duminică, 30 ianuarie 2011

Paradoxul dragostei absurde.


Când joci după reguli, doar cei din jurul tău sunt fericiţi.
-          Doctor House -



Ea te ia aşa cum eşti. Dar pe urmă vrea să te schimbe. Reuşeşte. Deşi, nu te întreabă dacă zâmbeşti, dacă te mai gândeşti... Nu se interesează dacă îţi e cumva sete, somn sau foame. Nu-ţi ştie obiceiurile, amintirile şi fotografiile din fiecare gând. Nu are cunoştinţă de răbdarea sau de priceperea ta. Nu-ţi cunoaşte istoria şi sensibilitatea. Toleranţa nici măcar atât. Nu-ţi ştie trecutul văzut sau nevăzut şi nici nu-i pasă că nu-ţi pasă nici ţie prea mult de existenţa ei. Ea e de fapt la alţii. Nu vrea să se atingă de tine. Habar nu are că ţi-era bine – poate prea bine – fără ea. Că pe atunci, n-aveai nicio singură lipsă. Când te caută, nu-ţi bate la usă. Nepoliticoasă, intră. Fără să salute.
Dispreţuitoare, nu dă nici doi bani pe experienţele, punctele tale vulnerabile sau pe trăsăturile tale pozitive. E nemiloasă. Crudă. Culmea, ţie îţi pare dulce la-nceput. Nu e deloc electivă. Pentru ea, nu e importantă frumuseţea sau urâţenia ta. Maiestuos, ea nu se sinchiseşte vreodată de propria-i dulceaţă, e ca o lovitură neprevăzută. Te ispiteşte cu atâta pricepere, încât orbit te culci pe şine de tren. Asurzeşti aşa întins pe ele, iar în orizont cerul se înnegreşte din câteva bliţuri succesive. În faţa trenului din depărtare, te mângâie şi alege ce-i mai bun din şifonierul tău. Îţi râde, se joacă cu tine, asemenea unui copil drăgăstos şi obraznic. Pe care îl cerţi tocmai din ataşament.
Oamenii au numit-o atât de stupid şi neinspirat dragoste. Cuvânt dulce, singuratic sau mai mereu însoţit de acea mică prepoziţie de companie „din”. Din dragoste. Clişeul explicaţional al acţiunilor noastre. Suferim din dragoste. Acţionăm din dragoste. Suferim, inevitabil, din acelaşi motiv. Ca într-un serial de televiziune comic, noi îi aducem ofrande. O lăudăm ori de câte ori avem ocazia. Greşim, dar măcar o facem din dragoste. Pe deasupra, ne autoamăgim continuu că de fapt dragostea ar fi recompensa dragostei. Prometeu săracul, a crezut că descoperind focul, va reda dragostea furată de zei oamenilor. Pentru el, dragostea era foc. Dar dacă acest foc îţi încălzeşte inima sau îţi dă foc la casă, nu poţi ştii niciodată.
Şi eu, am visat cândva că voi deveni un erou camuflat printre ceilalţi oameni dacă voi supravieţui miraculos confruntării cu dragostea neiertătoare. Am visat că-i voi fi un bun prieten. Încă nu aveam toată armura necesară, dar eram convins că voi învăţa repede. Mi-am imaginat o păşune verde şi lanuri aurii de grâu de jur împrejur. Cu o căsuţă de lemn, umbroasă şi mirosind a lemn de fag. Cu geamuri înrămate la mansardă şi cu deschiderea direct spre cerul senin. Un pârâu rece şi un pod lung, din lemn de pădure. Aproape de căsuţă. Totul în trei culori principale: albastru, auriu şi verde. Aveam şi-un leagăn prins între doi stejari bătrâni. Acolo stăteam amândoi. Ne făceam confidenţe reciproc. Eram sursă de umor unul pentru celălalt. Ne obişnuisem exagerat cu prezenţa celuilalt. Mi-era greu să-i descopăr modul de a raţiona, nefiind familiar cu atâta discernământ. Dragostea, acest prieten, mi-a propus mai apoi un antrenament concentrat, pentru solidificarea spiritului. În câteva săptămâni, devenisem un învăţăcel conştiincios, îmi plăceau lecţiile ei. Ajunsesem să mă gândesc la cum era “înainte” doar seara, când mă balansam pe banca din faţa căsuţei mele ascultând rapsodiile neregulate ale greierilor zgomotoşi de câmp. Dacă mi se făcea frig, luam o pătură pe mine şi rămâneam acolo ore întregi. Aşa meditam neîntrerupt la cum era înainte. Gânduri excesiv de efemere. Cu memoria ştearsă complet, dragostea îmi alterase gustul şi mirosul. Toate amintirile îmi rămăseseră fără pulpă. Spicele coapte de grâu deja mă acceptaseră în mijlocul lor. Eram fericit şi inconştient. Asemenea uni copil ştrengar, născoceam giumbuşlucuri. Mai ales în după-amiezile răcoroase, când mă suiam pe acoperişul căsuţei mele. Ca să măsor tot paradisul meu de pe acea pajişte. Era frumoasă lumea mea. Mă minunam mereu. Fără încetare. La orizont, cântece antice.
Când iubeşti, crezi că vei împărţi cu cel de lângă tine şi visul şi drumul. Şi căsuţa unde te-ai antrenat. Focul nu. El e singur, indivizibil în doi. Te ţine locului. Pe tine. Pe cea pe care te-a ales. Nociv, focul ţine doi oameni nedespărţiţi. Dacă eşti departe, focul se măreşte, inevitabil iubeşti şi mai puternic. Focul se face cu mult mai roşu. Exact cât să-i cuprindă la final pe ambii îndrăgostiţi. Focul îţi coace sângele din vene. Venele întregi de-a dreptul. Abia atunci începi să înţelegi că nu eşti un erou, ci un credul. Că dragostea, adică prietenul tău, te-a trădat. Şi focul ăsta din tine îţi îneacă plânsul repetat, ochii încetează să mai usture. Te naşti apoi zi de zi. Schimbat complet şi amărât. Te-ascunzi de-acest foc, ceilalţi cred că ai o problemă cu alimentaţia. Sau cu somnul. Alergi, vrei să scapi. Te saturi, şi-ai vrea ca fuga să-ţi mai fie sacrilegiu. Ai vrea să mai adormi devreme măcar o singură dată. Un somn liniştit. Adânc. Sau să te poţi plictisi. Dar nu vei mai fii niciodată în stare să respiri rece. Mecanic. Devii atât de viu. De fapt. Eşti viu tot timpul. Te doare groaznic. Continui să-ncerci să-l înăbuşi în tine. Nu mai poţi ieşi din nelinişte. El nu va trece niciodată. Ba din contră. Focul ăsta va tot creşte înăuntru. Cum să te împaci cu asta?


