vineri, 22 aprilie 2011

O ultimă dorinţă a lumii de santal


Uneori descoperim ceasuri mov în deschiderea zorilor. Îți spun șoptit să îți savurezi cafeaua după cum auzi cântul secundelor, în timp ce eu privesc nehotărât spre urmele tale ovale, adun rotocoale de întrebări, fără a încerca să ascult oamenii, copacii, forfota zilei.
Înțelegi, am nevoie doar de trei obiecte simple, să știu că ai venit fără plecări, să simt cum dezechilibrezi viața într-un surâs și mă scuturi de ploaia neagră. Nu îmi asculta inima, scrijelesc în ea un oraș incolor, iar tu vei picta bărbaţii după asemănarea dorințelor. îți voi recita din scrisori vechi şi îngălbenite, fără ca eu să îmi amestec nuanțele pe fruntea ta. Când te vei întoarce, noaptea îți va lovi genunchii, blând, să te ierte înainte de a intra în lumea aceasta de santal.
Şi nu ne vom iubi, încă nu știm dacă aici este posibil. Încă ne amețim cu splendoarea iluziilor și stăm de vorbă despre Borges, Kafka și Fowles, într-un concert de Mozart la Mont Saint-Michel. E simplitatea aceea limpede, când orice reverberare se pierde în altă zi, iar noi ne păstrăm scrierea prea caligrafică pe aceeași foaie oranj de apus.
Acum îmi privesc ochii în cafea, m-am trezit lângă un rodondendron sălbatic și mă întreb dacă voi fi vreodată îndeajuns de atractiv cât să mă simt viu, fără atingerea ta.




Cântec estival


Vara asta nu voi striga pe nimeni cu numele tău. În vara asta nu voi merge la mare. Nu o voi desena, nu-i voi atinge apa, nu voi respira în piept briza sărată. Din iunie încolo nu mă voi plimba pe plajă cu picioarele goale şi nu-mi voi aduce aminte ce mi-ai spus ultima oară. Va fi prima dată când nu voi dormi pe nisip. Voi uita să păşesc înainte. M-am străduit să recunosc nisipul: degeaba. Pot merge înapoi, pot reînvăţa să vorbesc. Gândeşte-te puţin la chinul naşterii, la prima săptămână de grădiniţă, prima zi de şcoală, prima zi de facultate, prima supunere, prima concesie, primul compromis, prima înmormântare... nu merită. În ochii ăştia verzi am rămas nemişcat cu privirea în gol, fără gânduri, fără voinţă în mişcări, fără valuri care să-mi ude tălpile. Fără tine. Ca să nu-ţi mai spun că la mare mi-ar fi imposibil să mai înot c-un singur braţ, c-un singur picior, un singur plămân, un singur rinichi. Cum aş putea privi c-un singur ochi? Nu, nu poţi înota cu o singură mână la fel cum nu poţi zbura cu o singură aripă... nu, nu merge.
Nici cu valurile nu m-aş putea răsfăţa, răsfăţul ne era o joacă şi ştim că joaca ne era o artă. Tentaţia să plutesc în derivă până dincolo de orizont este prea mare. Va fi prima vară în care marea îşi va pierde toate digurile. Valuri mari, aducătoare de meduze le vor trage în larg şi le vor îneca acolo. Să ştii că dacă prin absurd voi ajunge cumva la mare, acolo nu voi mai găsi diguri de care să mă sprijin, nici o stâncă uscată pe care să mă odihnesc. Marea va fi incoloră, supărată pe râuri, nu voi mai găsi scoici sidefii ieşite din nisip, lăsate în văzul femeilor frumoase purtătoare de eşarfă.
Degeaba te voi aştepta, tu nu vei fi acolo, ştiind că marea a trădat nisipul, a pedepsit peştii, că algele s-au uscat pe stânci de dorul soarelui, iar valurile s-au împăturit pe partea cealaltă. Marea te va imita, şi va sta nemişcată oglindind amintirile noastre. Pescăruşii vor fi minuscule puncte din depărtări, iar în spatele stâncilor nu va mai fi nici măcar o barcă de salvamar, sau un singur ponton, ori o singură terasă. Toate vor fi duse dincolo, plutind în derivă. Da, vara asta cu siguranţă nu voi vedea marea, pentru că ea trăieşte în interior, iar eu nu mai am acces acolo, nu găsesc acel paşaport al gândurilor tale şi parcă-mi lipsesc şi ochelarii speciali de plajă.
Dar eu voi fi acela în căutarea unui loc simplu în care noaptea să aibă câteva luni pentru a-mi adormi gândurile. Pentru a le înveli şi a le spune poveşti cu îngeri care, desigur, nu există decât în închipuirea mea şi dincolo de orizont, acolo unde oamenii încă mai merg la mare, unde mai există valuri, scoici, stânci, soare şi nisip fierbinte. Dar şi pe plaja mea pustie, îţi voi scrie cuvinte de dor pe-o bucată de staniol. Ca să-ţi ţină loc de soare. Acum aşează-te lângă mine, dezvăluie-ţi faţa şi ochii, arată-ţi sânii bronzaţi în aşteptare, şi-n schimb vei primi tăcerea şi felul meu de a te asculta.









