joi, 29 ianuarie 2015

Când bărbatul trebuie să tacă



Timp de câteva zile ori câteva ore pe an cel puțin, bărbatul trebuie să tacă, fără să facă nimic, trebuie să uite de sine, să uite de toată lumea, asemenea unui ceas ce a stat în vid. Timp de câteva zile ori de câteva ore pe an cel puțin, bărbatul trebuie să își închidă nu numai ochii ci și capul într-un hambar al uitării. Bărbatul trebuie să facă asta pentru a rămâne în continuare om. Nu trebuie să facă nimic, dar absolut nimic, ci doar să se încuie pe sine cu mâinile sale și să arunce cheia afară. Trebuie să își scoată pielea și să o lase la soare spre uscare. Numai așa mai are șansa de a vedea cum doarme un poem, cum se piaptănă o melodie ori cum se dezbracă revelator fiecare pagină dintr-o carte. Timp de câteva zile ori câteva ore pe an cel puțin, bărbatul trebuie să se închidă într-o peșteră a ideilor, el cu sine, cu nimeni altcineva, pentru a se salva cu propriile mâini nevăzute din propriul naufragiu invizibil, dar mai ales pentru a deprinde ce delir îi este somnul și ce spirale de cuvinte îi stau în așteptare când visează. Timp de câteva zile ori câteva ore pe an cel puțin, bărbatul trebuie să își dea lui însuși răgaz. Timp. Spațiu. Pentru ca păsări să-i zboare întotdeauna deasupra de-a lungul și de-a latul, pentru ca genele să-i fie încă luate la țintă de copii cu arcul până când i se vor umple de lacrimi și-l va doborî nostalgia. Timp de câteva zile ori câteva ore pe an cel puțin, bărbatul trebuie să tacă, să plece departe, în friguri demne de cele mai întunecate Siberii și să se scuture de sinele aventurier al unor fluvii în care a fost înotător desăvârșit, dar în care de cele multe ori a eșuat lamentabil. Bărbatul trebuie să tacă, să tacă, să tacă, regăsindu-și credința că somnul lin îl va ajunge pe un raft de bibliotecă într-un pat așternut din frunze de vâsc decupat ca dintr-o mătăsoasă melancolie de început de an. El trebuie să se scufunde în toate liniștile și furtunile interioare, pentru a resimți mai apoi pe frunte sensul și miezul întreg din dragostea femeii pe palma căreia încă așteaptă să fie scris și să audă în fiecare dimineață un alt foșnet. Un foșnet diferit, ca de potcoave ale fericirii căzute de undeva de sus direct în trupul său, în venele sale, în felul său reînnoit de a vorbi și gesticula, într-un fel de post-scriptum prenatal.





luni, 26 ianuarie 2015

O inimă numai bună într-un ceremonial al extazului



e foarte probabil 
și perfect demonstrabil
ca însuși eu să fi inventat
ghilotina
într-o dimineață
foarte devreme
când tu adunai
rouă
în degetarul bunicii
într-o zi diferită
de oricare alta
când tu
păreai atât de preocupată
ca și când ai fi venit 
dintr-o amnezie
unde însuși
propriul tău chip
nu mai era altceva
decât o retorică
deteriorată
pe gura mea
ce încă nu ți-a atins
sprânceana și nara
și resimte extazul
ca pe o gesticulație
în vid



și de când
am inventat
ghilotina
mi te închipui
ca pe o femeie
ce deschide fereastra
în noapte
unde
nu viscolește
unde
nu vede
haite de lupi
unde
nu i se umezesc ochii
dar unde
aude 
un urlet
ca o prăbușire
de cranii regești
în vid



mi te închipui
ca pe o femeie
ce se piaptănă în noapte
și melancoliile
îi cad din păr
ca monezile
într-un butoi
cu apă sfințită
ca pe o femeie
ce stă în noapte
cu palmele întinse
și așteaptă
lacrimile
lui dumnezeu
să-i opărească
liniile vieții
din palme
și mântuind-o
să i le prefacă
în două pajiști
fragede
de narcise
fără să-și închipuie
că dacă aș vrea
să mă întorc la ea
fericit că încă
n-am murit
strangulat
între buzele-i 
rebele
ar trebui să calc
pe acrostihuri
și subtile
retorici
în care
voluptoase analogii
gâlgâie
ca sângele
într-o arcadă
spartă
ori
ca o inimă 
numai bună
într-un
ceremonial
al extazului.










