luni, 29 noiembrie 2010

Erasmus nu mai e, ne-a rămas doar elogiul prostiei..


E destul de trist ce trebuie să scriu aici. Adică, e vorba despre timpul pierdut. Al tuturor celor care acum câţiva ani vroiau să mai facă ceva în ţara asta. Care nu aveau nimic de pierdut şi care azi sunt mici roboţei care pun ştampile pe buletine de vot, cu memoria ştearsă. E clar că azi, trăim într-o lume în care fiecare face pe deşteptul, superficial crezându-se mai bun ca alţii, pe de o parte, iar pe de altă parte, îşi plânge de milă. Aşa ne trebuie. Ne merităm soarta. Pentru că în loc să cultivăm bunul simţ, cunoaşterea şi creativitatea, acum douăzeci de ani nu am făcut decât să le dăm proştilor un Snickers în mână şi o sticlă de Coca-Cola. Şi reclame de sărbători. Şi ocazia de a-şi posta poze cu păpuşi machiate de prin cluburi. De a avea profil pe toate reţelele de socializare. Anii au trecut, şi toţi visează să plece dincolo, la o viaţă mai bună. Da, aşa e, după douăzeci de ani, distanţa faţă de vest nu s-a micşorat, din contră, devine colosală. Unde e progresul, când diplome avem cu toţii? Noi nu avem mai multe studii decât înaintaşii noştrii, avem diplome mai multe, şi mai pompoase. La care ţinem la fel de mult ca la propriul ego. Un ego fără credibilitate.
Acum vreo zece ani, adormeam citind, cu lumina aprinsă la bucătărie, pe un scaun simplu şi incomod, pentru a nu ceda somnului. Am citit mult. Tot ce îmi cădea în mână. Azi Google face minuni, şi ajungi să te întrebi dacă mai există vreo diferenţă între wikipedia şi un roman istoric. Am citit, mult, şi fără discernământ. Mi-am ignorat profesorii cât de mult am putut. Pentru că, în subconştient, mi-am dorit mereu să învăţ din drama lor. Din adolescenţa lecturilor mele, mi-au rămas doar frânturi de entuziasm şi deprinderi generale. Spre exemplu, am crezut că muzica bună, cartea şi filmul mă vor înhăita cu alţi tineri, de peste tot. Mă gândeam că singur voi fi mâncat. Şi că, în grup, voi fi ce mi-am dorit. Adică înlocuitorul celor care ne-au pricinuit atâta disconfort. Mie, părinţilor, bunicilor, străbunicilor mei. Prietenilor, profesorilor, medicilor, colegilor mei.
E o lume nebună în care banii reprezintă modelul fals de urmat. Naiv, eu credeam că ne reprezintă doar ce suntem în stare să spunem, să facem, să ştim. Călătorind, am văzut că şi copiii austrieci, englezi sau francezi învaţă carte. Şi că e o lume mai deschisă ca oricând. O lume în care ziarele, televiziunile şi instituţiile nu mai dau doi bani pe noi. Ne acaparează şi ne uniformizează. Iar azi depindem de oameni inculţi, slab pregătiţi, care nu sunt în stare să decidă corect nici pentru propriile lor persoane. Oameni din jurul meu, şi al vostru, care habar nu au cine e Marcel Duchamp, Gustav Klimt, Niccolo Paganinni sau Henryk Sienkiewicz. Care nu mi-ar putea spune nimic despre emoţia din La Răscruce de vânturi”, despre strigătul lui Sartre, despre filmele lui Fellini.
Câteodată imi imaginam ca prin depravare, poate că am fi putut schimba ceva din caricatura asta societală în care trăim. Fumând iarbă, consumând alcool, impunând alte trend-uri, poate că am fi atras atenţia celor din jur. Dar mi-am dat seama că din contră, tuturor le-ar fi fost mai simplu atunci să ne catalogheze drept o generaţie de rataţi. Mândru de mine, de ceea ce ştiu şi pot face, mereu am crezut că voi răzbi în orice junglă. Dar azi, ne trebuie doar job-uri, bani, şi apreciere din partea celorlalţi pe fundamente greşite. Nu mai avem nevoie nici de Dostoievski, nici de Kafka, nici de Mann, nici de Borges, nici de Eliade, nici de Camus. De niciunul dintre cei care pe mine m-au ajutat să înţeleg cât de important e să nu uiţi pe ce insulă naufragiezi atunci când oscilezi între Bine şi Rău. Prin cultură, credeam ca oamenii se pot aduna ca furnicile şi pot schimba ceva în ţara asta blestemată. Dar banii, interesele şi falsa verticalitate i-au atras pe mulţi cei din jurul meu ca pe lăcuste. Iar pe cei buni, îi determină să plece, peste hotare, lăsând spaţii valoroase, goale şi pline de amintiri. Sau îi transformă, pe cei care nu pleacă, până ajung să cadă în uitare şi în resemnare. În superficialitate şi în falsă mulţumire. Oameni cu obiective nepotrivite personalităţilor pe care le adoptă, veşnic preocupaţi, şi veşnic nemulţumiţi. Pentru că la români, prostia şi mulţumirea sporeşte în avalanşă. Românul meu, de pe stradă, din staţie, din facultate, din fabrică, dintr-o casă de pariuri, din maşină sau de la birou,  e de fapt un mic gândac maroniu, care-şi autosugerează la foc continuu mulţumirea. El întotdeauna îşi va spune aşa: eu am o mulţumire, sunt mulţumit că am o mulţumire, deci dintr-o dată iată că am două mulţumiri. Sunt mulţumit că am două mulţumiri şi mai adun o mulţumire şi am trei. E o progresie aritmetică de raţie 1, deci mulţumirea românului creşte întotdeauna cu 1..