joi, 21 aprilie 2011

Prin amintiri vom evita să fim identici. Amintiri despre muzică.


Cred că prin amintiri vom evita să fim identici. De aceea, imi amintesc de cum eram altădată şi cum lumea îmi părea, prin căştile de la vechiul meu walkman, mult mai estetică, laborioasă chiar, şi izbitor de autentică. Astăzi sunt acelaşi devorator lacom  de muzică şi de multe ori mă întreb ce-aş mai fi fost eu actualmente fără beat-ul anilor 90, fără blugii aceia rupţi şi acele vise revoluţionare pe care le-am înăbuşit pe undeva. Nici nu ştiu cum să încep a redacta năvala asta de energie pozitivă pe care o resimt atunci când voi relata despre muzica adolscenţei mele. Totul a început prin 1996, când am primit nişte casete şi chiar cd-uri aduse de afară, de la câţiva vecini de cartier. Am ajuns să ascult Blood Sugar Sex Magic, Queen, Metallica, Dirt, dar şi alte albume excepţionale, din care la vremea aceea nu înţelegeam mai nimic, sincer să fiu. Aveam 1 metru şi-un zâmbet înălţime, ce mi-aţi putea cere mai mult? Dar îmi plăceau atât de mult. În aceeaşi perioadă, i-am descoperit pe Red Hot Chili Peppers, a căror cântece din perioada 92-93 te zguduiau de-a dreptul. Pe-atunci, mi se părea ca Anthony avea o hilară mutră de indian, dar ce puteam eu ştii de Under The Bridge sau de Give it Away pe-atunci? Ţin minte că în unele zile ascultam concomitent şi Metallica dar şi Abbey Road de la Beatles. Stăteam lipit cu urechea de castefonoale acelea vechi, aduse de la ruşi sau de la unguri până când se deteriora banda magnetică de pe casete, lucru care îmi genera nespusă tristeţe juvenilă. La TV apăruseră primele videoclipuri ale celor de la Queen, ale lui Meatloaf şi Bon Jovi.
Sigur că, inclusiv în acea perioadă, muzica era un amalgam, ca şi astăzi, dar parcă un amalgam orodonat ca să mă exprim aşa. Prin cartier se-auzea şi muzică turcească şi pop-dance-ul specific anilor aceia, cât şi rap-ul lui 2Pac, dat ştiu că entuziasmul a venit odată cu trupe ca Offspring. Eram uluit de acele video-uri alb-negru de la piese precum Come Out and Play sau Self Esteem (dacă le mai ţineţi minte)  în care se perindau adolescenţi cu skate-uri, cu tricouri cu Dexter sau cu dungi alandala. M-a izbit pe urmă Faith No More, cu albumul King For a Day... Foll for a Lifetime, şi eram vrăjit de stilul caracteristic al lui Mike Patton din Ugly in the Morning. La sfârşitul gimnaziului, rebel fiind şi îndrăgostit de-o colegă de clasă din ultima bancă, am început să ascult Nirvana, Pearl Jam, Alice in the Chains. Azi doar gândindu-mă la ei mă simt copleşit. Ce vremuri!
La sfârşitul anilor 90, ascultam şi hip-hop românesc, gen R.A.C.L.A. dar am dat şi de Cypress Hill sau de Wu Tang. Totul a culminat cu primele albume ale lui Eminem, cu cei de la Dilated Peoples, sau cu Busta Rhymes. Cu adevărat mult mi-au plăcut The Prodigy. Şi Marilyn Manson, şi Nine Inch Nails. Am început să citesc multă filosofie în vremea aia şi vroiam să mă simt şi diferit. Poate de aceea am descoperit atunci atâtea şi-atâtea trupe faine. Nu i-aş putea omite nici pe cei de la Deftones, pe Mr. Bungle, sau pe punk-erii de la Green Day. Eram mititel, dar aş fi dat orice să fiu atunci la concertul lui Michael Jackson de la Bucureşti. L-am urmărit tăcut la televizor, gândindu-mă că într-o zi voi fi acolo, poate în primele rânduri. În liceu, lumea mea era atât de însetată încât absorbea muzica altora. Prieteni buni mi i-au făcut cunoscuţi pe cei de la Pink Floyd, Led Zeppelin, AC DC, The Doors.
