joi, 31 ianuarie 2013

You don't understand. And I can't explain.




Îmi plac oamenii care asociază intenționat cuvinte nepotrivite pentru a da naștere unui tot unitar, potrivit și trăznit într-un final. Adică acei maeștrii ai cuvintelor și sunetelor care despică înțelesuri și care te adâncesc într-o lume reflexivă, surprinzătoare și plină de substanță. Nu știu cum sau de ce, dar am dubiosul obicei de a-mi nota repede un gând, un vers dintr-o melodie sau o replică bună de film oriunde m-aș găsi pe parcursul unei zile. E un fel de tic reconfortant. Caut sens în tot ce mă înconjoară, deși asta îmi dăunează de foarte multe ori. E un pas mic de aici până înspre fuga de superficialitatea altora, pe care trebuie să o mai suport (ăm) uneori, dintr-o politețe indusă aiurea de societate în mine (și în fiecare dintre noi, probabil). I-am scris învățătoarei o compunere acum foarte mulți ani în care i-am destăinuit că într-o vară târzie de august probabil părinții mei n-au avut chef să se culce, și se plictiseau, ca orice părinți, și așa m-au făcut pe mine. Și că m-au făcut cu piele albă și sărată, ca nici o fată cu pielea dulce să nu mă placă mai mult decât o singură dată. Învățătoarea m-a pedepsit bineînțeles. M-a obligat să memorez Muma lui Ștefan cel Mare, de Dimitrie Bolintineanu, că să am și acum coșmaruri care încep cu Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel, Unde cură-n poale un râu mititel, Plânge și suspină tânăra domniță, Dulce și suavă ca o garofiță... Dar asta nu mi-a stins nici fantezia nici obrăznicia. Poate că eram doar un copil fragil și simpatic care avea chef de joacă, mai ales fiindcă știa că în fiecare seară de vară lumea va dansa în continuare. De fapt, vara peste tot se dansa. Fără întrerupere. Și pe lumină și pe întuneric, iar luna părea un cap mare de cal. Ce semăna izbitor cu faimosul cal stăpânit de Che Guevara când galopa nebunește spre Santiago de Cuba sau spre Santiago de Chile. Uneori, visez și noaptea că scriu. Visez diferite începuturi care-mi opresc respirația. Paragrafe care vor construi romanul pe care mă gândesc să-l scriu într-o bună zi. Cred că am nevoie doar de un prim paragraf halucinant. Pe care să-l așez în pagină dintr-un impuls neșlefuit și profund. E posibil ca apoi să nu mă mai opresc din scris vreo șase săptămâni. De altfel, la fel mi l-am imaginat și pe Kafka când a început cu următoarele cuvinte în Metamorfoze: Într-o bună dimineață, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare. Ciudat și haios e că de câte ori citesc un prim paragraf nemaipomenit scris, sau aud o primă replică a unui narator de film, mă apucă un fior și un impuls care mă electrizează până înspre vârful degetelor, care caută magnetic un creion și o foaie albă de hârtie. E ca și cum mi-ar fi sete. Scrisul sălbatic îmi acoperă setea. Parțial, măcar. Săptămâna asta am avut o asemenea trăire când am văzut Life of Pi, pelicula adaptată de Ang Lee și mai ales când am citit Puteri Pământești, romanul superb imaginat de Anthony Burgess, care-și începe povestea într-un mod captivant și halucinant: Era în după-amiaza celei de-a optzeci și una zilei mele de naștere, și stăteam în pat cu partenerul meu de intimitate, când Ali m-a anunțat că arhiepiscopul a venit să mă vadă...