vineri, 23 ianuarie 2015

Mirosul de pere putrede



Eu sunt un organ al femeii ce-o iubesc. Sunt ficatul ei, rinichiul ei, ori nu, nu, nu, sunt ochiul ei stâng. Sunt conexiunea ei neuronală lipsă, sunt minuscula ei criză existențială. Capricios și tiranic mă gândesc pe mine drept un organ al femeii mele. Al femeii ce-o iubesc. Plămânul ei drept. Splina. Sunt mirosul de pere putrede, de iarbă cosită, de lemn învechit. Mă gândesc pe mine ca pe un organ al femeii la care țin cu toată alcătuirea mea celulară și știu că am toată libertatea din lume de a trage cu ochiul de pe dinăuntru la dragostea ei. Și dacă m-ar lăsa, i-aș hăitui gândurile prin desișul memoriei, le-aș pune lanțuri de litere la glezne, să stea locului odată. De pildă, azi numai ea mi-a trecut prin minte, și nu avea pe ea nimic altceva decât inelul de logodnă, am și strigat-o, dar ea a mers nepăsătoare mai departe, ba chiar am trimis niște cuvinte de dragoste flămânde în urmărirea ei, ca s-o sărute, și să-i aduc aminte că eu nu sunt nici mai mult nici mai puțin decât un organ al femeii ce-o iubesc. Cel mult o extensie organică care își caută jumătatea celulară. Mă gândesc pe mine și știu cu cea mai mare certitudine: îi aparțin cum îi aparține poșeta, rimelul, mașina, biblioteca, casa, grădina.






miercuri, 21 ianuarie 2015

Purtând mai departe literatura frumuseții tale



Mereu am purtat cu mine literatura frumuseții tale, și acum o scriu. Sau poate e frumusețea născută de mine prin tine. Încerc să-ți arăt cum te privesc: ești femeia pe care am cunoscut-o mereu dar pe care nu am avut-o niciodată. Nu așa cum am dorit-o, nu atât de intens, nu eliberat, pentru că nu te-am avut suflet, pentru că nu te-am avut lacrimă. Iar eu te vreau ca rouă dimineața, te vreau gând pe sufletul meu, te vreau inedită și fantastică. Te vreau cea mai frumoasă idee a fiecărei zile. Vreau să fii gând absurd și gând brutal, vreau să te aflu din când în când în cea mai limpede lumină și să fiu mândru că te-am inventat, deși e o certitudine că tu nu poți fi inventată, vreau să te simt ca ceva amar și să mă conving că nu ești perfectă. Vreau să te trăiesc emoție-dorință, să te iubesc și să te leg de mine ca să-ncerc s-arăt că-mi aparții, deși tu ești lume-univers, parte și departe de mine. Uneori te vreau efemeră, ca să te poți înlocui a doua zi cu altceva, ca să pot adăuga mereu mai mult. De aceea, îți cer doar atât: lasă-mă să te văd azi linie, mâine cerc, lasă-mă să te iubesc azi mut, mâine orb, azi rațional, mâine absurd, învață-mă să fiu element, apoi structură și unitate, ca să pot să înțeleg până și pielea de pe tine, învață-mă să înconjor pământul prin ochii tăi, să deosebesc obiectul de suflet și învață-mă cum se păstrează o viață întreagă un gând-minune, dar, mai ales, învață-mă să fiu aidoma ție, adică asemenea nisipului clepsidrei care poate fi timp numai în cădere.