marți, 23 noiembrie 2010

Prietenie pe muchie de cuţit..


Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile care mi se întâmplă. Poate că-mi scriu chiar mie.”
– Antoine de Saint-Exupery –

De câte ori ies la o bere seara după şapte, şi de câte ori deschid fereastra de Mozilla (pentru a mai vedea unde mă aflu ca un mic bob de nisip ce sunt în harta sahariană a informaţiei păzită de Cerberul Google), citesc şi observ consternat aceleaşi aberaţii repetitive, crunte şi bizare despre ce înseamnă azi “prietenie adevărată”. Domeniu de discuţie care nu are cum să lipsească din elaborata expertiză individuală a internautului atotştiutor de zi cu zi. Şi (ţâc!), m-am gândit serios la prietenii mei. Repet, la...prietenii mei!
Cred că ceea ce nu înţeleg mulţi dintre aceia care ne îndobitocesc cu variate opinii despre amiciţie şi preţuirea celuilalt, este că, de fapt, a ajuta un prieten la nevoie, sau a-l încălzi cu mângâierile tale şi a-l înconjura cu toate acele „sincerităţi” nu înseamnă, punctual, absolut nimic. Fiind căpoşi şi atotcunoscători, nu mai reflectăm la libertatea acordată celuilalt. Criticăm, ne supărăm, judecăm. Mai ales când vine vorba despre prieteni. Sau impunem condiţii. Nu mai înţelegem că Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanţial de timp, de loc sau de mod!”[Nicolae Steinhardt, în Jurnalul Fericirii].
Privind în urma mea, pot să îmi asum (după majore conflicte interioare, admit) că prietenia poate şi ar trebui să însemne a nu-i încălca libertatea celui pe care spui că îl preţuieşti, şi mai ales a nu-l judeca din punctul tău de vedere (care poate fi real şi justificabil, dar poate nu corespunde experienţei destinului celuilalt). Şi mai înţeleg, a nu- preţui (pe prieten) prin ceea ce îţi convine sau te amuză pe tine, ci pentru ceea ce este, pentru el însuşi, aşa cum l-ai găsit, şi prin ceea ce trebuie el să realizeze ca să ajungă om. Şi nu un simplu manechin.
Timp îndelungat, mi-a rămas întipărită în minte, o observaţie enervantă a lui Mellin de Saint-Gilles, aceea că „O prietenie care nu poate fi sfârşită, nici nu a început vreodată!” Vorbe cu ecou adânc în ceea ce mă priveşte, pentru că mi-am pierdut câţiva prieteni de-a lungul timpului, de care mă simţeam ataşat într-un mod ce depăşeşte îngrădirea cuvintelor de pe această pagină. Din fragedă adolescenţă, am început să cred că un prieten este un alt tu însuţi. Şi că, la un moment dat, există un stadiu al prieteniei unde nu mai e nevoie să vorbeşti spre a te înţelege şi fi înţeles, şi nici să te sfătuieşti spre a acţiona în comun. M-am născut vorbind am senzaţia, fiindcă sociabil am fost dintotdeauna. Comunicativ şi lipsit de inhibiţii. Iar în această conjunctură, prietenii din jurul meu nu au întârziat să apară. Unii, au venit repede şi au plecat repede. Chiar câţiva cărora le-am greşit, şi pentru care prietenia a însemnat mult. Şi bizar, încă mai înseamnă.