[Îi mulţumesc prietenei mele dragi, Andreea, şi sunt alături de ea.]



 

joi, 27 ianuarie 2011

Credinţa ca busolă.


Comunic cu Dumnezeu fiindcă e singurul care nu mă corectează atunci când greşesc. Mi-l imaginez zâmbind, ştiind dinainte că voi greşi şi data viitoare într-o situaţie similară. De obicei comunicăm. Lui îi place să m-asculte. Chiar şi-atunci când sunt ironic. Mai vrea să mă-ntrerupă din când în când, dar pe tăcute îi spun prea multe, nu prea îl las să mă contrazică. Nici măcar atunci nu se enervează, distrat probabil de propria lui creaţie vorbitoare. Ah da, am uitat să vă spun. Eu nu sunt religios. Cred profund, dar nu ştiu dacă asta e suficient să fiu numit credincios. Totuşi, să spunem că sunt credincios. Fiindcă cred. El ştie asta, îmi demonstrează zilnic, atunci când mă inundă cu singurătate. Nu merg la biserică, dar spun seara câte-o rugăciune. Moment foarte scurt şi intens. Nu o rugăciune formală, mai mult un dialog. El m-ascultă, ştiind, la fel ca Lawrence Peter că: „Nu devii creştin pentru că mergi la biserică, la fel cum nu devii maşină pentru că mergi la garaj.
Voi cum îi vorbiţi? Pe bune întreb. E ciudat ca în mulţime mai mult îi arăt, ca să-l provoc, însă în singurătate tonul îmi devine uneori grav. Sunt secunde ale nopţii în care îmi aud în ecou propriile-mi  gânduri. Şi îmi pare ciudat, că pare că ne ştim dintotdeauna, deşi nu am căutat niciodată divinitatea în pietre sau în ziduri. M-am asociat ideii că divin este tot ceea ce e viu, iar inteligenţa umană e o formă concretă a divinităţii supreme. Asfixiat în lecturi filosofice, în adolescenţă credeam că nu poţi vedea sau atinge divinitatea prin simţurile umane grosiere. Frânturi mature au mai rămas în mine din acea perioadă. Şi îmi amintesc seri de negare, de contradicţie, de nenoroc. Abia după câţiva ani ciudaţi am înţeles că divinitatea nu trebuie căutată, ea e şi o parte din noi. La început, mă îndoiam. Recunosc. Dar el ştia că eu întotdeauna mă conving singur.
La biserică însă, am ajuns de câteva ori. Am simţit solemnitatea locurilor, dar m-am camuflat în propriile-mi meditaţii, am sperat la o discuţie unu la unu. Dialogul nostru e de fapt o partidă de şah. El ştie sfârşitul dinainte, dar mă lasă să mă bucur pentru câteva mutări temporar inspirate. În fiecare biserică am văzut mulţi semeni care se străduie. Se străduie să pară mai credincioşi decît alţii. De parcă am participa la o competiţie. Unii te privesc urât, arătându-ţi foaia de vechime, ştiindu-si locul exact pe care se aşează, bolborosind dinainte propoziţii dintr+o rugăciune intonată de preot. Aşadar am văzut că unii meeg la biserică în speranţa că Dumnezeu verifică prezenţa. Am văzut priviri preocupate, simţindu-mă vinovat la ieşirea din biserică, poate mai mult decât împăcat. Ştiţi, uneori biserica îmi pare o ultimă fosilă feudală supravieţuitoare modernităţii. Un loc contradictoriu, care amestecă sentimentul de teamă cu cel de linişte. Dezorganizează melanjul principiilor democratice în care ne învârtim. Râmân, la ieşirea dintr-o biserică, indiferent de ritul de care aparţine, cu impresia că biserica ne selecteză pe noi, şi nu invers. Ca nou intrat în ea, îţi vine să nu repeţi aceeaşi greşeală a doua oară. Gândindu-mă la asta, ieri mi-am amintit o replică spumoasă a regizorului sârb Emir Kusturica, care metaforiza într-un interviu: „M-am săturat de democraţie. În democraţie oamenii votează să-şi aleagă primarii. Am vrut să ridic un oraş în care să-mi aleg locuitorii.” Nu am idee după ce repere de credinţă se ghidează prietenii mei, sau cunoscuţii cu care interacţionez zilnic. Îi văd energici şi luminoşi. Diferiţi de cei pe care i-am observat în spaţiile bisericeşti. Câteodată, îi văd indiferenţi. Şi observ că atunci când moare un om bun, acest lucru ar trebui să aibă un impact asupra lumii. Cineva ar trebui să observe. Cineva ar trebui să sufere. Şi văd că nouă ne pasă de familie şi de prieteni. Probabil dintr-o constrângere evoluţionistă. Şi din acelaşi motiv nu ne pasă de nimeni altcineva. Dacă am ţine la toţi oamenii la fel, fără discriminare, nu am putea să funcţionăm.
