marți, 31 decembrie 2013

La Mulți Ani, prieteni dragi!



O bicicletă magică, care zboară și te duce unde vrei, asta îmi doresc în noaptea care ne deschide noul an. O bicicletă magică, cu pedale albe, care să mă ducă la geamul fiecărui om pe care-l prețuiesc. Să mă ducă acolo unde zâmbetul meu se simte ca acasă. Lângă voi, cei pe care aș vrea mereu să-i am în aceeași cameră, la aceeași masă, sub același tavan de zâmbete și confetti. Lângă voi, cei pe care v-am văzut sau nu până acum. Lângă voi, prieteni. Lângă Roxana Varian, pe care aș așeza-o în fața mea, ca să-i explic prin zâmbete, expresii și alte gesturi mute că intenționez să mă obișnuiesc cu umorul ei fin, cu remarcile ei rafinate, pline de sare și piper, cu inteligența ei sclipitoare și cu felul ei înțelept de a culege frumosul de pretutindeni.
 
Un covor magic, care zboară și te duce unde vrei, cum avea Alladin, asta îmi doresc în noaptea care ne deschide noul an. Un covor magic, țesut de frumuseți persane, cu sânii copți în oaze, care să-mi aducă în bibliotecă fiecare om pe care-l prețuiesc. Care să mă ducă acolo unde inima îmi bate mai tare și unde creierașul meu se luminează ca un bec incandescent. Lângă voi, cei pe care aș vrea să-i am mereu alături, la aceeași masă, sub același cer acoperit de strângeri de mână și artificii. Lângă voi, cei care mi-ați devenit atât de aproape sufletului meu. Lângă voi, prieteni. Lângă Tibi, care caută mereu sensuri, adâncuri, care îmi pare un camarad pe care-l cunosc de-o viață întreagă numai citindu-l, lângă Camelia, pisica creativă care scrie din ardere, emoție și joacă, care are mereu cele mai bune cuvinte la ea, și acele armonii pe care le descoperi numai într-o carte bună, parfumată. Lângă Claudia, care-mi arată entuziasmul tinereții, lângă Roxi, care zâmbește rar, dar e frumoasă ca o sirenă cu care te întâlnești o singură dată în viață, lângă Cătălina, care-mi transmite neastâmpăr, curiozitate și bucurie, cu felul ei feminin și pistruiat de a râde, de a binedispune și de a așeza mereu un zâmbet pe chipul meu preocupat.
 
O mătură magică, care zboară și te duce unde vrei, una haioasă, cum au vrăjitoarele vesele, asta îmi doresc în noaptea care ne deschide noul an. O mătură zburătoare, poleită, care să mă ducă pe acoperișul fiecărui om pe care-l prețuiesc. Care să mă ducă acolo unde râde și se bucură Zoe, Diana Zoe, o minune de om cu suflet de artist, care scoate mereu un zâmbet și un cuvânt cald dintr-o cutie de emoții pe care numai cei norocoși reușesc să o atingă într-o viață. Da, o mătură magică îmi doresc în ultima noapte din an, o mătură pe care să zbor și să ajung sub aceeași perdea de stele perfect așezată de o forță nevăzută pentru a-i întâlni pe cei dragi, pe cei cunoscuți de la depărtare, de la mare depărtare. Una care să mă ducă de câte ori vreau în aceeași librărie cu Alexandra, cu Marion, ca să îi pot zâmbi, să o pot urmări cum răsfoiește cărțile, cum își suflecă mâinile la pulovăr, cum își aranjează șuvițele de păr negru ca abanosul atunci când e privită, admirată, când i se zâmbește și când i se pun toate tăcerile din lume la picioare.
 
Un balon zburător făcut din file de cărți memorabile, care se înalță la comandă și te duce unde vrei, cum își imagina bătrânul Jules Verne, asta îmi doresc în noaptea care ne deschide noul an. Sau un zeppelin, făcut dintr-un înveliș de caramele, nu de metal, care să mă ducă acolo unde râd și se simt bine toți oamenii care-mi sunt dragi. Pe care să-l pot dirija cu gândul, și care să fie sufiecient de încăpător încât să primească nenumărați pasageri. Un balon zburător din care să se vadă de sus bucuria oamenilor, lumina, sclipirea, scânteia. Unul în care să așez o masă albă și un buchet imens de flori și în care să mă regăsesc cu Maria, cu glumele ei inteligente și cu bucuria ascunsă din sufletul ei, cu Andreea, care a plecat și a văzut Dubai-ul, și pe care mi-ar plăcea să o văd, să o ascult și să râdem în același timp, știind că timpul nu-i decât o iluzie vândută celor grăbiți, cu Anowen, despre care nu știu nimic, dar ale cărui cuvinte și tăceri vorbite îmi aduc aminte de înțelepciunea Vrăjitorului din Oz, cu Al3ssa, care se pierde în frumos, care cunoaște emoțiile, vorbite sau nevorbite, care așteaptă frumosul în stația potrivită, așezată între oamenii potriviți.
 