Cu un zâmbet pe care îl păstrez de la începuturile copilăriei mele, îmi amintesc prietenii copilăriei mele, cei din vacanţe, de la bunici, sau cei din cartierul în care am copilărit. Oameni care mi-au redat personalitatea de mai târziu, din adolescenţă. Şi cărora ar fi indicat să le mulţumesc, măcar aici, unde scriu. Dar îmi amintesc şi cum, pe la vârsta de 10 ani găsisem în biblioteca părinţilor o traducere ilustrată a Epopeii lui Ghilgameş. Carte care mi-a deformat ideile despre prietenie. Am valorizat prietenia prin ochii şi încrederea lui Ghilgameş şi ai lui Enkidu. Primii doi prieteni ai lumii, aşa cum descoperim din însemnările sumeriene regăsite abia acum un secol şi ceva. Eroi legaţi sufleteşte unul de celălalt, a căror prietenie sinceră deranjase divinităţile. Pe care i-am păstrat în mine, crescând, dar şi pierzând alţi prieteni, din timpul adolescenţei şi ai liceului. Peste ani, am ajuns să îmi dau seama că prietenia ar trebui rezumată doar la aceasta: o prezenţă care se întregeşte lângă o altă prezenţă. Înainte de-a intra la facultate, aveam o altă idee concentrată în minte: că prietenii trebuie căutaţi şi aleşi, iar odată aflaţi, ar trebui caracterizaţi prin tăcerea manifestată între ei. În anii nebuni ai facultăţii, mă certam (tot la bere ieşit, asta e!) cu alţii susţinând că prietenii ar fi entităţi rare, care atunci când te întreabă ce mai faci, aşteaptă să audă şi răspunsul.
Pierzând câţiva prieteni, am ajuns (criticabil de negativist) să cred că prieten e un termen cu aşteptări prea mari, care deziluzionează ceea ce personifică, şi că trăim într-o culpabilă lume a reîntoarcerii satirilor printre noi. Satirii, acele fiinţe mitologice, sălbatice, care trăiau în păduri împreună cu menadele (alcătuind alaiul lui Dionysos). Fiinţe antagonice şi fascinante, senzuale, în care nu puteai să ai încredere şi care se purtau urât de cele mai multe ori. Satirii erau mici de statură, păroşi, având uneori copite şi picioare de cal, asemănători centaurilor, dar şi cu acele coarne mici şi ascuţite, care îi făceau să arate ca Pan, zeul naturii, cel cu sângele înfirbântat. În propria dezolare şi dezamăgire, prietenii mei erau satirii mei. Ocupaţia favorită a satirilor era urmărirea nimfelor care trăiau în locuri paradisiace (situaţie pe care o regăsim şi acum, printre vânătorii de fete de pe Facebook şi nu numai, a căror abundenţă de comment-uri pare atât de haioasă). Satirii apăreau pe scenă (cu ocazia Marilor Dionysii) în postura de clovni, „piesele cu satiri” sau „satire”, un fel de scene burleşti, fiind intercalate între tragedii. Era ceva obişnuit să reprezinţi după câteva drame serioase o piesă uşoară, cu satiri, în care erau luate în râs diferite subiecte (aşa cum se întâmplă şi azi, deseori, când prietenii regăsesc în tine doar ceea ce-i amuză).
