miercuri, 27 februarie 2013

Suspicious Minds


La un radio vechi se aude Suspicious Minds. E dat mai tare intenționat. Privesc prin crăpătura ușii cum el o mușcă puternic, de sâni, de umeri, de mâini, de parcă atunci când îi atinge pieptul se leagănă nuferi pe apă, iar ea îl zgârie, îl zgârâie pe spate ca o sălbatică înverșunată. El îi desface bluza din câteva mișcări neatente, îi trage rochia, o sărută, o lasă goală în întregime pe un scaun înalt, trupurile li se rătăcesc precum furtuna rătăcește albatroșii printre stânci. Au uitat și cine sunt și ce fac. Am uitat și eu. Val după val imaginea lor mă soarbe, și astâmpără arșița dimprejur cu o singură bătaie de aripi. Mădularul lui se năpustește ca o fiară oarbă, pierdută undeva în haos. 

-        Mai încet, nebunule! Ia-mă încet... Prostule, iubitule! Barbarule! Mă doaaaaare, ai grijă! E prima dată, și-am spus că n-am mai cunoscut nici un bărbat, mai încet, încet, încet...

-          Tigroiacă! Și eu care te credeam...

O proteja acum. Deja o iubea. Nu se mai auzea decât scaunul scârțâind, amândoi respirau aerul convulsiv al orgasmelor necontrolate, ea era acolo doar pentru el, abandonată cu totul, pătrunsă cu totul până în cel mai adânc colț, acolo unde visurile ei păreau că se împletesc cu versurile cântecului de la radio. Un miros puternic de transpirație o purta parcă peste câmpuri, undeva acasă, într-un loc în care dimineața mirosea a clătite cu dulceață de căpșuni. Pentru el, ea era o fecioară minunată, blândă, un trup rumen de mesteacăn și frăgezime de zmeură, era forfota dulce din grădina cu fragi, coacăze și piersici. Ea îl săruta apăsat, controlându-i ritmul.

-          Așa. Încet. E bine. Mă simți?

Trupul ei zvelt se mișca galeș ca o metaforă dintr-un cireș înmugurit în mai și iunie, parcă plângea cu o răcoare de pom în floare, era pur și simplu o după-amiază senzuală suprapusă peste sărbătoarea luptelor carnale din primordial. Se lăsa iubită și pătrunsă și vedeam cu ușurință evoluția ei impecabilă ca pe un nesfârșit abandon.

-          Nu te opri! Te rog...

Am închis ușa, iar seara am ascultat melodia aceea la radio. A fost ca și cum toate amintirile mă năpădiseră din nou. Imaginea lor, plină de desfătare, m-a prins ca un cârlig aruncat în ochi, deopotrivă m-am simțit pescar și pește, pictor și tablou, nebun și doctor. Noaptea m-am învârtit în pat, căutam buzele, și ochii... și părul... Aveam întreg patul numai pentru mine și totuși nu-mi puteam da seama cum naiba atunci când m-am trezit dimineața cearșaful era mototolit numai pe partea mea.