Trebuie neaparat să scriu. Să despart fiecare cuvânt în două, să despart cu propria imaginație deșertul de cămilă, corăbiile de delfini, săbiile de pirați și ochiul de lacrimă. E un risc major aici, recunosc. E posibil ca fiecare cuvânt să-mi fie mai apoi rupt de alții în două silabe, una rămasă din gândul nespus iar alta prinsă în timp ce aleargă după un stol îndepărtat de femei frumoase, de neatins. Gândurile altora m-au hrănit atâta timp. Carțile – dovezi că alții s-au măcinat în propriile fantasme, că au iubit și așteptat, așa cum uneori și noi așteptăm. Ceva. Pe cineva. E de fapt momentul acela în care cel de lângă noi nu înțelege, iar noi nu avem capacitatea de a fi expliciți. Vreau ca de acum înainte să caut cel puțin două înțelesuri pentru fiecare lucru în parte. Și să ascund asemenea două înțelesuri în cartea pe care o voi scrie. La fel cum Virginia Wolf reușea un asemenea lucru în introducerea din Orlando: El – pentru că nu există nici o îndoială legată de sexul său, deși moda timpului a făcut tot posibilul ca să i-l ascundă – felia capul unui maur ce a ricoșat dintre căpriori... E bine să nu pierdem gândurile de moment, să nu le uităm, ca pe niște vise trecătoare, ori precum toate sinonimele dintr-o hoardă, stinse în temple de sensuri, care nu mai ard și nu mai știu alte feluri de-a iubi. Uite, eu mă simt de exemplu tot mai ciudat mai nou, antonim de singur, visez numai începuturi de cărți și săruturi negustate mai demult. Poate că C.S. Lewis mă visase fără să știe atunci când a scris primele rânduri din Cronicile din Narnia: A fost odată un băiat pe numele său Eustace Clarence Scrubb, și aproape că își merita numele.





joi, 17 ianuarie 2013

Pretty mouth, dirty eyes


Gata, electricitatea excesivă din oraș în sfârșit s-a potolit, am văzut azi oameni care au început să dezansambleze tentaculele decorative de beculețe întinse imperialist peste orașul-bulevard. Probabil pentru a instiga lumea la o falsă lumină și la o pseudo-hiperfericire, cum se întâmplă la nesfârșit la fiecare sfârșit de an. Chiar ieri mă gândeam că e timpul să-mi fac de cap, să mă gândesc la primăvară. Poate o s-o manipulez cumva să ajungă mai repede și pe aici, să șteargă urmele lăsate de ianuarie și februarie. Când oamenii cu grijă dezansamblează instalații electrice (făcute din tot materialul incandescent al kitsch-ului) la fel cum dezamorsau soldații ăia din Hurt Locker o bombă complicată. Poate că sunt doar o jucărie stricată, nu știu ce să zic, dar cu siguranță nu sunt genul de om căruia un foc de artificii și un pahar de șampanie îi face ADN-ul să foșnească. Mă uit detașat la asemenea manifeste, ca la o emisiune de pe Discovery. Nici măcar pielea de găină nu mi se strânge cum trebuie, se strânge abia până la jumătate. Să revin. Spuneam că sunt nerăbdător să-mi fac de cap și să forțez mâna primăverii. Sezonul în care fetele frumoase apar de nicăieri, și te fac să te gândești că te-ai putea prosti, că ai putea iubi, sau (de ce nu?) că ai putea dansa cu o domnișoară atipică (în genul pretty mouth-dirty eyes), obraznică și sfioasă în același timp. Pe un ring de dans exotic, dintr-un loc diferit, sobru și șocant. Ianuarie mă enervează pentru că e luna în care timpul stă în loc. Care frânează parcursul întregului an. Așa se explică de ce visez de mic țări cu colibe, cu buburuze și vize autocolante, unde oamenii te fură tot timpul cu zâmbetul pe buze. Și unde nu există formulare stufoase și precise, nici taxe pentru vise, unde te duci și faci ce vrei, în care oamenii te sună în miez de noapte să te grăbești, țări cu nesfârșiți kilometri de nisip, iarbă și șosea. Cum să fie bine aici, unde totu-i pe dos? Unde oamenii se ascund după adrese fixe, unde nu mai există scrisori cu timbru caraghios și unde am o stare din aceea în care visez sau nu visez. E mijloc de iarnă cenușie și se scufundă copilul neastâmpărat din mine. Degeaba o iau pe scurtătură, nu pot păcăli calendarul, iar diavolul are o bicicletă mult mai rapidă decât a mea, în timp ce eu mă tot învârt în cerc sistematic. Deși... ar exista o posibilă scăpare: ca tu să apari de nicăieri, parfumată și irezistibilă, și să mai dai în leagăn, știi tu, ca pe o dorință pe care ar trebui să n-o spui nimănui.




