marți, 30 august 2011

Un efect de rotaţie opusă. Şiruri estivale.




La marginea nisipului, sânii ei păreau noroi, adunaţi de la unu la doi. Mi-a amintit de noi, deşi subiectiv apăs pe ideea că tu erai mult mai frumoasă. Aveai genunchii moi, de copil răsfăţat şi mărgele, în luna lui cuptor, şi umerii negri, înfieraţi de-atâta soare. Prima noastră vară mie mi-a rămas în amintire ca o vară hippiotă, derulată de pe vremea lui Janis Joplin, deşi rochia ta de până sub genunchi nu era nicidecum la fel de libertină. 

E un exerciţiu al imaginaţiei să-mi închipui cum ar fi fost dacă rămâneam prieteni. Eu te-aş fi atenţionat să-mi scrii vreun mail pe când ai de gând să-ntorci calendarul invers, ca să retrăim transpiraţi prima vară în care ne-am scufundat unul în celălalt. Ţinându-ne de mână. Dar tu ai plecat. Ori eu am plecat. Nu-mi amintesc exact, e posibil să fi plecat amândoi. Dar aş fi vrut să-mi dai de ştire că nu mai suntem protagonişti în noua formulă, ori să-ţi iei la revedere. Să o faci şi-n locul meu, să fi-ncheiat fraza noastră cu un punct apăsat. Poate că azi înţelegi ceva din toate ăstea. Să ştii că şi mie mi-au trebuit milioane de furnici şi gânduri să te adun din amintiri semi-prezente. Aşa am reuşit să-ţi modelez curbele sub orizont. 

Vezi tu, poate că aşa (cine ştie?), după scurgerea unui timp nemăsurat ne-am fi întâlnit în viitor, fiecare lângă o altă jumătate nepotrivită, într-o zi de vară, când soarele va arde ca un puroi, ori luna va geme pe-nnoptat ca o rană, desprinsă din privirile noastre tăcute. Nu ştiu dacă ai vrut să mă iubeşti transversal, ori anacronic, dar peste mine s-a scurs un soi de gravitate la care apelez doar atunci când descopăr acolo pe nisip, glezne comparabile cu ale tale. Atunci mă macină de fapt un dor de neexprimare, ca şi cum oamenii s-ar holba cu toţii nestânjeniţi înspre mine.

Azi apusul vine ca o cădere de calciu, lipsa mirosului tău de fruct familiar îmi roade unghiile câineşte şi cred că ar fi de evitat privirea ta pe viitor. Trag aer în piept şi mă refugiez în cărţi pe care tu n-ai apucat să le răsfoieşti vreodată. De fapt, ascult muzică prin căşti, trag pleoapele catarg, în timp ce ochii mei nu au habar cum puteau cuprinde şi modela la nesfârşit sprâncenele tale atâtea furtuni de vară şi încerc s-alung periodic gândul că la revederea ta tot m-ar apăsa prin vreun cotlon ascuns o tristeţe inexplicabilă, ca de cârciumă târzie.

Mai ales că am găsit o carte poştală colorată potrivit printr-un bazar aglomerat. Mă gândesc să ţi-o trimit la timp şi să-ţi scriu pe ea aşa: 

Aici totul e bine, totul e frumos. Ştiu că tu, de exemplu, eşti frumoasă şi atentă la ce-ţi scriu, cu toate că buza ta de jos a inventat tăcerea. Balansul tău legănat (dezinvolt şi metodic) a inventat pendula. Şi vreau să-ţi mai spun... Ce să-ţi mai spun? Uite, îţi spun că parcă se sfârşeşte vara şi sânii tăi din profil se vor vedea altfel, aşezaţi pe două astre, de la răsărit şi din apus, ca-n timpul reîntors din Inchiziţie, când ardeai deasupra mea precum vrăjitoarele pe rug.

Dacă vrei, trage-ţi şi tu pleoapele catarg, să ştiu că ochii mei sunt ochii tăi, machiaţi absurd de porii tristeţii.






vineri, 26 august 2011

(a fost) o zi de vineri




Se întâmpla într-o vineri toată afecţiunea asta a mea pentru tine, pe când nu existau scene sau spectatori. Pe-atunci trandafirii ăia din grădină scârţâiau ca nişte porţi de metal şi aveam două scaune în grădină în loc de unul, şi-un singur nor, pe care-l aduceam pe rând, fiecare.