marți, 26 februarie 2013

Ideile Sofiei sau frânturi din lumea lui Hansel și Gretel


Am locuit într-o vreme într-o clădire aglomerată, acolo unde studenți și tineri ca și mine pedalau seara pe un soi de ficțiune fără șorț de bucătărie și fără haine chiar. Umblau dezbrăcați și recitau poezii toată ziua. Erau tineri boemi cu o imaginație sfidătoare, care amenajau de 1 Mai o plajă de nudiști în fața blocului, exact pe o bucată de spațiu verde pe care domnișoarele necoapte făceau topless la prima amenințare a soarelui urban. Pe vremea aia, tot ce așteptam de la viață era scris în manualul de filosofie și nici o zi nu semăna cu alta, deși noi ne plângeam că toate sunt de fapt trase la xerox și că nu mai e nimic nou sub soare. În blocul acela am cunoscut-o pe Sofia. Care studia la Litere, limba franceză. Am salutat-o respectuos într-o seară de aprilie, când ieșeam din scara blocului. Mi-a zâmbit insistent. I-am zâmbit și eu la fel. Cum aș fi putut să nu o fac? Oricum, de la una la alta, am ajuns să ne vedem tot mai des, până când într-o dimineață m-a invitat la ea în apartament, la o cafea. Îmi bătuse puternic și hotărâtă la ușă, când am văzut-o în prag nu am înțeles mare lucru din ce-mi spunea, avalanșa ei de cuvinte era acoperită de un zgomot de fond specific acelei zone, în care se amestecau strigăte de drujbe, ciocane, cuțite, topoare, ferăstraie, chei franceze și chei de broască, ustensile de atelier, de tăiat, răzuit, rașchetat, găurit, lipit și împușcat. Aproape că m-a luat de mână și m-a condus la ea în apartament. Iar acolo, totul îmi părea schimbat. Parcă pereții sufrageriei semănau cu un fel de wall de facebook offline, pe care erau lipite (postate) tot felul de lucruri, reclame, postere, versuri, portrete, biografii, de parcă cineva ar fi obligat-o să aștearnă acolo tot ce se întâmpla nou cu ea, cu ele, sau împrejurul lor. Exact. Cu ele. Fiindcă Sofia avea o colegă de apartament destul de obraznică, Pușa. Nu știu dacă era numele ei sau o poreclă, dar i se potrivea de minune. În prima zi, Sofia aproape că m-a împins cu forța să mă așez într-un fotoliu cafeniu, însă eu nu-mi puteam dezlipi ochii de la pereții lor. Am înțeles mai apoi de la fete că totul a pornit de a la o idee trăznită de-a Pușei, care nu mai suporta cotidianul plictisitor, și care, pe la două noaptea, după un butoi zdravăn de vin consumat, avusese această idee acceptată cu zâmbetul pe buze de Sofia, care trebuia pusă în aplicare numaidecât. 

Așa au început ele să pună tot felul de chestii pe perete, obișnuindu-se să vadă în fiecare zi ceva nou, să comunice și să-și relateze stări prin tot soiul de desene, etichete, postere, fotografii, brățări de la party-uri, fițuici, replici din filme, pasaje din reviste, bilete de tramvai, flyere, și așa mai departe. Porțiunea pe care se amplifica tot acest tablou dezordonat era de vreo 1,5 m x 1,2 m, aproape de biroul lor, pe partea paralelă cu peretele pe care se sprijineau cele două paturi. Idee destul de isteață, fiindcă așa îl puteau vedea amândouă, tot timpul. Sofia începuse să fie consecventă și ajunsese să posteze câte ceva frecvent, eu cu Pușa o susțineam și ne amuzam din cale afară. Uneori, veneam și eu cu câte o idee interesantă, și fetele începeau să zâmbească. Sofia mă pupa chiar pe obraz uneori pentru asta. Sau poate nu doar pentru asta. Nu știu. După o vreme, am simțit că o plac. N-am apucat să-i spun, mi-a spus ea înainte să-i spun eu. Mi-a zis că aș putea să o invit la film, dacă vreau. Sau la o înghețată. Asta îmi plăcea mult la ea. Nu avea inhibiții, și nici prejudecăți. Și avea gusturi bune la filme. Și la cărți. Mi-a făcut cadou câteva cărți pe care le-am devorat cu setea unei cămile aflate la mijloc de drum. Și știa să sărute bine. Nu-mi puteam dezlipi buzele de buzele ei. Parcă erau dintr-un lipici dulce, din care se face vata de zahăr.