marți, 15 ianuarie 2013

Darlin', is this the end?


Delimitarea pe care o s-o fac aici nu îmi e foarte clară încă, e un paradox al ascunderii și al neascunderii, mai bine spus. Nu cred în transpunerea totală a unor gânduri în text, dar mă gândesc că scrisul poate fi oarecum o trambulină, care aruncă mai departe idei în mai multe direcții, nespuse și negândite încă. Așa că m-am hotărât să vă spun câte ceva despre femeia de tranziție, despre femeia liminală (liminalitatea - o expresie făcută celebră de un antropolog britanic celebru, pe numele lui Victor Turner), despre pasajele de trecere printre sentimente, oarecum. Bun. Am să încep spunând că și în viața mea, ca și în a altora probabil, au existat femei pe care nu le-aș putea cuprinde într-un nomenclator cuprinzător. Sunt femeile care mi-au bântuit tăcerile, corectându-mi fiecare deficit de existență. Femei frumoase, care nu și-au cunoscut rolul dinainte, însă pe care l-au jucat excelent, modelându-și cu patos prezența în funcție de trăirile emanate necorespunzător de mine. Îmi curg deja imagini nenumărate în minte. Fiindcă prețuiesc abia acum fiecare femeie de tranziție care mi-a întrerupt puțin cursul rătăcit de navigație. E fascinant cum se poate atașa pe termen scurt o femeie. Care nu împovărează, rolul ei fiind unul terapeutic și de o durată determinată. Un fel de femeie-pansament care te ferește o bună bucată de timp de alte invazii și care nu te contaminează fatal niciodată. Unui bărbat asta îi face foarte mult bine un timp. Când nu mai e lângă tine, îți dispare și din memorie. Măcar o perioadă lungă de timp. Foarte stimulativă vizual, fiecare astfel de femeie pe care am îndrăgit-o o vreme mi s-a părut suficient de inteligentă ca să nu comită gafe de interpretare. Nu-ți creează complicații inutile, ipostaza nu-i permite să saboteze rolul nimănui, probabil. O placi, dar sentimentul ăsta nu-ți produce efecte secundare, nu oftezi toată ziua cu gândul la ea, nu dă naștere unor îndoieli nepotrivite în tine, aduce doar liniște. E un soi de regizor care face tranziția (în același cadru) de la o ploaie cenușie la un cer senin și limpede. Îți dă o stare de bine, e un remediu mai bun decât orice sfat, e răspunsul unui bărbat prins între două clipe de derută. Ea e – altfel spus – femeia anticorp care luptă benevol pentru imunitatea ta, dintre două iubiri. Puntea solidă pe care o să treci când traversezi pericolul ce te paște de la o iubire la alta. Ar putea să o facă, dar ea nu va revendica niciodată nimic, a fost concepută de Marele Designer ca să nu deschidă uși interzise. O placi, dar nu te trezești și nici nu adormi cu gândul la ea. Nu o suni tot timpul și nici nu o alinți cu vreun apelativ tâmpițel, de multe ori te sună ea, știe că poate n-ai avut nimic interesant să-i spui și că oricând e altceva de făcut. Ei nu-i spui lucruri importante. Nu-ți cere marea cu sarea, și nici nu te grăbește. Consumă timp de calitate lângă tine, nu-ți măsoară fiecare cuvânt, te ia așa cum ești, nu te tulbură. E ciudată și are răbdare. După un timp, înțelege că misiunea ei s-a sfârșit și se retrage ușor. Tăcerea reciprocă devine un răspuns. Înțelegem finalul amândoi, mai devreme sau mai târziu. Foarte puțini bărbați vorbesc despre asta. Dar uneori, o asemenea femeie te reconstruiește din cap până-n picioare, și ne lasă, la final, să înțelegem cu adevărat propriul egoism și propria nerecunoștință.

