în podurile palmelor. Și apare o undă neagră, un fir, ce îi înfășoară. Mărturisesc că ideea că există un motiv pentru ea și, mai ales, un scop, mă face să dorm mai bine noaptea. Parcă între noi doi se țese o nouă lume. Tumultul ei șiroind în cascadă, temperaturile infinite, abisul strâmt și colțuros, dar și inerția începuturilor îmi par toate aproape palpabile.
 
Dacă plec de lângă ea, știu că toate acestea se vor evapora. Aș vrea s-o iau cu mine. Peste tot. Oriunde. Mereu. Și cuvintele din zâmbetul ei să însuflețească în fiecare dimineață pixul și foaia mea. Să producă repetat această imagine irepetabilă despre a cărei veridicitate mă întreb și eu. Aș vrea s-o iau cu mine, peste tot, oriunde, mereu, să mă conving că frumusețea ei decurge dintr-o  viață proprie ce se dizolvă ca mierea într-o certitudine celestă.




video

 

10 comentarii:

  1. Răspunsuri
    1. Grazie, Adelina! Mă bucur că îți place! :) Chiar mă bucur, ca un copil ce aleargă desculț pe plajă. :P

      Ștergere
  2. Porti ochelari de soare... Atunci , cu siguranta ,conexiunea dintre voi doi , s-a produs intre ochii ei si zambetul tau ....atat de characteristic tie! Sunt aproape sigura, dat fiind faptul ca este[el, zambetul!] irezistibil. Natalia.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Natalia, tu parcă citești printre rânduri. În loc să-mi fie ciudă, ador asta. Nu mă întreba de ce.

      Ștergere
  3. Nici nu intentionez.Eu ma multumesc sa admir...zambetul. Natalia

    RăspundețiȘtergere
  4. Ce-aș mai putea spune ?Nimic,deja zâmbesc gândindu-mă la persoana frumoasă ce a scris aceste rânduri...și mă gândesc serios la niște ochelari de soare...

    RăspundețiȘtergere
  5. Livia, mă bucur să aud că cineva se gândește la mine! :D

    RăspundețiȘtergere
  6. Trăieşti prea mult în oniric. Aşişderea, în virtual.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Interesantă observație, deși măcar în virtual lumea știe cum se scrie AȘIJDEREA (și NU AȘIȘDEREA). :D Conform DEX: AŞÍJDEREA adv. v. absolut, aidoma, aievea, asemenea, chiar, deopotrivă, exact, identic, întocmai.

      Ștergere