Comunicarea cu divinitatea a fost pentru mine un impuls. Şi o şansă. M-am ascultat pe mine însămi. Să faceţi şi voi asta. Am legat astfel sensuri pentru propriile-mi acţiuni din zile încărcate. Chiar dacă poate credinţa nu contribuie întotdeauna la luarea unor decizii importante, ea le întăreşte. Le evaluează chiar (Ce mai e viaţa fără capacitatea de a lua decizii tembele?). Nu ştiu dacă vă pot explica modul meu de a crede. Nu-mi cunosc nici începutul, nici sfârşitul credinţei. Nici măcar atunci când cu supărarea în traistă revin uneori în faţa colii albe de hârtie, dintr-un imens plâns sau râs lăuntric, ce atrage după sine deseori concluzii ce mă determină să-mi revizuiesc orice deschidere naturală înspre alţii. Sau orice încredere în cei din jurul meu. Credinţa îmi e explicaţie simplă. Timpul nu pare un deşert zadarnic, ci pare învăluit de rost şi de un parfum inefabil. În fiecare dialog direcţionat către divinitate, ajung să mă „bucur în timp”, şi să cresc neobservat. Mă gândesc la sunetul cuvintelor lui Steinhardt, solidificate atât de adânc: „credinţa, în fond, reprezintă o trecere de la dreptate la dragoste!
În felul acesta, eu cred. Dincolo de paradoxuri. Nu din frică. Din raţiune. E o credinţă umanistă, în care frica nu e niciodată un argument. Credinţa e bunătatea şi blândeţea din ochii celor trişti, şi a celor care zâmbesc pentru că se bucură pentru răsăritul de a doua zi. Aşadar, argumentele punitive îmi par aiureli, la fel cum i se păreau şi lui Alfred de Vigny când ne scria că „am prea multă stimă faţă de Dumnezeu ca să mă mai tem de Diavol.” Cred, chiar cred. Mai ales că m-am ales gratis cu puţină raţiune. Acel strop de miracol care ne ţine firea în momentele de restrişte interioară. Acel miracol din infernul societăţii. Numai mintea noastră poate face din rai iad şi iad din rai.
Credinţa este în fond ceea ce face o persoană cu propria singurătate. Petre Ţuţea spunea, într-o memorabilă expresie, că ea “este expresia unui mister trăit.” Credinţa bănuiesc că nu trebuie expusă formal, ci trebuie asociată binelui din noi. În mintea şi-n sufeltul omului poate fi un câmp de vise, un cer înstelat, fragmente din copilărie, poate fi o pajişte de flori, secunda fericirii, sărutul îndrăgostitului, încrederea celorlaţi, o strângere de mână, un templu sau o mângâiere. De aceea, dragostea ar putea fi credinţa noastră. Aşadar, nu mă numiţi nicicum. Nici creştin, nici credincios. Decideţi-vă asupra unei alte denumiri. Ca şi Ghandi, care zâmbind în timpul unui interviu, ne amintea justeţea lucrurilor noastre uitate: „Îmi place Hristosul vostru. Nu-mi plac creştinii voştrii. Creştinii voştrii sunt atât de diferiţi de Hristosul vostru.
Cred. Şi nu ezit să mă tot întreb de ce corpurile noastre până la urmă cedează, uneori când avem 90 de ani, uneori chiar înainte să ne naştem, dar se întâmplă întotdeauna. Chiar fără nici un pic de demnitate. În faţa sfârşitului vieţii, probabil nici nu contează ce ştii să faci cât important devine să înţelegi ceea ce ai făcut deja. Un trai demn va fi probabil incomplet fără un sfârşit demn. La capitolul ăsta trebuie să lucrăm şi să reflectăm continuu, in afara sau înăuntrul zidurilor unei biserici. Eu am făcut primul pas atunci când am înţeles gluma lui Ralph Stoll: “Diavolul nu se luptă cu cei din birt, el are de lucru cu cel din biserică.




sâmbătă, 22 ianuarie 2011

Despre dragoste. Nimic în plus.