E vineri şi acum, dar aerul nu mai păstrează formele tale. Cămaşa ta de noapte s-a transformat în răcoare şi se-aude un paznic care loveşte cu un băţ merele căzute. Din drumul lui secundele aleargă înspre mine cu colţuri de gură mânjite de dulceaţă.

Uneori mai caut dimineaţa aceea de lângă tine, o dimineaţa cu aromă de măr verde, în care singura amintire care se repetă pare a fi respiraţia ta uşoară, peste umărul meu. Dacă ar fi vineri şi în calendarul tău, ţi-aş face o cafea la ibric şi-am dezintegra o ţigară.

E ultima perioadă în care mai accept că tu eşti pe undeva printre gândurile mele, ca un scarabeu ce sapă căutând un adăpost. Delimitez concluzii întorcându-mă azi la zilele de vineri în care poveştile tale personale planau la orizont asemenea unui zmeu de jucărie pe care îl trăgeam după mine.

Se-ntâmpla într-o vineri, aveai luna tatuată pe cerul din talpă, erai frumoasă, ciudată, şi ai venit la mine cu toată pofta asta fatală de dragoste, m-ai prins de-o aripă, eu eram neatent, mahmur, inert.. şi da, se-ntâmpla într-o vineri...



 

joi, 25 august 2011

Cadenţa unui trecut întrerupt






Nu ştiu motivul exact, dar dimineţile calde de august îmi par a fi azi un demn cronometru surogat clepsidrei romantice de altădată. Fă şi tu o pauză cu mine. Lasă pixul jos din mână şi gândeşte-te la timp. Adică gândeşte acest timp aşa cum vrei tu. La prezent, trecut ori viitor. Gândeşte-te la ani şi anotimpuri sau la muşcătura acestei după-amiezi. Lipeşte pe o coală albă de hârtie ceva ce te reprezintă. Un episod pe care-l ţii tu minte.

Eu îmi aduc aminte cum am vrut s-o cunosc în ziua aceea. Era angajată într-un cinematograf vechi pe-atunci. “Oamenii vin şi cumpără fericirea în tichete de intrare la film!” mi-a spus ea prima dată, şi ţin minte că purta o cămaşă roşie strânsă pe coaste şi frac negru, mic şi elegant, împrumutat parcă din filmele lui Charlie Chaplin. Avea ochii fixaţi într-un căprui care ţi se impregna rapid pe retină şi le vorbea relaxat clienţilor, printr-o deschidere de gură. Mi-a destăinuit mult mai târziu de ziua aceea că deşi face o muncă de robot, îi plac poeziile sumbre, dar şi pâinea prăjită şi cafeaua cu lapte. Ei nu-i plac în schimb anotimpurile nehotărâte, cumpărăturile lungite şi nici oamenii care-şi ţin inima în dreapta.

Pe Ariel nu am văzut-o niciodată mâncând, bând apă sau pur şi simplu butonând telecomanda televizorului. Tot despre ea se spune că nu are plămâni şi că de aceea fumează ca şi cum ar respira. Eu am auzit doar că mama ei a născut-o într-o noapte caldă de vară, pe când luna ardea ca o buturugă, învârtită în soba de teracotă a cerului de august, iar pe fundal se-auzea doar ţârâit de greieri. Acuma eu nu ştiu dacă toate ăstea sunt adevărate sau nu.

Mă obişnuisem să-i strălucească privirea şi să mă alinte zâmbind. Tăcând. Au fost bizare acele anotimpuri, când dragostea se găsea parcă tot mai greu. Au fost multe ceaiuri în preajma noastră, dar filme vechi din ce în ce mai puţine, pe care noi doi să nu le fi văzut, în limbi pe care nici nu le cunoaşteam. Mi-a scris pe-o carte că dacă vom rămâne împreună ea se va simţi mult mai deşteaptă şi eu mă voi simţi mult mai iubit. Sau invers? Nu mai ştiu.