La un moment dat, se anunțase la radio că urma să vină Shakira în România. Pentru prima dată. Sofiei îi displăcea puternic Shakira. N-o prea avea la inimă, ne spunea într-una că se îmbracă prost și că are voce de bărbat. Într-o zi, eu cu Pușa am luat două afișe de pe stradă (reclame pentru concertul Shakirei) și le-am lipit pe perete ca să ne amuzăm de reacția ei când o va vedea postată acolo. Evident, Sofia nu primise noutatea asta prea bine, dar cu timpul a ajuns să i se pară și ei totul foarte amuzant. Făceam diferite glume pe tema asta. Eram trei și fericiți. Aveai o senzație ciudat de plăcută când ajungeai acasă de la cursuri și știai că există un spațiu unde poți face ce vrei, o lume fără granițe, fără limite și plină de râsete. Shakira ajunsese un poster modificat cu timpul, redesenată, pimpuită cu ochelari, cravată, eșarfă, codițe și chiar barbă. Plus că Sofia deja ținea foarte mult la mine. Uneori, mă ținea în brațe dimineața și mă întreba dacă nu m-am plictisit de o nebună și trăznită cum e ea. Ori dacă nu mi s-ar potrivi cineva mai cuminte, adică o fată ale cărei coordonate sunt întotdeauna exacte. Dacă stau și mă gândesc acum mai bine, realizez că nu știa nici ea și nu știam nici eu că zilele acelea umpleau fiecare gol din mine, era soare aproape tot timpul afară și dragostea mi se ascundea în cele mai adânci crăpături ale tălpii, ba chiar și în liniile corpului meu învelit de griji și nopți nedormite. Am plăcut-o foarte tare, recunosc, a fost ca și cum mi-ar fi mușcat din inimă și aș fi supraviețuit. Țin minte și acuma când mi-a spus că mă place fiindcă îi dau o stare de 8 Martie, iscoditoare și plăcută, ca un pumn de mituri antice sau ca o legătură de chei ce deschid alte uși, mai interesante. Era spontană și frumoasă.

Peretele acela ne-a distrat tot anul, nu l-am abandonat niciodată, până ce a ajuns să fie foarte popular printre colegii de facultate ai fetelor. La fiecare party, lumea era fascinată de amploarea proiectului nostru ludic. Multe expresii pe care le-am folosit în perioada aceea le-am imortalizat chiar și pe perete. Am creat un nou limbaj la baza căruia se afla peretele nostru aglomerat. De genul: luminează-mi ziua, și dă-ți foc! (replică găsită de Pușa undeva pe net). Tot pe harta sentimentală a peretelui nostru au rămas expresii din mijlocul unor momente memorabile, ca de pildă atunci când Sofia era la duș și a rămas fără apă caldă, ieșită tremurând de la baie și murmurând: m-am așezat comod și încă aștept! Acolo am postat chiar și rezultatele unor diferite jocuri de societate care ne-au încărcat timpul liber, schița unei case din prăjituri (casa în care ne-am fi dorit să trăim, exact ca și Hansel și Gretel), etichete de ciocolată, fotografii cu mere și bomboane, o crenguță de brad pe care am folosit-o la colindat, care s-a uscat și a ajuns să dea chiar bine cu peretele. Sofia a găsit un loc chiar și pentru o folie cu bule din plastic pe care a scris cuvinte din conversațiile noastre, spunându-ne că totul face parte dintr-un proiect puțin dadaist despre cum își pierd cuvintele sensul când sunt scoase din context. I-am dat o mână de ajutor la un moment dat, postând acolo pasaje din studiile lui Garfinkel și ale lui Levi-Strauss, care ei i-au plăcut foarte mult.

Ne-am distrat luni la rândul, obsedați de imaginarul peretelui nostru, apoi pur și simplu a venit vara, și am plecat cu toții acasă. Peretele a fost zugrăvit, otrăvit cu vopsea lavabilă albă, care a înecat lumea aceea fascinantă precum un cataclicsm a șters existența Atlantidei. Dar uneori mai vorbim la telefon despre el. Sofia e în Norvegia acum, iar Pușa în Irlanda. Suntem trei puncte fixe, la distanță mare unul de celălalt acum, dar îmi place să cred că reîntâlnirea noastră va fi inevitabilă și va fi cu siguranță în fața unui perete trăznit care reprezintă universul nostru vertical. Un univers care ne-a oferit siguranța zâmbetului de mâine, care ne-a recolorat trecutul și în care am cunoscut dragostea trezită, cea care cu degetele ei cățărate pitoresc pe ferestre îmi părea o povară atât de dulce și tihnită, ca o ploaie ce te spală. Și care retrasează în tine linii mediane, scormonindu-ți toate simțirile, până la măduvă. E peretele pe care ar mai fi trebuit să scriu o singură poveste. Povestea mea și a Sofiei. A cărei dragoste ne-a unit pupilele într-un al treilea ochi, prin care încă mai văd o copilă haioasă, o femeie irezistibilă și o bătrână înțeleaptă. Exact, prin care o mai văd pe Sofia.