Am cunoscut-o întâmpător, nu pot învinui pe nimeni. De aceea, cred că dragostea a fost cea mai frumoasă şansă pe care am avut-o. Martoră îmi e singurătatea. Vă spun că nu ştiu ce îi determină pe alţii să scrie câte ceva despre cine şi ce au iubit, dar intuiesc că singurătatea poate fi un motiv la fel de valid ca oricare altul. Crezul meu navighează actualmente în jurul ideii că scrisul poate lămuri lucrurile între tine şi ceea ce simţi. Pentru că greşeala pe care o poţi face facil atunci când iubeşti este aceea de a nu face nimic. Bun, deci v-am dezvăluit deja parţial despre ce intenţionez să scriu în aceste rânduri. Dar am să încep cu începutul (ce expresie incomodă, ştiu), iar un preambul inspirat îl regăsesc în remarca lui Richard Wurmbrand: „cuvintele bine gândite au rădăcina în tăcerea adâncă.” Sărind la propria-mi confesiune lăuntrică (da, despre mine este vorba iar, deocamdată), vă pot mărturisi că nu mi-am propus niciodată să iubesc o fată. Am ajuns însă să iubesc de 3-4 ori, pe o perioadă de aproximativ 10 ani. Nu mă consider a fi sensibil peste media altor indivizi, dar nu tăgăduiesc, chiar aşa s-a întâmplat. Printre atâtea şi-atâtea femei avute, am iubit de câteva ori. Am iubit şi toată dragostea reciproc hazardată mi-a construit cu migală tinereţea, dându-i accente timpurii de seriozitate. M-am dăruit unor fete ale căror nume începeau cu A, B, cu C, M, cu S, D, I, cu N sau chiar O... Iniţiale din portativul experienţei mele... Îndrăgindu-le, am fost atins de paradoxuri, reuşind astfel să înţeleg că unele lucruri sunt de neînţeles, sau, şi mai aiurea, că nici măcar eu nu mă mai pot înţelege pe mine însumi.

Energic şi neştiutor, am iubit în diferite feluri, am fost iubit în tot atâtea feluri. Am iubit la distanţă, aproape, intens şi reactiv, prin scrisori de dragoste, expediate în cele mai incredibile colţuri ale ţării, celor mai frumoşi ochi... Am iubit şi prin cuvinte, şi prin atingeri, deopotrivă sau succint, uneori chiar prin apeluri telefonice scurte, am uzat multe telefoane publice, şi multe fise, sau mai târziu, cartele... Am reuşit să iubesc şi prin email-uri, încercând să scurtez distanţe şi ore... Arareori, am iubit prin intermediul telefonului mobil. Dar toate acestea au fost bogate prilejuri de a observa cum mulţi aleargă după fericire, asemenea unui bărbat aiurit ce îşi caută disperat pălăria, când aceasta se află ori în mâna lui, ori la locul ei, pe cap.

Nu m-am considerat romantic, iar femeile care m-au cunoscut cu uşurinţă ar putea întări tot ce spun aici, chiar dacă şi acum zâmbesc în amintirea uni şir atât de lung de nebunii motivate de amor. Romantic nefiind, m-am concentrat pe găsirea tutror acelor frecvenţe compatibile dintre două perechi de ochi care, îndrăgindu-se reciproc, aveau puterea de a opri lumea şi timpu-n loc. Mă confesez, dragostea pentru acele femei remarcabile mi-a limpezit certitudinea că, la urma urmei, tot ceea ce gândim, sau ştim, sau ce credem, este de foarte mică importnţă. Şi că singurul lucru care contează este doar ceea ce facem... Poate întocmai de aceea, nefiind familiarizat cu tot ceea ce alţii numesc romantism, am fost atât de marcat şi electrocutat de toate săruturile furate celor mai frumoase femei de care îmi amintesc... Cu acea energie vie în piept şi-n priviri, parcurgeam km întregi pe lângă bicicletă, aşteptând cu nerăbdare ziua următoare. Ştiind că poate voi fi sărutat din nou.

Dragostea mi-a legat secvenţe în propriul meu clasor cu amintiri. Din aceeaşi raţiune, cândva scrisesem şi poezii. Parcă întărâtat în a-l contrazice pe îndrăgitul Leopardi, care credea că „totul s-a perfecţionat de la Homer încoace, cu excepţia poeziei.” Îndrăgostit, nu am putut evita momentele stranii ce au urmat. Aşa se face că, de multe ori, ceea ce am avut în suflet, nu aveam întotdeauna obligatoriu şi pe buze, dar emoţia aceea tremurândă care ajungea rostită pe buze, venea din tot adâncul sufletului meu neexperimentat. Rămas astăzi probabil în acelaşi stadiu. Văd în jurul meu cum dragostea lasă amprente distincte pe fiecare dintre noi. Din pricina ei, unii meditează atât de profund, încât le este totuna dacă îi trezeşti sau nu, în timp ce alţii o înscriu ca un eveniment trecător din traiectoria personală. Norocoşi şi rari îmi par însă a fi aceia care reuşesc să se strecoare pe lângă suferinţă, pe care nu o putem omite atunci când ne confesăm amprentaţi de dragoste. Tot norocoşi par a fi aceia care nu evită durerea post şi ante dragoste. Ei, cred că sunt cei care învaţă mai curând că, oricât de mult poţi suferi, lumea nu se va opri în loc pentru durerea fiecăruia. Poate că m-aş putea regăsi şi eu printre ei. În orice caz, ei au internalizat îndemnul romantic al lui Goethe: „Fii fericit când poţi şi suferă când trebuie!