Știi? Ea e de fapt femeia care vindecă fără să lase semne și la care nu te mai întorci niciodată.





luni, 14 ianuarie 2013

You have to kill the girl to save the girl


Văd filme bune, ascult muzică tot mai bună, aleg cele mai bune cărți din fiecare librărie. E o perioadă când mă iau în serios, când mă decojesc de gesturi fără sens și de bucuriile artificiale care mă țineau în perfuzii altădată. Mă decojesc de fapt de uzual, o fi probabil de la frig sau de la lipsa nu știu cărei vitamine. Îmi e de fapt dor de tine. Sau de mine, cel lipit altădată lângă tine. Uneori, îmi încrucișez și-apoi îmi desfac destul de des brațele lungi. Așa îți clipesc eu ție cu mâinile. Țin minte că stăteam întinși în pat, înveliți în piele fierbinte, goi și neastâmpărați, și mi-ai zis că mărul lui Adam din gâtul meu va rămâne pentru totdeauna intact, și că lama de ras nu-l poate atinge. Că există acolo o vată a vocii mele blânde care-ți place și care te determină să te dezbraci. Pentru mine. Mi-ai spus că mărul meu e numai bun de mângâiat. Vezi tu, din fericirea aceea au rămas doar frânturi azi. În jurul meu lipsesc acum cu desăvârșire replicile tale spontane, m-am refugiat într-o lume în care nimeni nu se mai împiedică și nimeni numai cade în capcana privirii celuilalt. Într-o lume în care paharul nu se sparge iar vinul nu se mai varsă. În care legea gravitațională e sfidată de-a dreptul. Unde fiecare pahar ți-l bea altul, mai prevăzător ca tine. Și mă gândesc din nou cum te rugai uneori seara, deși nu erai o femeie credincioasă. Mi-am imaginat multă vreme după ce ai plecat că Dumnezeu a vrut ca tu să fi mai fericită decât mine. Și că din rugăciunile tale el ți-a făcut avioane de hârtie care să zboare deasupra capului tău și să te apere de ghinion. Deși nu mă mai auzi, ar fi bine să-ți spun noutăți despre mine. Mai nou, mă întorc zi de zi acasă cu hainele pline de cerneală. Din cauza asta scriu mai mult ca de obicei. Dar știi tu, cu o idee, precum cu parașuta, nici de zburat nu poți zbura. Când nu mi-e bine, experimentez diverse alternative. Nu de mult, spre exemplu, m-am scăldat într-o cadă plină cu vin roșu, fără să-mi fie deloc rușine, deși, ce-i drept, nu făceam valuri. Cu toate că mai toate corăbiile mele se scufundau. De câte ori adorm însă, mă bântuie același coșmar. Pe care ți l-am povestit și ție de atâtea și atâtea ori. Știi tu, cel în care primesc un mail în care-mi scrie cineva you have to kill the girl to save the girl. Mi-era mai ușor când erai lângă mine în pat. Alungai toți demonii și toate visele negre din mine. Îmi spuneai că din ouă nu rămâne decât coaja, pentru că gălbenușul trăiește în albuș, și că oul e așa de bun cu sare încât merită așteptarea. Bună ești și tu, îți spuneam eu, când te înveleam la loc, și când mă deranja de pe tavan un fluture negru suspect.