Recent, aş fi vrut să port cu cineva o discuţie despre prietenie. Să o redefinesc cumva, să o pot înţelege. Parţial măcar. Să înţeleg de ce te caută foştii colegi de facultate sau de liceu, oameni cu care ai avut o relaţie de prietenie în acele timpuri, feţe pe care încă le mai asociezi cu trăiri şi evenimente din propriul trecut. Prietenii sfârşite, din diferite cauze. Oameni care te caută din când în când, nu cedează unor refuzuri, iar discuţiile cu ei au întotdeauna la bază sintagma „mai ţii minte când?...”, parcă hotărâţi să îi dea dreptate lui Democrit când susţinea că „Acordul felului de a gândi naşte prietenia!” Nostalgia devine puntea de legătură, stâlpul discuţiilor despre trecut, prietenia legându-se brusc. Dar pentru un timp foarte scurt, desigur. Pentru că oamenii îşi caută trecutul în aceşti foşti prieteni. Un trecut a cărui relevanţă este ştearsă de către prezent, care nu mai reprezintă în esenţă nimic din viaţa ta de acum, cu excepţia câtorva momente de resuscitare. Pentru noi toţi, asta înseamnă un exerciţiu permanent de memorie. Altfel spus, prietenii din trecut acţionează asemenea unei oglinde care te prezintă într-o perioadă în care aveai o părere mai bună despre tine. E un fel de folosire reciprocă, tacită, a fostului tău prieten.
Cunosc şi eu (ca mulţi alţii bănuiesc) persoane care se întorc în oraşul natal, la un prieten al cărui calităţi sunt supraevaluate, tocmai din temerea aceasta de a te desprinde de trecutul pozitiv. Cred că toată lumea înţelege nevoia asta, dar nimeni nu vorbeşte despre ea. Şi uite-aşa ajungi să auzi, lângă acel prieten de demult, expresia: „ce tineri şi nebuni mai eram...” Iar una peste alta, până şi reţelele de socializare online (mereu fac referire la ele, scuzaţi-mi meteahna) îţi permit accesul la trecutul tău, dar şi la cel al altora, pe care îl poţi comenta şi rememora după bunul plac. Nu ştiu ce să zic, dar vă întreb: credeţi că se poate reînnoda o prietenie care s-a pierdut în timp, prin aceste puşeuri de memorie? Poate fi dat înapoi timpul petrecut în realităţi diferite şi paralele? Mai putem reîncepe totul de unde ne-am oprit? Eu am dubii serioase în legătură cu asta.
E o situaţie pe care o regăsesc în recent vizionata peliculă autohtonă “Boogie”. Acolo, în jumătate din timpul petrecut împreună, protagoniştii se străduiesc să retrăiască senzaţii avute în timpul liceului, făcând aceleaşi lucru ca atunci, iar în cealaltă jumătate de timp se compară unii cu alţii, pentru a-şi îmbunătăţi, bineînţeles, părerea pe care o au despre ei. Deci o folosire a trecutului pentru un preludiu al bilanţului personal din prezent.
Trăitul în trecut este foarte periculos, pentru că poate pune o barieră evidentă evoluţiei personale, dar totuşi el reprezintă rădăcinile tale adânc înfipte în pământ, precum şi tulpinile tale supraterane. Prin urmare, să nu uităm cine suntem, fără să ne fie frică de ce am devenit.