Un autobuz cu aripi, care zboară și cântă, și care te duce absolut unde vrei, asta îmi doresc cel mai mult în noaptea care ne deschide noul an. Un autobuz năzdrăvan, cu aripi imense, verzi și purpurii, care plutește deasupra norilor, și în care pot urca toți prietenii mei, asta îmi doresc în anul care vin. Un autobuz nemaivăzut, care oprește unde vreau, și în care să îi văd urcați, cu zâmbetul pe chip, pe Vlad, pe Mari, pe Timeea, pe Nicu, pe Vlad Bavarezul, pe Ionela, pe Căty, pe Ioana, pe Mariana, pe Sandra, pe Ionuț, pe Renata. Cu el să-i duc în cele mai frumoase locuri din lume, poate în Nepal, poate în Marițius, în California sau în Africa de Sud, în Cuba sau în Argentina, în Noua Zeelandă sau în Brazilia, în locuri unde toți oameni sărbătoresc intrarea în noul an știind că au prietenii alături.
 
Și un cinematograf plutitor, care te duce în lumi nemaivăzute, asta îmi doresc cel mai mult în noaptea care deschide noul an. Un loc în care prietenii mei să intre și să fie acolo, chiar în film, să intervină râzând de câte ori doresc, și să modifice fiecare cadru, replică sau bucată sonoră după bunul plac. Un loc nemaivăzut, unde să mă amuz refăcând lucrurile de capul meu, lângă Lio Lioara, lângă Patrick, Călin, Marion, Ioana și Denisa. Un loc unde timpul nu contează, și unde râsetul vostru devine cel mai important lucru din lume. 
 
Dar, cel mai mult, în noaptea care deschide noul an, îmi doresc o barcă magică care poate pluti peste câmpurile cu flori de vară, și peste piscurile alpine acoperite cu zăpadă nemaivăzută, și peste mările verzi în care delfinii se amuză pe seama oamenilor, și peste plajele în care oamenii cântă, la mandoline, la tobe mici sau la alte instrumente exotice și impregnate cu miros de rom, de cocktail și de vanilie. O barcă magică, și vâsle din coji de banană, care să o amuze și să o bucure nespus pe Amada. Asta îmi doresc în noul an. O barcă neînchipuită, un loc în care să stăm doar noi doi, poate o noapte, poate două, și în care să-i aud vocea blândă și ochii care se joacă, care se bucură și se alintă în sunetul de artificii, de șampanii desfăcute și de săruturi de fundal care să ne acompanieze, în același timp, privirea fixă, reciprocă.
 
O bicicletă magică, un covor zburător, o mătură vrăjită, un zeppelin din înveliș de caramel, un autobuz cu aripi, un cinematograf plutitor, în care poți schimba ce film și ce replică vrei, și o barcă zburătoare, cu vâsle din coji de banană, e tot ce îmi doresc în noaptea care deschide noul an. Nu cer mult. Chiar nu cer. Doar atât. Atât mi-e suficient ca să fiu aproape de toți cei dragi mie, sufletului meu hoinar, visător și năstrușnic, care, vorba aia, visează cai verzi pe pereți. Și cer toate acestea ca să pot fi aproape de ei, să le pot ura, după o strânsă îmbrățișare... LA MULȚI ANI, AN NOU FERICIT ȘI MULTĂ FERICIRE, PRIETENI DRAGI, ORIUNDE VEȚI FI ÎN NOAPTEA ASTA AȘEZATĂ LA TRECEREA DINTRE ANI, ȘI FIE CA ORICE VĂ DORIȚI SĂ SE TRANSFORME ÎNTR-O POVESTE!
 