Iubesc enorm muzica. Iubesc muzica bună, în facultate am descoperit şi folk-ul, şi muzica clasică şi jazz-ul. Mă înviorează dimineaţa şi Alice Poison şi Mozart dar şi Edith Piaf sau Ray Charles. Am ascultat şi electro, şi reggae şi pop. Găsesc lucruri bune în fiecare gen de muzică. Cred că astăzi, multor oameni le lipseşte totalitatea. Adică perspectiva asta de ansamblu pe care ţi-o conferă câmpul muzical al ultimelor decade. Muzica se uniformizează azi, versurile sunt scurte şi fără sens. Muzica de azi e de fapt reprezentarea lumii în care trăim. Le-o spun asta celor care privesc sceptic în jur la o lume care se urâţeşte cu ochiul liber, care se poceşte şi prin muzică cu fiecare zi, fie că se umple de deşeuri sau de maniere grobiene, fie că e sufocată de manele, de clădiri slute sau de maşini de firmă. Şi în muzica pe care o ascult azi, ca şi în alte domenii, dacă vreţi, putem discuta despre o „fugă estetică”. Dar şi o căutare continuă de ordin etic.
Frumosul din muzică şi din industria muzicii stă ascuns azi. Puţini tineri de vârsta mea ştiu ceva despre Sergio Mendes, despre Buena Vista Social Club, despre The Clash, The Kinks, The Turtles, etc. Cunosc însă foarte mulţi oameni care cunosc chiar mai mult decât atât şi implicit decât mine. Dar procentual, aceştia îmi par scoici pustii în marea de nisip dintr-o regiune sahariană. Frumosul muzical e strâmt şi disimulat. El poate fi de găsit în măsura în care reuşim să-l reconstituim în vieţile noastre particulare. Emoţionalul muzicii bune stă atât de pitit prin diverse ascunzişuri încât îmi place să cred că generaţia mea poate reorienta acul busolei muzicale şi în alte sensuri culturale. Nu ştiu ce să zic. Poate sper prea mult. Dar şti că ascultând muzică, ar trebui să ne şi oprim din când în când pentru a rosti: “Ce frumos!”
Multă lume a uitat că revoluţia muzicală a însemnat implicit revoluţie culturală. Poate începând o revizuire a ceea ce ne place vom reuşi să deschidem ochii şi spre un alt fel de „frumos”. La urma urmei, urâţenia este pretutindeni. O găsim în atitudini, în modul în care se construieşte sau se locuieşte, la obiectele de serie care ne asaltează, în cultura mall-ului, în cultura muzicală şi cinematografică de azi. Nu accept ideea că muzica trebuie transformată într-o sursă perpetuă de urât. Putem redefini reperele de frumuseţe. Aşa că, am să mă destăinui: am ascultat azi The Who, Beatles, The Killers, Gioachino Rossini, Simon & Garfunkel, The Cure, Sarmalele Reci, Sarah Brightman, Roxette, Gheorghe Dinică, Sam Cooke, Sinatra, Eurythmics, Pink Martini, Pasărea Colibri, Oasis, Nat King Cole, Morcheeba, Lauryn Hill, Bob Marley, Keane, Abba, KC and The Sunshine Band.