P.S.: [Azi e ziua de naştere a unui prieten pierdut, evident, din vina subsemnatului. C., un sincer şi călduros La Mulţi Ani!]
                      


luni, 22 noiembrie 2010

Studiu...

„Cnofrom uuni stduiu al ueni uinvrestţiăi elgenze, nu cntozeaă în ce odrnie se alfă lirteele îtnr-un cuvânt, signruul lcuru ipmortarnt e că pirma şi utlima liertă să fie la lcuol lor. Rsetul potae fi o vrzaă colmpetă şi tot o vei ptuea ctii frăă prboelme. Atsa e din cuzaă că nu ciitm feicrae lteiră, ci cvânutul ca un îrtneg.”

Sărutul, brand urban al Clujului...



Am ajuns azi să am certitudinea că sărutul este cea mai economică formă a limbajului. Sărutul, acest bun de preţ al oraşului în care respir, a devenit ţintă turistică pentru toţi străinii care îl vizitează. De aceea, ar merita recunoştinţă toate cuplurile care azi cu migală îl valorizează. În ceea ce mă priveşte, cred că mi-am făcut un prost obicei din a-mi amesteca trecător ochii cu privirea exultată a cuplurilor de îndragostiţi, atât de dese în jurul meu. M-am obişnuit în preajma sărutului urban de cuplu. Uşor uşor, sărutul urban a substituit cuvintele, expresiile, gesturile, făcând chiar suportabil zgomotul matinal al claxoanelor de maşini grăbite. Sărutul poate fi azi un cuvânt nerostit. Care are meritul de a elimina alte preocupări. Măcar parţial, sper că veţi fi de acord cu mine. Oricum, în dimineţile trecute am ajuns să mă gândesc cum, printre toţi oamenii care se sărută nebuneşte pe stradă, am fost practic forţat să îmi asum rolul lui Memo (dacă vă mai amintiţi de acel roboţel din „Cartea Cărţilor”). În sensul că par şi eu căzut din alte timpuri, învechit şi rece puteţi spune, în care sărutul public era o piesă rară. Timpuri în care eram atras de sărut neştiindu-i splendoarea publică.
Prima fată pe care am vrut să o sărut (fapt neîmplinit, fireşte) avea ochii mari şi verzi, cu un look a la Sinnead O’Connor, care îmi inundase gândurile la început de adolescenţă, o fată mai degrabă nedumerită, cu o privire tristă şi misterioasă pe care mulţi băieţi de vârsta mea o găseau neatractivă şi banală. Cochetă şi misterioasă, îmi acaparase în totalitate gândurile în momentul în care dansasem cu ea la o serată şcolară pe o piesă acră de blues. O fată care îmi fusese dragă câteva săptămâni şi căreia de multe ori căutam să-i vorbesc, să o întreb ce preferă să citească şi să-i spun că are nişte bocanci extraordinari. Albaştrii. La ea mă gândesc câteva secunde atunci când privesc atâţia tineri sărutându-se prelung în jurul meu.
Dacă îţi petreci o după-amiază în braţele Clujului, ai toate motivele să te simţi singur. Ultimul om de pe planetă şi probabil din întregul univers. Pentru că, la un interval de aproximativ 3 minute, vei trece pe lângă cel mai îndrăgostit cuplu pe care l-ai întâlnit în viaţa ta. Şi care se multiplică pe măsură ce înaintezi în drumul tău. Moment în care, te vei întreba, aşijderea lui Jonathan Swift: “Doamne! Mă întreb, oare cât de nebun trebuie să fi fost cel ce-a inventat sărutul?Unii spun că n-ai avea de fapt niciun motiv întemeiat pentru a te simţi singur, fiind benefic privitorilor să intre în aerul optimist răspândit de cei îndrăgostiţi, care în Cluj par a fi grupaţi în cohorte romane ce mărţăluiesc într-o cadenţă ritmată. Bănuitor din fire, meditez la nenorocul meu, mai ales că aceste cupluri, de studenţi adunaţi din toate colţurile ţării, exprimă atâta entuziasm şi nonşalanţă, de parcă ei ar fi ultimii cavaleri care mai deţin ascuns elixirul (hedonic sau nu) al trăirii umane la oraş.