I-am scris o poezie pe-atunci, dintr-o stângăcie emoţională de moment. Şi-i spuneam acolo că treptat vor pleca toţi, că va pleca şi ea după ce vom fi văzut toate filmele, după ce se va-ntări pâinea cu unt, după ce odată cu ceaiul se va lăsa doar singurătatea. M-a cuprins din spate şi-am stat în linişte amândoi. Am intrat în jocul ei când m-a rugat să-nchid ochii şi să mă gândesc cum răbdarea oamenilor va creşte, şi indiferent dacă oamenii se distanţează, an după an, sentimentele nu se vor ieftini progresiv. 

Râzând, i-am spus că pe viitor hârtia se va găsi probabil tot mai greu, motiv pentru care lumea nu va mai scrie poezie proastă. Din încruntarea ei am înţeles atunci că dacă lumea nu va mai scrie poezie, vom fi orbi atunci, aproape fericiţi, singuri, fără hârtie, noi, toţi, cu câinii noştri.

Ce iubim, când iubim?







marți, 23 august 2011

Îi mulţumesc maimuţei că te-am întâlnit, categoric.





Când scrii despre o experienţă frumoasă, se-ntâmplă uneori să transformi respectiva amintire în ceva şi mai frumos, sau, uneori, e posibil să taci şi să te doară din cauza asta frumuseţea despre care vorbesc, ca şi cum nu mai există pentru o vreme suficientă durere în tine. Eu cred că mi-am pierdut răbdările şi aşteptările odată cu trecerea lui august, mă gândesc doar cum în curând o să vină peste mine şi toamna, şi pe sub paşi vor fi aceleaşi petale uscate pe care nu le mai observă trecătorii.

Îmi vine azi doar să-i mulţumesc pur şi simplu maimuţei că până la urmă a evoluat. Mă gândesc: uite ce chestie interesantă! Omul, această urâţenie minunată, un soi de undă a maimuţei, sunt eu, cel ce-şi caută sensul, cel ce aude copiii surdo-muţi care se ceartă prin propriul limbaj sacru, iar luna pare agăţată pe tavanul ăsta de deasupra, sau totul o fi o impresie... Vă spun eu, pereţii ăştia secretă solitudine, iar stelele se-mprăştie ca acneea pe trup de adolescent.

Desprind sunete dezacordate, şi parcă limba mi se despică-n două, ca unui piton neînţeles de om, tu dintr-o dată devii felină, îţi cauţi locul preferat de altădată, din brichetă nu mai iese nici măcar un singur un foc, şi-mi amintesc creionat cum în adolescenţă în vremea lui august tot timpul aveam treabă, hai în gară să plecăm spre cascadă, vii? Poate că n-ai să vii, încă-ţi mai place eschiva, ştiu, cu toate ăstea eu îi voi mulţumi din nou maimuţei, şi-admit că fără evoluţia ei, nu te-aş fi întâlnit. Mulţumesc mainuţei!

Dimineaţa eşti posomorâtă, după ce bei cafeaua parcă e totuşi altceva, te-observ pe trei sferturi goală, nurii tăi îmi amintesc de coaja unei portocale, exact, e o secvenţă în care secunda asta face un atac de cord, nimeni nu-i sare în ajutor, nici măcar ceasornicul, nici măcar un fard, nici măcar eu. Sub duş apa mă spală lucid, îmi trece prin cap de fiecare dată să te las acolo în amintire pentru totdeauna, sau să ucid toate răscolirile ăstea obsesive, reflexive, pur nocive. M-apasă tic-tac-ul ăsta în piept şi-n genunchi. Sângele nu ştie că fierbe-n mine, poate de aceea nu mai observ căruţe albe şi cai obosiţi, ori chipuri triste pe lângă drumuri prăfuite. Când eşti singur, vezi la apus stoluri desperecheate de păsări, dar le vezi în treacăt, şi mergi mai departe. Cum să poţi scrie despre un lucru care te doare, fără să-l faci să te doară şi mai tare? 