Chiar, voi ce muzică ascultaţi?



 

luni, 18 aprilie 2011

Un gand de luni

Ceea ce tu trăiești acum este o realitate (sau o față a realității care încă nu are consistență). Dar trăiești această realitate în perspectiva unei iluzii. Iar această iluzie (dacă se dovedește a fi iluzie) mai devreme sau mai târziu se va spulbera. Totul este cum vei vedea atunci, la spulberarea iluziei (în momentul suprem când se va dovedi a fi iluzie), cum vei vedea, deci, atunci, realitatea pe care o trăiești azi?
Pentru că numai atunci vei știi cu adevărat dacă a fost sau nu iluzie. Înseamnă asta cumva că viitorul poate schimba trecutul? Îi poate revela esența; ființa?

Lacoste e de vină.



sâmbătă, 16 aprilie 2011

Lucrurile simple au mecanisme exacte


M-am simţit ca un copil doar deschizând ochii. Azi noapte am adormit cu mult după ce ai adormit tu. Pur şi simplu am stat şi te-am privit. Mi-am amintit că am obiceiul ăsta: de a-ţi mângâia umerii goi după ce deschid ferestrele dimineaţa. Poate ăsta e felul meu de a fi nesigur. Sau felul meu de a mă convinge că hainele îţi vin bine şi că eşti frumoasă. Simt miros de cafea şi găsesc fire de păr mai tot timpul pe pernă. Atunci te îmbrăţişez şi îmi aduc aminte că această casă e locuită. La început ai tresărit în somn. Am fost tentat să îţi acopăr spatele gol şi să caut o pernă mai mică. Afară este înnorat şi automobilele zumzăie agasant. Pur şi simplu am stat şi te-am privit. Am vorbit cu mâinile tale şi cu cerceii tăi pentru că ţie n-am putut să-ţi spun nimic. Mi-am imaginat că visezi nişte animale cu urechi mai lungi decât corpul. Şi fluturi vişinii. Am zâmbit prosteşte. Chiar, tu ce visezi? Cum sunt oamenii pe-acolo?
Mi s-a făcut dor de flori de liliac. Afară e frig. Încă o dimineaţă în acelaşi cearşaf cu tine. De fapt, încă o dimineaţă în care m-am trezit înaintea ta din dorinţa stupidă de a trăi tot ce e rău iar tu să nu ai parte de aşa ceva. Am încălcat regulile, şi ne-am bălăcit în cadă. Aveai tu pe undeva un spumant de baie afrodisiac. Am călcat hainele ştiind că tu nu suporţi să calci. Ţi-am adus şlapii şi cămaşa mea. E prea frig să mai mergi goală prin casă şi să-mi faci ciudă. Încă e frig. Dacă ieşim afară suntem nişte copii cu feţe tumefiate. Dacă stăm în casă o să mâncăm mult. Mai ţii minte când ai venit tu prima dată la mine? Am dezgheţat puiul acela congelat pe care l-am piperat prea mult. Ne prăpădeam amândoi pe jos de râs şi îţi tot repetam că asta-i de fapt reţeta mea secretă. Am făcut dragoste, acolo, în semiîntuneric, lângă puiul ţintit din tigaie.
Ne place frigul pentru că ţine oamenii împreună. Lucrurile simple au mecanisme exacte. Tu de exemplu înainte de culcare nu spui niciodată noapte bună ci sleep well. Ţi-am învăţat şi tabieturile. Tu nu te preocupi de asta. Dovadă că încă împărţim cafeaua din aceeaşi ceaşcă imensă. Te cuibăreşti în braţele mele, în mijlocul scaunului meu. Odată cu zâmbetul tău, lucrurile se pun în mişcare. Într-o zi am scos o trăznaie. Ţi-am spus că suntem un centaur, că tu eşti partea de sus care vede limpede drumul iar eu partea de jos care merge. Aşa e mai simplu prin viaţă. Ai râs şi ai încercat să găseşti un nume centaurului nostru imaginar. Pe urmă, m-ai poreclit pe mine.
Sunt un om simplu şi fac lucruri simple. Asta ne face eroi. Te-ai trezit deja. Îmi zâmbeşti cu ochii mari şi odihniţi. Am senzaţia că sunt în faţa calculatorului şi încep să scriu. În realitate, te lipesc de toţi pereţii şi facem dragoste. Ţi-am lăsat lista asta de pe desktop ca să ştii ce ai de făcut azi. Să exişti.