marți, 20 ianuarie 2015

Când am ales totuși să cad în lume



Atunci când inima mi se sufocă, ca urmare a dragostei tale, aș vrea să opresc cumva timpul în loc. Să pot accesa oricând momentele acestea care îmi tremură ființa, care îmi electrizează structurile, care îmi deznoadă viața, gândurile, sensurile, tumultul sângelui, sau clipele când pedalez cu o bicicletă înspre stele și pe urmă înapoi spre dragostea ta, spre buzele tale, spre toate cascadele ascunse ale fericirii pe care mi le dezvălui ademenitor și cu o știință exactă mie, numai și numai mie, inițiatul absolut în tainele iubirii tale demnă de un altar sacru și de un templu închinat în exclusivitate numai femeii care iubește. Îmi aduc aminte cu o emoție greu de transpus în jalnice cuvinte când eram undeva, suspendat deasupra mării, mângâiat de briză și de tine - undeva unde nu simțeam și nu auzeam niciunul mugetul gurilor rele, nici scrâșnetul dinților care macină vieți. Mai ții minte? Pluteam senin, cu briza, dansând cu delfinii care nu se mai arătau, zâmbind spre apus. Ca doi adolescenți ce aleargă goi și ținându-se de mână către mare. Iar cuvintele, ca niște cioburi ce nu pot să zboare peste apă, cu întreg tăișul lor n-aveau cum să ne ajungă. Numai că după ziua aia a fericirii depline, irepetabile, am ales totuși să cad în lume, să pornesc pășind pe ciment printre ei, printre toți ceilalți, să aud răsuflările grele de patimi, să primesc scrijelit în retină cuvântul ciobit. Și tălpile mi s-au îngreunat de smoală și ochiul parcă mi-a sângerat amar, și mugetul m-a asurzit și de-atunci încoace tot caut și caut și caut să cred că nu-i chiar așa, că omul e om, că omul e dragoste, și nu reptilă, nu ciob, nu asfalt, nu marfar, dar realizez că fără tine tot ce-ar putea să mă mai înalțe acum, e pierdut și uitat. Adică în lipsa ta e efectiv și fără îndoială în zadar.






duminică, 18 ianuarie 2015

Așa sunt eu, iubesc defectele de fabricație



E doar o altă noapte în care stau în spatele geamurilor, pitit în noua mea încăpere mult prea spațioasă, undeva sus, la mansarda dintr-un vechi hotel englez, cu părul furtună după atâtea nopți în care nu am reușit să găsesc un nume pentru nevoia acută de tine. Sunt în sevraj. Sunt în derivă. Sunt în toate lumile care mă cheamă pe diferite voci să le fiu profet iar eu fug de toate radiind de spaimă. Aș putea să renunț. Să abandonez totul. Dar uite-mă cum stau aici ca un căpitan al cărui vapor se scufundă și sunt încă fericit. Încăpățânat. Prefer oricând o femeie pe care nu pot s-o am decât una fără nici un tremur, fără nici o zgârietură. N-am ce face, așa sunt eu, iubesc defectele de fabricație. Pentru că asta înseamnă să fii om. Să scârțâi când cineva pășește cu bocancii prin interiorul tău, să arzi când mai ai o mie de mile la bord doar pentru că cineva și-a uitat focul aprins. În lumină lucrurile par atât de deformate. Mă gândesc că asta înseamnă să iubești, să te îngropi de viu în cineva care îți seamănă: atunci mâna ta mângâie cu mâna ei, gura ta sărută cu gura ei, zâmbetul tău devine zâmbetul ei, ochiul tău privește prin ochiul ei, fobia ta se transformă în fobia ei și așa mai departe până la confuzie. Pentru că asta înseamnă să iubești, să te îngropi de viu și să speri că totul va fi bine.





joi, 15 ianuarie 2015

Un semn între specii



Să nu mă dai uitării, te rog. Uite, ți-am lăsat un semn aici, între specii, am lăsat o urmă pe care numai tu s-o găsești, într-o zi, când va veni vara, când va veni timpul, când distanța va face din noi un fel de lupi, când singurătățile noastre vor umbla flămânde pe străzile unor orașe dispărute demult, când aș vrea să-ți amintești tot ce ți-am spus cândva, și anume că frumusețe adevărată înseamnă să ai o umbră de piatră și că fiecare dintre noi doi ar trebui, atunci când resimte mai acut ca niciodată lipsa celuilalt, să se strecoare printre toate zidurile, printre toate ruinele necesare pentru a ajunge la celălalt așa cum ajungi într-un templu pe jumătate ars, unde poți să spui simplu: uite, rănile astea s-au închis pe măsură ce m-am apropiat de tine.

Să nu mă dai uitării, te rog. Eu am să te aștept. Chiar dacă toată așteptarea asta are o viață a ei. Nimic parcă nu mai depinde de mine, deși zilnic îmi dresez mintea ca pe un câine, deși mereu o pun să șadă, deși mereu o pun să latre la trecători, la străini, deși mereu o pun să muște din carnea mea neascultătoare, dar ea rămâne sălbatică ca o iederă înflorind între zidurile dintre noi.