Viaţa nu-i vis, ori e vis doar pentru orbi, stau şi mă gândesc cum voi reacţiona când te voi întâlni pentru prima oară şi pentru ultima oară, sper să fiu eu atunci, adică chiar eu, tu să zâmbeşti, să ai cercei frumoşi, să mă amesteci de tot cu ei, ca-ntr-un malaxor de afecţiune secretă, să-mi destăinui de ce simplitatea te excită, să mă laşi să văd cum natura spală vasele, şi-mpreună să ne prefacem că lucrul ăsta înseamnă ceva. Să facem totul viu şi spontan, să... habar n-am, vedem noi mai încolo... Să ne împrumutăm unul altuia tabieturi. S-o facem ca şi cum am împărtăşi vreun secret ori vreo bârfă. Să-ţi sărut nasul atipic iar cearcănele să ţi le culeg de pe jos, să bei dimineaţa cafeaua din gura mea, chiar dacă-i fierbinte şi te arde, dar s-o bei fiindcă aşa-ţi place ţie.

Soarele e un pepene galben copt, sânul tău nu se-astâmpără, de parc-ar fi vreun copil jucăuş, ce-nvaţă să strige după mama, nu ştii că fiecare bucurie vreau să-şi înfigă dinţii-n tine? M-ai învăţaţ să te sărut cândva în fiecare dimineaţă, dar şi să împart gălbenuşul de ou din omletă cu tine...

Îi mulţumesc maimuţei că te-am întâlnit, categoric.







duminică, 21 august 2011

Tăceri şi respingeri





vezi tu, noi de fapt nimănuia nu semănăm, chiar dacă uneori răsărind desperecheaţi auzim ecouri ciocnindu-se de sine sau foşnind vremelnic. din bucăţile ăstea de ziar am citit că aşadarul ni-l tăcem şi că prea departe de gândurile noastre rupte, într-o margine prăfoasă, numărăm momente în care ne-amintim cum se pot deznoda dedemulturi.

ţi-o spun pe şleau: am citit pe undeva prin ziar că vara asta scuipă greieri, da, pe bune, aşa am citit în ziar, şi mai zicea acolo că la marginea oraşului au fost descoperiţi copaci întortocheaţi precum o cheie sol ce se-apleacă să-şi facă nod la şireturi din propriile rădăcini, e un august de mijloc şi nu găsesc vreo surprindere în niciun gest, mă gândesc să pun cumva piedică zilei de mâine, să trişez sensul acului de ceas şi sa ajung la ziua de ieri, la cea de alaltăieri măcar. vreau să ajung înapoi în iulie de fapt, să fur timpului încă o zi lângă tine, sau de ce nu o zi şi-o noapte lângă genunchii tăi somnoroşi, să fie început de vară şi să destupăm o sticlă prin oraş pe undeva, să umplu un pahar cu un viitor neîntâmplat încă. nu ştiu nici asta cum să ţi-o zic, dar îţi spun eu: au înnebunit nebunii, deja trec zilele de gratitudine şi nebunii ăştia i-au arestat pe greieri pe motive psihedelice, terasele-s în renovare continuă, nu prea văd oameni care să mai umble desculţi sau să ceară împrumut nisip. chiar şi cerşetorii par sufocaţi de atâta nepăsare şi aruncă cioburi pe lângă-o margine de trotuar.

soarele-i parcă un soi de citoplasmă bolnavă, degeaba încerc să mă conving că nu-i aşa, degeaba, degeaba, ţi-o spun din nou: au înnebunit nebunii, pe nisip femeile îşi construiesc sânii din scoici eşuate la mal, copiii zbiară, liniştea e alungată seara, au înnebunit nebunii, sirene se-aud din toate părţile, ţigăncile-nflorate râd cu nonşalanţă, îşi ridică fustele, nu ca să-ţi arate gleznele murdare ci ca să nască pui de rinoceri...

numai eu stau minute-n şir nemişcat, uitându-mă la mâna ta stângă, pentru a-ţi număra brăţările ce-mi amintesc de ţipetele unui şaman care invocă ploaia, plus că de câte ori te-apropii aş vrea să te admir şi să te-ascund în vreun templu ca să pot acolo studia cum venele tale dansează cu sânge de antilopă, dar uite că începe să mă doară tânărul ăsta din mine care râde de frică, de accea-ţi tot încrustez semne pe nisipul ăsta obosit de mijloc de august, ţie, da, ţie... şi poate de aceea îţi tot repet, şi duminica şi lunea că au înnebunit nebunii, acum hai să întoarcem timpul de la capăt, să pot să-ţi mai aduc aminte cât de frumoasă poţi fi tu, exact, tu, cea mai frumoasă dintre coaste...