joi, 14 februarie 2013

My Funny Valentine


Știu o fată care iubește un singur bărbat. Dar nu e cel de lângă ea. Nu. E cel pe care știe că îl mai are la suflet. Încă se gândește uneori seara la el, exact așa cum un om se gândește înainte de culcare la ce are de făcut a doua zi. Tresaltă și simte o apăsare în piept. Ultima oară, l-a văzut lângă o altă femeie, în oraș. Era cald afară și purta o pălărie de soare și o rochie albă ce-i cădea pe corp precum o briză tandră de primăvară, cu miros de flori proaspăt înflorite. S-au intersectat la semafor. Nici unul nu a scos nici un cuvânt, el părea gânditor și la fel de tăcut cum e cerul atunci când ne ascultă rugile. O privea atent și i-a zâmbit profan, deși ar fi vrut să-i pară indiferent. Era la fel de tăcut ca un rebel capturat de liniile străine cu o carte de Kafka în mână, pe care n-a citit-o și nici nu va mai apuca să o mai citească vreodată, dar pe care încă o ține strâns la piept, ca pe o săgeată înfiptă adânc în inimă. În schimb, ea ar fi vrut să facă ceva ce n-a mai făcut: să-și calce pe orgoliu, să deschidă gura și să-i vorbească. Să-i spună tot ce are pe suflet, până ce el o va asculta și-i va respecta ultima dorință: ca nici o umbră a amintirilor să nu-i mai treacă prin minte de acum înainte fără a fi decapitată și ca nici o iluzie că se vor împăca cândva să nu supraviețuiască acestei ultime zile. Totuși, timp de două secunde, și-ar fi dorit ca el s-o ia în brațe, să fugă amândoi de furia timpului, traversând nisipurile clepsidrei sparte. Poate așa ar fi oprit cumva ritmul ăsta în care în fiecare noapte îl scoate din inimă și în care în fiecare dimineață îl găsește acolo la loc.

El părea un bărbat care iubește o singură femeie. Își imaginase de multe ori momentul în care o va revedea. Iar acum un astfel de moment îl cuprinse ca intrarea în sevraj sau ca un pumnal înfipt între coaste. Dinspre dinăuntru, ca să nu ai cum să te ghemuiești la timp. O secvență cu ei doi dezbrăcați îi trecuse prin minte, din vremea în care numărau ploi împreună, până ce adormeau sub un tavan care ar fi trebuit să-i ferească de orice blestem sau descânt rostit deasupra lor de preotesele vechilor zei invidioși pe dragostea umană. Simțea un foc în palme și o dorință de a o cuprinde în brațe, de a se lipi de ea, prin ochi și buze, ca și cum ar fi fost posedat. După o luptă teribilă cu Mama Zmeilor. Pe care ar fi purtat-o și acum bucuros, numai ca s-o recâștige. Și să fugă cu ea într-un loc în care muzele se spală pe fățiș în țara soarelui apune, unde oamenii și străzile nu au, ca și aici, inimi de cărbune. Și unde îndrăgostiții mai știu vechile meșteșuguri prin care morile norilor se pot lega cu eșarfe din albăstrele. Ciudat, auzise azi la radio melodia pe care un solist le-o cântase la prima lor aniversare: My funny Valentine. Până când se dezmeticise, semaforul se făcuse verde. Fără nici un cuvânt, dar într-un dialog atât de intens, și-au luat, pentru prima dată, la revedere. Știind amândoi că se vor întoarce acasă mai singuri și mai bătrâni ca niciodată, și că o ceață densă și neutră se va așterne nepăsător peste lume. Și că la stingerea veiozei, în noapte, doar ochii celuilalt vor mai lumina din fotografii în albume.