vineri, 15 aprilie 2011

Întoarcerea la drogul unui "dacă"...


Fericirea se împuţinează, se micşorează şi se concentrează în acest punct, în locul în care vom rămâne noi: suspendaţi în tăcerea dintre simţuri, între atâtea lucruri care nu se mai spun, dar pe care le transpirăm în gesturi şi în cumulate fandări ale realului.  E acea dorinţă de a-mi trece degetele prin părul tău, de a apropia obrazul tău de mine, ca într-un gest impropriu, căci nu ştiu ce-aş face simţindu-te atât de aproape. Aş uita cum se articulează cuvintele. Aş lua pe urmă acel moment cu mine-n lume, accesându-l repetat, ca pe un drog. Dacă scriu despre tine, păstrez secunde fragmentate pe retină, în care tu ţi-ai aplecat capul, şi ai privit în pământ, chiar acolo, lângă mine, într-un moment sterp în care-aş fi ţâşnit spre tine. Era o clipă de tăcere în care parcă n-aveai nici un sens, erai doar un „nu” cretin, o răscruce cu prea multe drumuri şi prea multe amintiri, în care greutatea unui deget ar fi putut schimba totul. Un pas la dreapta ar fi insemnat să mă îndrăgostesc, în timp ce din stânga se vedea goliciunea solitudinii umane. Fără tine, totul ar fi fost o trădare al acelui sentiment de pericol, la fel cum e voalarea unui film radiografic al unei molecule de adrenalină, aruncată aşa, într-un câmp deschis şi neacoperit. Te-am şi întrebat atunci, ţin minte: oare cât timp poate rezista o moleculă de adrenalină liberă?
Aveai ochi proaspăt plânşi cu cearcăne adânci, dar cine ştie... Având în vedere că nu te-am văzut cu adevărat niciodată. Ochii aceia proeminenţi mă tulburau, la fel ca pleoapele tale căzute, leneşe, şi-am vrut să te fotografiez, dar nici o fotografie din lume n-ar fi putut surprinde ritmul acela in care tu clipeai monoton, nu păreai a fi prezentă, imi aduceai aminte de frumuseţea bunicii mele din tinereţe. Întorceai o linguriţă în ceaşca aceea de cafea rece, privindu-mă. Respiraţia inegală te încremenea din când în când, şi-am numărat patru secunde lungi în care-am încercat să menţin acea tensiune. Te aşteptam, însă iubirile n-aşteaptă pe nimeni, parcă prevedeam întreg pericolul şi staţionam într-o cumpănă a secundelor năvalnice. Abia atunci m-am gândit mai bine, căutând intersecţia dintre iubire şi durere: indecizia.