Şi pot spune că în mine, dragostea a construit o întreagă lume lăuntrică. În care reapar nopţile calde de vară, cu miros de iarbă uscată, în zumzet de ţânţari, lume în care retrăiesc îmbrăţişări şi atingeri. Şi am dubii dacă cumva nu au fost aievea şi dacă le-am meritat vreodată. Viaţa a vrut să fiu iubit. Nu am ales eu. Nu înţeleg de ce am fost iubit, dar nici nu insist să aflu. Nimeni sănătos la cap nu ar trebui să o facă. Dar asta e o discuţie separată, pe care am auzit-o la atâtea şi atâtea cupluri, care se întreabă artificial: „dar de ce mă iubeşti, totuşi?” Observaţie personificată atât de virtuos de Mihail Sebastian într-un dialog viu din lucrarea „Oraşul cu salcâmi”: “Adriana: - Spune-mi, de ce nu mă iubeşti?; Gelu: - Crezi că, dacă m-ai fi întrebat acum şase luni de ce te iubesc, aş fi ştiut ce să-ţi răspund? Te iubeam. Nu te iubesc. E zi acum. Are să fie noapte mai târziu.” Cuvinte magistrale, pe care le-am păstrat mult timp, aşadar iubim, iar mai apoi nu mai iubim. Dacă avem noroc, desigur.

Și mai știu că, în nopţile de dragoste adâncă, m-am maturizat împotriva propriei voinţe. Îndrăgostit, într-un târziu am aflat şi eu (ultimul din sat, desigur) că sunt oameni care te iubesc, dar nu ştiu s-o arate. În contradicţie cu ce credeam, dragostea nu e un limbaj univoc. Probabil că unii simt bucuria de a-şi exprima dragostea, iar alţii desigur nu. O păzesc în taină. Poate că e o lege a naturii, la fel cum, într-un documentar interesant, am văzut cum unii delfini au reuşit să înveţe cuvinte în limba engleză [până la 50 de cuvinte folosite într-un context corect], dar culmea, despre nici un om nu am auzit să înveţe delfineza!

Dragostea trasează linii peste noi. Linii ce rămân în noi asemenea nisipului din faţa valurilor. Dovadă că nicio altă creatură în afara omului nu se aşează într-un colţ pentru a plânge din pricina unei experienţe dureroase a trecutului. Mă puteţi contrazice, dacă vreţi. Dar aici, parafrazatul Einstein ar obiecta, amintindu-vă că: “Nu e obligatoriu să fii de acord cu mine. Dar ar fi mai rapid aşa.O dată îndrăgostit, nu poţi rămâne neatins. Când interacţionezi cu o persoană, întotdeauna iei ceva de la ea.

N-am să uit niciodată cum am iubit de fiecare dată. Şi probabil că deja am fost iubit suficient pentru tot restul vieţii mele. Sunt recunoscător pentru asta. Azi mai ştiu şi că o singură dată am iubit matur, şi întreaga fiinţă mi s-a transfigurat rapid. Şi resimt sfârşitul acelor momente în fiecare pas pe care intenţionez să îl fac mâine la ieşirea de pe usă. Cumva, asta mă duce mai departe. Gândul că m-a iubit, dar că a făcut-o doar până la un moment dat. Restul a fost alteritate, simulacru, tristeţe. Va trebui să caut mereu printre atâtea gânduri. Aştept să cunosc alte feluri de a te îndrăgosti şi de a rămâne îndrăgostit. Mai ales acum, când am înţeles că totuşi cu dragostea şi suferinţa nu te poţi obişnui. Tocmai fiindcă ele se succed în existenţa noastră, pentru a provoca amintiri. Contrar vorbelor marelui Cicero: „mare este puterea obişnuinţei!

Nopţile tăcute mi-au amintit de toate atingerile interzise, dar şi de greşelile trecutului. Şi de un slogan indian de pe o clădire din Delhi: „Fără posesiuni, succes, faimă, cine eşti? Nu ştii. Tu crezi că eşti numele tău, prestigiul tău, faima ta, puterea ta. Dar în afara de acestea, cine eşti? Aminteşte-ţi asta când vei pierde ceea ce iubeşti...” Nu avem înţelepciunea să vorbim despre dragoste la momentul potrivit. Confesiunile despre dragoste le expunem prea târziu sau prea devreme. În aceeaşi situaţie mă regăsesc şi eu. Nu fac excepţie. Chiar dacă încerc într-un mod atipic să evit banalizarea acestor gânduri. Pentru că refuz să mai văd cum toată dragostea asta intimă şi senzuală se prostituează, se comercializează. Prea mulţi vor să o explice, când scopul ei pare a fi acela invers, de a fi internalizată, nu explicată. Garabet Ibrăileanu nota atât de cochet în filele romanului Adela că „dacă iubeşti pentru un motiv anume, eşti frumos, eşti deştept, bun, iubirea devine comercială: te iubesc pentru că te iubesc.” O întrebare ilegitimă de genul: “de ce am iubit?” poate fi cel mult înlocuită cu interogaţia: “ce s-ar fi întâmplat dacă nu aş fi iubit?” Femeia pe care am iubit-o cel mai mult nu v-o pot defini, cum nu pot defini nici ceea ce am simţit pentru ea. Nici nu e nevoie. Pentru că suma acelor trăiri sunt eu, aşa cum mă ştiţi. Vorbesc şi gândesc pentru că ea m-a iubit cândva, mi-a dat o formă. Mi-a dat un chip. O alură. Am descoperit iată, înţelepciunea însemnărilor lui Voltaire: “schimbă totul, cu excepţia iubirilor.