vineri, 8 februarie 2013

Dintr-un impuls de suprarealism cronic


Pasiunea mea poate fi văzută ca o tentație săpată într-un tărâm interzis al trupului tău. Eu noaptea fluier și mă întâlnesc iluzoriu cu luna pe acoperiș. E ca și cum m-aș iubi pe furiș cu o femeie mai în vârstă, al cărei trup încă tânăr și prizonier rămâne întins în fața mea ca un lut tăcut și moale. Mai ții minte? A fost ceva încins între noi doi, la început măcar. Era o vreme când știam că înainte de esență a existat pe undeva în mine o margine perfectibilă a adevărului. Și mai erai și tu. Și dincoace de tâmpla reflecțiilor dureroase a existat și un arhipelag plin cu ciulini ai nopții. Și mai eram și noi. Și ne era familiară fiecare împăcare, pe care o urzeam la repezeală din celelalte cuvinte. Te-ai obișnuit să fi mângâiată în fiecare Duminică dimineața, deși știai că Dumnezeu se odihnește și, fiindcă erai prea fragilă ca să te las la voia întâmplării, ți-am amestecat obrazul în pieptul meu, măcar până Luni. Măcar de-aș fi știut la naștere că nu-mi va folosi la nimic nici becul și nici roata. Și că toată tehnologia acumulată de omenire nu mi te va aduce înapoi, că voi rămâne doar cu mărul lui Adam, și cu o urmă în ADN, lăsată moștenire de șarpele nebun care a ispitit-o vremelnic pe Eva. Mi-a rămas doar să scriu, deși îmi vine uneori să-mi afund câte un cui în tâmple, ca să mă aud mai bine ori ca să-mi alung din gânduri ideile tentante ale lui Einstein, toate sms-urile siropoase, grădinile suspendate ale Semiramidei și observațiile lui Jung și Freud. Vezi tu, oriunde m-aș așeza nu-mi găsesc locul, încă adulmec trupul tău otrăvit de plăcere, e ca și cum m-aș scufunda într-o plasmă a amintirilor, unde nu există duminici cu turtă dulce și unde semafoarele nu cântă refrene colorate, ci aduc numai secvențe din luntrea ispitelor carnale. Clădirile pe care le priveam altădată acum nu fac nimic altceva decât să incendieze aerul, cu metempsihicul lor hilar și eu m-am săturat să aștept. Tăcerea ta pulsează într-o specie de cocor origami, pe cale dispariție, pe care oamenii n-o mai așteaptă nici ei. Care s-a transformat într-un pește neon, căruia îi place compania, dar nu pentru multă vreme, fiindcă știe că atenția prelungită îl poate transforma într-un mic dejun delicios. Dar o să mă încăpățânez până la capăt. Și o să te mai aștept. O să fiu mai copt și pigmentat de riduri, dar știu sigur că mă vei recunoaște. O să-ți comand un chimonou de opal, țesut din multe flori de nufăr, și-ți voi pregăti o cadă plin cu apă de palmier, care să-ți răscumpere păcatul primordial, din vremea șarpelui viclean. Și voi privi din colțul potrivit cum la gâtul tău va atârna un colier din patru scoici ovale, ce închid în perle un miez de mister, prin abisul sânilor tăi puternici. Te voi cuprinde cu un prosop înmiresmat, spălat de lacrimi din cireșe crude, culese din pierderea răbdării după atâta așteptare. Voi întineri atunci, voi uita să scriu, nu voi mai știi cum culorile au reușit să-mi roadă ochii, și vârfurile degetelor, și cea de-a șaptea venă. Mă voi vindeca folosind o singură nuanță a ochilor tăi, fixați într-atât de simetric pe chipul tău dornic, de pus pe șevalet. Te voi iubi apoi ca la început, când Dumnezeu m-a izgonit din rai, acuzându-mă de suprarealism cronic.