luni, 30 septembrie 2013

Tendințe de curățare după o viață demnă de Toulouse-Lautrec



Mă aflu la o intersecție bizară a existenței,
când ai tendințe de curățare după o viață
demnă de Toulouse-Lautrec, când se lasă
seara peste Cluj, iar fetele te-ademenesc
malign,
printr-o placentă subțire, de piele roșiatică.

Mai nou, în capul meu se-amestecă nacele
iar domurile din centru
îmi par că se înșurubează
în aer, cu capul în jos.

E ora la care ies în stații liceeni, studenți, ce
rup ușile înguste ale clasei,
ca să impresioneze fetele ce-și țin drujba
legată de coapse, cu frânghiile hormonale
ale delirului și
întâmplării.

Bat marile bulevarde la pas, au un sunet dogit,
ca din gingia vânătă a vreunei rigole, mulată
pe rozetele așteptării
zadarnice.

Magazinele stau cu mâna întinsă și eu le observ,
vitrificate,
ușile.

Chipuri necunoscute parcă m-așteaptă, dar nu,
nu pot refuza asperitățile înmugurite
ale sânilor vulgari,
ce te atrag pe străzi, în strâmte canioane roz,
etalate cu o grație de doliu a fetelor subțiri,
la dietă, rimelate, de vară,
ce n-au cunoscut niciodată
pistolul de vopsit.

Părul lor are ceva dintr-un zbor de Mig 16
ce scoate bărbații prin ziduri,
spărgându-le ochii roșii și virili
ce mișună dimineața
pe bulevardul Eroilor.

Încă năvălesc studenții, și își mențin
echilibrul pe funia înnodată a sexului,
cu brațele azvârlite prin lozuri,
ce gâfâie pe Calea Moților,
exact atunci când, cu nodurile
punctuale de cravată,
intră la țanc sosiile în clădirile
vechi și demodate,
asemenea unor veritabili și pricepuți
reformatori.

Indiferente,
fetele se plimbă și la amiază tot cu capul în jos,
înainte de vreme,
pe podurile circulare ale despărțirii,
iar pupilele lor injectate
rătăcesc visătoare pe cer, spre apus,
pe clădiri,
acolo unde,
sub roșii draperii înțepenite-n mozaicuri,
aceiași muncitori ridică regulat barosul
și aceleași mulgătoare de iluzii cu degete de smalț
compostează
bilete-n trolebuz.

E inexplicabil cum,
extras din tribunale,
orașul rămâne uscat, tăiat,
în felii ponderate pe care cerșetorii de la semafor
își sună toaca dinților,
ori gingiile abrazive,
sub comoditatea sentimentului
că eu nu sunt decât un alt pieton
răstignit în șurubul conic
al întâmplărilor zilnice.

Păsări de noapte planează încă,
buimace,
pe Someș,
a cărui limbă încă tace.

Combinatorii versatili dau votci
peste cap, înghit tării,
în acvarii luminate gălbui,
iar pe sub mese
se rostogolește
un cap de arab.

Alții dansează în ganguri obscure,
ce răsună a corp cavernos,
își răsuflă branhiile
și râd prin celulare,
plescăie în umbra
pasajelor subterane,
stenozate,
cu zvâcniri de sfincter.

Acolo se furișează mai nou bărbații,
în galerii, cu gânduri
surpate,
deocheate,
acolo desfac nodul altor genunchi
și-și țin răsuflarea,
degetul prins în ușă,
acolo-și împletesc,
tăioase și scurte,
funiile satisfacției.

Spre dimineață, departe,
pe sub poduri,
când domnișoarele
își sug arătătorul în somn,
ori când silabisesc în somn
ca niște copii,
eu încă mă aflu la o intersecție
bizară,
a existenței,
când ai tendințe de curățare
după o viață demnă de Toulouse-Lautrec,
când ziua n-are milă
și nici nu iartă visătorii
care mai privesc în spate.






duminică, 29 septembrie 2013

Odată ca niciodată și cândva, undeva departe




Odată ca niciodată și cândva, undeva departe, când fetele se dezbrăcau pe Marte, pe o singură parte și îți zâmbeau toată ziua ca la carte, așa într-o doară doar, am plecat ca să vin iară. Și m-am dus așa, de capul meu, hai-hui, mai pe vârfuri, mai pe călcâi, și am revenit așa agale pe un mal de țărm călare, și-am mai stat, am mai cântat, am vrăjit, iubit, curtat, până am aterizat de pe mal pe un perete, într-un colorat portret, cu un nume deșuchet, ori desuet, Bulgakov, bulgar sau mov... Cu margaretele sale cu tot, ce ca picat din cer privește, râde sau se jeluiește?




De ce destinația finală ar trebui să fie în interior și nu în exterior






E bizar cum noi oamenii, căutăm în exterior ceea ce ar trebui să găsim în interior.

Vedeți voi, încă de la apariția lui pe lume, creierul puiului de om nu știe nimic, chiar nimic, în comparație cu cel al altor... mamifere, care se ridică în picioare și merg după un foarte scurt timp de la naștere. Așadar, micul om nu are, la început, nici o idee despre NIMIC... chiar NI-MIC. Dar, treptat, cei din jurul lui, familia, și prietenii, se străduiesc din răsputeri să îl învețe. Fiecare părinte își dorește cu adevărat ca vlăstarul să-i semene, și să știe, cu timpul, tot ceea ce știe și el. Prin urmare, îi menține tot timpul atenția înspre exterior.
 
Dar puiul de om adoarme des în primul an, nu doar fiindcă obosește de atâta agitație în jurul lui, ci și fiindcă simte dorința de a sta cu el însuși, cu spiritul său abia intrat într-o lume care va face tot ce-i stă în putere ca să-l ajute să uite cine este. Într-o misiune împlinită cu succes de mii și mii de ani.
Iar după ce s-a acomodat cu mediul, și a învățat să se folosească de micul corp, să-l miște tot mai îndemânatic, să vorbească, să meargă și multe altele... UITĂ complet cine este și astfel, puiul de om începe să se identifice din ce în ce mai mult cu trupul său. Și, la toate acestea se adaugă și credința lui, oricare ar fi ea, care îl învață tot spre AFARĂ să privească, în sus, spre cer, dacă vrea să-l găsească pe Dumnezeu.
 
Prin urmare, după ce a fost modelat de cei din jur, nimeni nu mai vine să-i amintească că trebuie să se întoarcă spre interior, în ciuda faptului că se spune că acolo se află scânteia noastră divină. Asta ar trebui să se întâmple în primii ani în care pruncul poate înțelege sau, cel mai tâziu, în adolescență. Așa se explică de ce nici ulterior, când omul se culcă seara, nu mai știe să se interiorizeze. El adoarme cu gânduri spre același exterior.