În acest context am ajuns să mă simt ghinionist şi rătăcit în oraş. Context în care regăsesc cupluri sărutându-se în cafenele, pe străzi, în staţii, pe bănci, în troleibuze, în cluburi, la ieşirea din facultăţi, pe coriodoare, pe balcoane, în spatele şi-n faţa mea. Mă veţi acuza că aş putea fi împotriva lor, dar trebuie să vă spun că mi-au devenit dragi. Deşi iniţial, mi-a fost dificil să mă obişnuiesc cu abundenţa lor. Acum, cred cu tărie că ele contribuie la iconografia peiorativă a oraşului în care respir. La intrarea în Cluj, cred că ar merita investit într-o plăcuţă inscripţionată cu mesajul: „Dumnezeu l-a creat pe om, şi, socotind că nu este destul de singur, i-a dăruit şi o parteneră, ca să simtă mai acut solitudinea” [Paul Valery]. Am avea şi noi, un brand local al acestei binecuvântări pe care o regăsim în săruturile juvenile ce împânzesc spaţiile clujene.
În câţiva ani clujeni (unitate de măsură asemănătoare anilor lumină), am priceput că a-ţi săruta partenerul (partenera) pe stradă, e obligatoriu! Să fiu bine înţeles, e ca şi compostarea biletului din mijlocul de transport în comun! În acelaşi timp, nu ai voie şi nici nu e recomandat să priveşti mai mult decât câteva secunde la cuplurile care se sărută atât de pasional încât ar stârni invidie şi păcătoşilor veneţieni care îşi plimbă logodnicele cu gondola în jurul Palatului Dogilor. Sărutul de cuplu, marcă înregistrată azi, e noul hotar al sacralităţii urbane.
Cu uşurinţă, pot fi contrazis de toate vocile îndrăgostite. Deşi ieri, răsfoind un ziar central, am aflat că azi există inclusiv oameni care studiază anatomia şi istoria sărutului de cuplu. Nu sunt antropologii, dacă asta credeaţi. Se numesc filematologişti. Oameni a căror preocupare este aceea de a ne convinge că sărutul este socialmente învăţat, cu toate că există şi o formă primară a lui, dobândită pe linia ancestorilor. Strămoşul filematologiei, am aflat puţin mai târziu, este eruditul scriitor roman Pliniu cel Tânăr, care clasifica sărutul drept osculum”(pe obraz), “basium”(pe buze) sau savolium”(cu adevărat pasionat), şi care, în acest caz, pune în mişcare toţi cei 34 de muşchi ai feţei. Iar dintre aceştia, cel mai important este orbicularis oris”, care conduce buzele în acţiune. Aşadar, de acum înainte, îmi voi imagina în fiecare dimineaţă cu uşurinţă perechi de 34 de muşchi puşi în acţiune în jurul meu, când mă sprijin de o bară de metal din troleibuz.
Oriunde vei căuta, vei afla mirat că sărutul derivă din dragoste” (te-ai prins, nu?). Aşa că am ajuns să realizez cât de norocos sunt azi că trăiesc înconjurat numai de dragoste. Clujul duce azi mai departe renumele Veronei şi al sonetelor shakesperiene. Şi tu, cititorule, şi eu, ştim deja asta. Pentru că e posibil să fi fost şi noi supuşi observaţiei cândva în aceeaşi ipostază. Poate că sărutul în spaţiul public e doar o etapă, o treaptă. Şi că, până la urmă, maturizarea sărutului urban ne transformă (aşa cum ar trebui) în acei indivizi care spun că Un sărut legal nu este tot atât de valoros cât un sărut furat! [Guy de Maupassant]

Tinerii  - Nichita Stanescu

Se sărută, ah, se sărută, se sărută
tinerii pe străzi, în bistrouri, pe parapete,
se sărută întruna ca şi cum ei însuşi
n-ar fi decât nişte terminaţii
ale sărutului.
Se sărută, ah, se sărută printre maşinile-n goană,
în staţiile de metrou, în cinematografe,
în autobuze, se sărută cu disperare,
cu violenţă, ca şi cum
la capătul sărutului, la sfârşitul sărutului, dupa sărut
n-ar urma decât bătrâneţea proscrisă
şi moartea.
Se sărută, ah, se sărută tinerii subţiri
şi îndrăgostiţi, atât de subţiri, ca şi cum
ar ignora existenţa pâinii pe lume.
Atât de îndrăgostiţi, ca şi cum, ca şi cum
ar ignora existenţa însuşi a lumii.
Se sărută, ah, se sărută ca şi cum ar fi
în întuneric, în întunericul cel mai sigur,
ca şi cum nu i-ar vedea nimeni, ca şi cum
soarele ar urma să răsară
luminos
abia
după ce gurile rupte de sărut şi-nsângerate
n-ar mai fi în stare să se sărute
decât cu dinţii.