Uite că am scris. Despre latura asta a mea neatractivă. Din singurătate. Şi din tristeţe. Şi din pricina unui pasaj răscolitor al lui Paler, care se încheie aşa: „Adevărul e că m-am străduit mereu să nu recunosc ceva: sunt un om trist. Am preferat să confund dragostea de viaţă (reală, dar egoistă) cu natura mea intimă.



 




joi, 20 ianuarie 2011

Undeva la mijloc...


Astăzi m-am decis să scriu aceste rânduri tuturor celor dragi mie care, separaţi şi fără a ştii de existenţa celuilalt, îmi pare că se aseamănă, puşi cu toţii în faţa oglinzii dragostei nedrepte (după principiulDoamne eu sunt unic, dar ştiu că toţi oamenii sunt unici!), şi să le amintesc lor, cât şi mie mai ales, că iubirile perfecte se consumă doar în imaginaţie. Şi că, dragostea este oarbă iar nebunia o însoţeşte mereu, dar cu siguranţă nici nu am putea să o definim altfel, ea poate fi încadrată sub diferite adjective sau adverbe, dar niciodată nu va fi plictisitoare, previzibilă, facilă, la îndemână, sau în oricine am vrea noi să o găsim. Chiar neîmpărtăşită sau trecută, dragostea e încă izvor de creaţie, descoperit sau nu, fiind singurul element care poate surmonta aproape imbatabila observaţie a lui Horaţiu Mălăele din drama Sinucigaşul: „Dar eu de ce n-am creat nimic, Doamne? Am avut doar atât de mult timp liber!... Eu pentru ce-am trăit? A? Pentru... pentru statistică?
Ştiu şi recunosc, că iubind am păstrat mereu acel sentiment atât de viu, că sunt căutat sau că sunt respins. În acelaşi joc de balans teribil. Că reprezint o pauză îndelungă dintre strigătul de plecare sau cel de chemare al cuiva. Că sunt mijlocul nedefinit al unor extreme, ca un biet arcuş ce-şi dezveleşte notele doar sub mâna artistului. Ca si voi de altfel, am fost topit la un moment dat, până într-acolo unde se ţes contrariile – în vîrtejul frânturii de clipă – dar şi în toate momentele în care se întâmplă reunirea lor. Din dragoste, da, am fost azvârlit spre lumină cât şi spre întuneric, şi am pierdut instrumentul de măsurare al timpului, iar alteori, aş fi vrut să-l regăsesc. Prin câteva săruturi interzise, din locuri interzise, am simţit şi eu, şi nu mă îndoiesc că şi voi, desfrâul simţurilor, al iubirii fără de raţiunii şi al aşteptării fără de timp. În multe clipe de singurătate, au fost momente când am înţeles că fără dragoste nu voi mai fi niciodată la fel de fericit. Esenţă atât de bine concentrată în amărăciunea cuvintelor lui Borges: “Am comis cel mai grav păcat pe care îl poate săvârşi un om: n-am fost fericit.” Iubind vremelnic, am cunoscut secunde de graţie a sufletului, naşteri iremediabile şi implacabile a unor stări care începeau şi se terminau în acelaşi loc, timp, spaţiu. Nu ştiam şi nici nu bănuiam dacă există vreun început sau vreun sfârşit, credeam că totul va fi limpede şi întrerupt, cum se trăieşte ploaia. Cum nu se poate înţelege gestul, sau existenţa. Credeam, atins de toată energia asta elixirică, că mi se poate ierta orice şi că pot ierta orice. Credeam că dragostea e un scut solid şi credeam in curajul vorbelor lui Heinrich Heine: “Dumnezeu îmi va ierta orice! Este treaba lui.” Pe atunci, pur şi simplu, mai credeam.