Am tăcut amândoi, oricum, în spatele cuvintelor rostite rar, lucrurile păreau cuprinse într-un dialog subteran, independent de curiozitatea noastră şi de zumzetul cafenelei, sau al fotoliului, sau al... Oriunde am fi fost, căci nu mai ştiu, poate nici n-am mai privit în jur, căci părul tău rîmânea la fel de irezistibil. Eram tentat să-l ating, cu riscul de a mă adânci într-o lume pe care n-o mai recunosc şi pe care mi-o neg zilnic. Trăiesc în alta, una a siguranţelor aparanţe, a iubirilor predefinite şi preambalate, a promisiunilor eterne. De pe laviţa asta a concretului, părul tău părea prăpastie neterminată, un loc perfect pentru apropierea de sfârşit.
Mi-ai spus că eşti emoţionată. Vedeai în mine lumea aceea sfârâitoare, înţesată de cotloane, spuneai că vezi în mine o amintire vie, o hoardă de momente scoase din subsolurile unei clădiri, ca o formă de voinţă, ca o supravieţuire: m-ai rugat să te cobor şi pe tine acolo cândva. De fapt, ştiai mai multe decât mine. Cunoşteai toate acele mistere, acele monstruozităţi, fericiri, acele morţi, acele urme. Ştiai şi tu, ştiam şi eu. Ne priveam ca şi cum ne-am fi sărutat deja, eu stând pe-o trambulină deja arcuită. Nu zâmbeam nici unul dintre noi. Poate fiindcă nu sosiseră încă fluturii de primăvară târzie.
Nu ştiai fuma, dar ai cerut o ţigară, pe care ai aprins-o stângaci în văzul tuturor. Pe masă mai era o ceaşcă de cafea, pe care parcă înghiţind-o o duceai mai departe. Cumpănă în care ne aflam făcea totul explicabil, până şi iubirile de-o clipă, cele ca nişte ecouri între lumină şi întuneric, ştii tu, povestea aceea cu aripile. Mi-ai comandat o băutură exotică, ai vrut să îmi arăţi că mă intuieşti. Am băut scurt şi-atât. Am auzit de undeva un “nu” răspicat. Credeam că vei pleca. În schimb, mi-ai întâlnit palma caldă şi pentru o secundă ai închis ochii şi te-ai lipit de mine. Mi-ai spus ca am degete frumoase, ca ale unei fete. Îmi părea inutil să mai redau cuiva acele gesturi, în care regăseam tortura dintrea atâta goană şi atâta singurătate.. Un amestec de sânge şi lumină. M-ai strâns şi te-am sărutat precaut în jurul ochilor, forţându-te să-i păstrezi închişi, ca să nu mai privesc în tine,  ca să nu vezi ce gol iau cu mine, ca un ecou al tău, pe care să nu-l auzi. Capul îţi  era rezemat pe umărul meu stâng şi lumea vedea un alt cuplu bizar dintr-o cafenea suspectă.
Toate acestea, am vrut să ţi le povestesc mai târziu, când ne-am mai întâlnit, să încerc să deconspir momentul. Erai însă într-un alt real, paralel, şi ţi-am zâmbit cum îi zâmbeşti în trafic unui alt şofer, după care treci mai departe. N-ai să ştii cum ai trecut din nou pe lângă o răscruce, cum oamenii ne bântuie prin amintiri, cum se întorc la drogul unui „dacă” şi cum se întreabă pe ei înşişi, cunoscând răspunsul, căutând căderea aceea, ca şi cum ea, singură, e raţiunea de a fi a fiecăruia dintre noi.