La Mulți Ani, prieteni dragi!







duminică, 29 decembrie 2013

Despre conținut - nici un cuvânt, dar absolut nici unul





jumătate din lume este compusă din oameni care au
ceva de spus și nu pot, iar cealaltă jumătate din cei
care nu au nimic de spus, dar totuși continuă să spună.
vezi tu, când Audrey Hepburn a fost întrebată de ce
purta pălării cât roata carului și ochelari de soare în
mijlocul nopții, a răspuns că se ascunde astfel de fani.
toată lumea a înțeles că dorește să nu fie remarcată, iar
despre camuflaj – nici un cuvânt, dar absolut nici unul.
 

dacă vrei ca totul să fie drept, nu ai decât să te muți într-o
lume făcută cu echerul, îmi zice cineva. când scriitorul își
insinuează disprețul, el nu strigă în gura mare, doar își
etalează colecțiile de talente, haina, flerul, zâmbetul, noblețea,
în aplauzele neauzite a celor care absorb, culeg și înțeleg.
despre singurătate – nici un cuvânt, dar absolut nici unul.
 

dacă Cristina era iubită, nu mai chicotea obedient,
 

dacă Vlad credea, nu era ironic,
dacă eu aș dormi, nu m-ar mai lătra câinii.
 

Maria se descheie la nasturi în somn,
George este orb din naștere,
Cătălina scrie poezii, Victor croșetează pe furiș,
femeile suferă mai des de bulimie decât bărbații,
copiii se ascund uneori în șifonier,
așa cum nimeni călătorește prin noi nestingherit
când nu mai avem nici un țipăt către lume după ajutor.
 

în Grădina Domnului, doar ochiul-boului își cască mirarea,
pentru că vine iarna, iar instinctul îi spune că are la îndemână
doar un sezon.
 

aș bea un pahar cu apă, dar e duminică
iar magazinul din capătul străzii e închis,
la robinet curge o zeamă murdară,
conductele orașului sunt în paragină,
dar, vorba aia: nu spune că lumea este murdară
dacă tu ai uitat să-ți cureți ochelarii.
 

în timp ce mă gândesc la toate acestea
vecinul meu urlă prin casă:
I think I’m paranoid
and complicated, I think I’m paranoid,
manipulate it... 






sâmbătă, 28 decembrie 2013

Numele meu e Argentina (renăscută sub un alt nume)






1944
:
femeile urlau
însă nouă ne era indiferent dacă trăiau sau mureau
noi eram soldații generalului
soldați fideli ai juntei
apostolii înarmați
ai lui juan domingo perón


în bordelurile militare
am violat fără nici o reținere
le spuneam femei de consolare”
femei de-ale noastre
dar și nemțoaice
asiatice
evreice
rusoaice
și câteva italience
luate cu forța zi și noapte
fără mâncare
unele pe jumătate copii
bătute
chinuite
violate


femeile de consolare” costau bani
și asta nu ne mai convenea


am avut noroc cu mișcarea coloneilor
care l-au izgonit pe președintele ramirez
puteam lua din sate pe oricine
când nu se supuneau le împușcam pe loc
în timp ce sfântul francisc de assisi
dominic
și toții papii la un loc
se uitau la noi și ne scuipau în cap din ceruri


nu simțeam nimic
în afară de moarte nimic nu era real


sub prima dictatură am urât apele mov ale atlanticului
pe care le iubeam când eram copil
aș fi vrut să vină și să înece toate țărmurile
toate casele
satele
plantațiile
să le îngroape pentru totdeauna
și să murim cu toții odată


1976
:
l-am slujit pe videla
am răpit
torturat
și ucis
apoi am visat
că o să cad bolnav într-o călătorie
unde visele mele rătăcesc mai departe
deasupra unui câmp de iarbă uscată


2013
:
când am văzut venind apele
am știut că o să mor
pentru că merit să mor
deși prea târziu


l-am văzut în fața ochilor pe guevara
pe maradona, am văzut-o pe evita
și m-am gândit că moartea nu e ceva brusc
că moartea mănâncă din noi câte puțin
cu fiecare zi trăită


după cutremur mi se părea că apele vin încet
în pași de tango
stăteam în fața casei și așteptam
dinspre atlantic venea un vânt rece


era liniște
m-am uitat în jos
și câteva furnici mi se urcau pe papuc
atunci am auzit apa spărgând casele


m-am uitat în față
m-am uitat drept în sus
de după nori nu se vedea nici o rază de soare
nici francisc de assisi
nici dominic
nici un papă
nu mai era absolut nimeni acolo


***
:
devenisem vocea absentă a vântului
devenisem soarele fără raze
devenisem forma pământului gol
devenisem liniștea apelor dinainte de ape