A venit apoi o vreme în care m-am alăturat gurilor care îmi repetau că dragostea reprezintă rostul şi farmecul indestructibil al trăirii cotidiene, că ea [dragostea] rotunjeşte şi justifică prelungirea banalităţii şi rutinei spaţio-temporale. Propunându-mi constant asta, am ajuns să cred în multe idei şi experienţe, ca pe urmă să le deconstruiesc natural, amărât şi slăbit. Au urmat momente de autoironie, de negaţie, în care, cu o foarte mare uşurinţă, aş fi putut născoci şi eu, convingeri asemănătoare lui Henri Louis Mencken, când acesta striga că „Dacă mă voi căsători vreodată, va fi dintr-un impuls neaşteptat – aşa cum se împuşcă un om!” Dragostea, ca rană şi segment de amintire, m-a atras în mijlocul unui puzzle de piese nepotrivite, pe care le-am forţat inconştient de-a lungul timpului, căutând o singură piesă. Şi eu, am încercat, seri de-a rândul, înmulţite fără rost, să alung singurătatea. Singurătate pricinuită din cunoaşterea acelor sentimente. Dar fundamente au rămas din amalgamul de trăiri: certitudini că, la urma urmei, există iubiri fericite şi iubiri nefericite, şi cele dintre. Cele nefericite probabil că ar trebui scoase din registrul iubirii, catalogate de unii ca nefiind iubiri adevărate, ci doar probe existenţiale, etape de parcurs, materie primă pentru consolidarea înţelepciunii personale. Cele fericite insă, raportate la durată şi intensitate, par dificil de definit. Între iubirile fericite şi cele nefericite graniţa devine una aproape invizibilă. Cu toate astea, iubirea fericită dintre două contrarii poate fi recunoscută, ştiu uitându-mă pe furiş la alţii, dar puţin şi din propriile-mi amintiri şi înţelegeri, prin câteva componente invariabile. În primul rând, dezvolt convingerea că în iubirea fericită va exista întotdeauna o doză considerabilă de umor sănătos. Iubiţii cunosc sentimentul dăruirii benevole atunci când îşi permit unul altuia să râdă de micile lor momente ridicole. Într-un mod natural, fără ca genul acesta de umor să fie schimbat în cinism sau sarcasm. De asemenea, iubirea fericită are, cum necum, un echilibru între îndrăzneală şi precauţie. Între gânduri nerostite între îndrăgostiţi, în imaginaţia de dincolo de semne şi limbaj. Şi mai ştiu şi că, cei cu adevăraţi iubiţi, crează din nimic un colţ de lume tainic, un loc al iubirii lor intime şi adânci. Tainele vii, cele citite în priviri, dar neînţelese de cei din exterior, contribuie şi ele la iubirile fericite. Taine neîmpărtăşite. Asta în condiţiile în care probabil dintr-o mie de oameni abia unul singur ar fi în stare să păstreze un astfel de secret, care dezvăluit banalizează totul, iar dacă noi înşine nu reuşim să-l păstrăm ascuns, cum să mai sperăm a fi păstrat de alţii? Îmi amintesc cum Dostoievski spunea atât de frumos că: “Întâmplător, oricine poate iubi.”
Dragostea nu mi-a adus niciodată suficiente răspunsuri. Poate mi-a ridicat doar şi mai multe interogaţii. Îmi este greu să observ care e de fapt aici adevăratul beneficiu: întrebarea sau răspunsul? De la vechii greci, pe scurtătura Cioran, am înţeles că orice răspuns enunţat e un adevăr perimat. Ce ne facem cu cei foarte convinşi şi fără întrebări? Mărturisesc, de aceea, că eu unul, mai aştept, nu m-a obosit dezamăgirea, nu m-au obosit iubirile pierdute, şi nu prevăd prea curând vreo schimbare a acestui par excellence sentiment uman. Chiar dacă am trăit de câteva ori dragostea şi prin urmare şi câteva sfârşituri. Probabil, cei ce vor veni după noi, vor găsi alte răspunsuri, intangibile nouă din cauza insistenţei noastre în dragoste. Tot ce ne rămâne de făcut, in acest caz, este să urmăm îndemnul lui Winston Churchill: „Nu există vreo investiţie mai bună pentru vreo societate decât să pună lapte în bebeluşi!


vineri, 14 ianuarie 2011

Amprente


Cu mulţi ani în urmă, mă împrietenisem silit cu trenurile autohtone. Erau zile fericite, când anii m-au purtat spre locuri banale, dar înconjurat de atâtea figuri pe care ştiam că nu le voi mai revedea niciodată. Fapt împlinit. Iar după un timp, mi-am spus că acele episoade au fost cele mai simple şi mai fericite din îndepărtata mea adolescenţă. Prizonier al trenurilor lente, revăd peisajele monotone ce mi-au numărat secundele până la Vama Veche, până în nordul Moldovei, până spre Sibiul cochet, Braşovul curios, spre torida Timişoară, dar şi spre sălbaticii Apuseni, prăfuitul Bucureşti, spre galanta Sighişoară, şi din nou spre Mangalia, Arad şi iar Maramureş. Concursuri de literatură, olimpiade şcolare, dezbateri, conferinţe, sesiuni de comunicări. Ţinta multor grupuri pe care le-am cunoscut în anii aceia de altădată. Prieteni de moment, pe care îi preţuiam mai intens datorită efemerităţii lor. Cu părul în vânt, cu ochelari de soare, la geamul unor alţi adolescenţi dornici de aventură ne-am îmbarcat în atâtea şi-atâtea trenuri murdare, la ore târzii de noapte, în dimineţile geroase ori la orele ameţite de căldura după-amiezii. O înşiruire rapidă de silabe suspendate în aerul sufocant. O sticlă de apă minerală cumpărată în grabă de la vreun chioşc din gară, un geamantan cu haine, sandvişuri, o jumătate de zâmbet în colţul gurii şi urletul prelung de tren din urma noastră. Eram toţi laolaltă atunci. Probabil încă de aceea mă simt confortabil în toate trenurile dezafectate în care dispar dintr-un oraş în altul.  
Înainte de zâmbete, apăsam minute în şir geamurile reci ale nopţii şi ne încălzeam mâinile cu jocurile de cărţi câştigate, adevăratele declanşatoare ale râsetelor izbucnite la sfârşitul fiecărei runde. Pauzele matinale dintre trenuri le transformam într-un joc de Mimă în care ne încâlceam mâinile în aer, construiam turnuri cu brioşe la vârf, răspunzând în hohote de râs la toate întrebările cu „Da” şi „Nu”. Nu pentru că am fi fost zgârciţi la cuvinte, ci pentru a ne aprinde pe o rută ludică teribila imaginaţie. Poze în tren, anecdote, râsete. În fiecare gară, la coborâre, acelaşi entuziasm, acelaşi aer sănătos ştrengăresc, aceleaşi glume care invadau sonorul peisagistic. După ore de călătorie care ne oboseau pentru a ne furniza un alt fel de energie lăuntrică, ajungeam la destinaţie. Alegerea unor camere, a unor paturi, şi, mai ales, lupta copilărească pe care o purta fiecare dintre noi când unul vroia să vadă din patul lui brazii, altul să vadă soarele de dimineaţă, când alţii vroiau să doarmă cap la cap pentru a fi gâdilaţi la mână până la închiderea ochilor. Lucru apăsător acesta, să reconstruieşti acele momente de o simplitate atât de şcolărească, şi să simţi lipsa unor lucruri atunci când nu le mai ai. Aş vrea cu certitudine înapoi acele dimineţi gălăgioase, acele dispute prieteneşti pentru întâietatea la duş, ultimele minute din cearşaful împotmolit sub picioarele-mi atrase de potecile de munte sau de nisipul mării, ceaiul fierbinte de la fiecare grup, de la fiecare masă, toate acele chei nebuneşti ale sufletului. Revăd uneori toţi adolescenţii aceia, din toate regiunile ţării, revăd jocurile cu mingea, petrecerile de seară, focurile de tabără, ţipetele de râs molipsitor, revăd toate acele poveşti de dragoste de 5 zile. Revăd răcoarea lunii, nopţile în care legam prietenii, locurile acelea emoţionante. Secvenţe de momente în care cineva cânta la o chitară cu lume strânsă în jurul său, revăd emoţia concursurilor şi afişarea rezultatelor, bucuria, dezamăgirile, contestaţiile, disputele, ultim foc de seară, privirea reîntoarcerii pe poteci înguste, clipe când ne simţeam deja lipsa unii altora. Când tresăream cu toţii, pregătiţi eventuali de un alt concurs, de o nouă provocare, de alţi prieteni efemeri. Nu ofta nimeni, dar parcă simţeai regretul şi tristeţea la reîntoarcerea spre gară. Cântece, alte glume, sloiuri de gheaţă din munţi în fiecare dintre noi. Abia acolo ne aminteam de cei care ne alergau prin camere în pijamale, de cei care ne făceau să râdem până depăşeam oboseala, de cei cu care alergam la munte sau la mare, peste tot unde trenurile m-au purtat. Evitam să oftez, dar fiorul reîntoarcerii acasă nu îmi era foarte plăcut. Ştiam că toate acele imagini vor rămâne undeva în mine, ca şi toate fetele de care m-am îndragostit în locurile acelea. Ele încă sunt trăiri pe care le păstrez, gândindu-mă la toate acele locuri pline de însemnătate pe unde am fost, la zilele însorite, la copacii din munţi, la valurile mării, la străzile asfaltate şi pline de praf, la toţi cei pe care îi credeam deja prieteni vechi, la cântecele noastre de grup.
Acolo, am înţeles ce înseamnă să ţii pe cineva de mână ştiind că peste câteva zile vei fi purtat departe de acel episod. Şi tot acolo, am înţeles că doi adolescenţi sunt supravegheaţi de verdele din jur şi de albastrul de deasupra, şi că strigătul vreunui profesor de forma: „Hey, ia încetaţi!” nu e de ajuns pentru a-i opri din avalanşa de săruturi. Ei oricum se iubesc. Mimează frigul şi se sărută pe furiş, în spatele grupului amplu. E un joc scurt al fericirii, în care fiecare are un loc important. Prieteni, îmbrăţişări, fotografii, schimburi de adrese de mail, de corespondenţă, numere de telefon, promisiuni de vizite, câteva lacrimi da, dar şi hohote zgomotoase de râs. Oameni ce te cuceresc în câteva zile, îţi lasă atâtea şi atâtea amintiri de îţi vine pe urmă să-i aşezi pe toţi în valiză şi să-i iei cu tine, acasă. Să-i duci unde nimeni nu poate ajunge, să fi sigur că nu îi vei pierde niciodată.
Dar îi pierzi, şi ştiu şi ei asta. De aceea, la despărţire, se agită parcă mai mult, vorbesc mai mult. Întors pe tren, apar momente de tăcere, orice glumă pare hrană pentru spirit. Apar oftaturi adânci, rostite sau nu, conştientizarea unor lucruri. Momente de dor, când aştepţi ca toţi din jur să tacă, pentru a surzi de linişte. Aproape de casă, preţ de câteva minute de staţionare a trenului, te cobori într-o ultimă gară, sorbi o cafea care îţi pătrunde sufletul amar. Zaţul îţi zgârâie buzele uscate, iar vântul bate mai tare. În tine curg litere peste litere, serii de gânduri, şi e iar tăcere. Ceva imposibil, încântător pentru a putea fi descris. La gară, te-aşteaptă ai tăi, le spui forţat că ţi-a fost dor de ei, e noapte. Tragi cearşaful rece peste toată pielea ta caldă şi adormi într-un final. Te simţi în palma unui adolescent ce-abia aşteaptă să te cunoască în viitoarea drumeţie de pe undeva din ţară. Pe urmă, ceva ciudat se întâmplă, ai din nou impresia că te trezeşti din nou acolo, în acele dimineţi gălăgioase...