Să nu mă dai uitării, te rog. N-aș vrea să ajung ca alții, știi tu, să bravez, și să-mi gravez it was fun pe piept, pentru că nu-mi doresc, sub nici o formă, ca din tine să-mi mai rămână doar un decolorat tattoo.









marți, 13 ianuarie 2015

Promisiune pentru anul curent



femeie
crede-mă când îți spun
că probabilitatea
ca doi oameni
să existe
să se găsească
și să se iubească
este egală
cu posibilitatea
ca un meteorit
să cadă
pe pământ
exact 
în gaura
care
i se potrivește.


așa că
dacă anul acesta
te voi găsi
o să fac dragoste
grijuliu cu tine
și atât de atent
încât îți promit
că nu o să te doară
nici o secundă.


o să fac dragoste
mângâind
orgoliul tău
de femeie
prinsă
în trapă.


poate
o să ni se întâmple
pe marile autostrăzi
pe sub poduri
printre grămezi de mașini
ori în gara victoria
unde o să fotografiez
la minut
călătorii
trecând
pe lângă 
dragostea noastră
colorată
ca un afiș cu:
viața are prioritate!


ceva mă face să cred 
că cel mai des
vom face dragoste
la maternitate
desfăcând bandajele
cum îmi place mie
dinspre margine
spre interior
extenuați
și fericiți
mișcându-ne
unul în corpul
celuilalt
ca un burghiu
îndreptat
spre
miezul
de lavă.







luni, 12 ianuarie 2015

Înspre țara unde arborii scriu pe propriile frunze



De fiecare dată când trec prin Preston văd aceeași curte care nu-mi place. Una urâtă. Plină de beton și mașini. Și de fiecare dată în curtea asta văd câte o femeie de serviciu cum mătură frunzele molidului. Pentru că da, e un copac acolo, frumos, ca o ființă aflată în exil pe un tărâm străin, ostracizat, cam așa cum a fost și Ovidiu la Tomis, doar că acest molid nu poate scrie în hexametru dactilic Metamorfozele, de fapt nu poate să scrie nimic, pentru că nu e om și nu va fi niciodată. Poate se va transforma în romane sau creioane, mii de creioane, în Mersul Trenurilor, hârtie igienică sau ziar cu știri despre pietoni striviți pe trotuar, dar nu în om. Și, cum ziceam, în fiecare zi văd câte o femeie în halat cum mătură stratul rotund de ace de molid rășchirate pe beton. Unele ace au forme frumoase, lunguiețe, numai bune de presat în carnețelul meu bleumarin, altele nu, par mototolite, rupte, murdare, de parcă le-ar fi călcat cineva cu bocancii sau le-ar fi scuipat. M-am întrebat de unde sunt atâtea, pentru că molidul e mare dar nu uriaș. E de trei ori mai înalt decât mine (cred), deci nu ajunge la cer. Și e de un verde fermecător. Și nu pare să aibă multe ace. Totuși, în fiecare zi văd câte o femeie în halat cum strânge în saci negri de gunoi mormane din ace de molid. Joi, când o să trec din nou pe-acolo, la fel, va fi aceeași scenă. Se va repeta pentru că bietul de el nu poate să plece din curte, nici măcar după opt ore, cum fac oamenii de acolo. Nu poate nici măcar să meargă până la un chioșc, să-și ia cafea proastă și napolitană prea dulce, nu poate să se-ascundă într-un ungher, să fumeze, și de fapt, ce e mai important, nu poate să fugă de tot și să nu se mai întoarcă. Pentru că e un molid prins în beton (repet, ca să se înțeleagă, aș face și o schemă detaliată dar nu mă pricep, ar ieși ceva urât, mâzgălit). Ce nu mai poate să facă: să se spânzure de un alt molid. Acum două nopți l-am și visat. Mă privea cu reproș și tușea (cu o tuse tabagică de copac fumător). Îmi spunea ceva, însă nu mai știu ce. În somn mi s-a făcut frig și i-am spus că vreau cu tot dinadinsul să ajung în acea țară unde arborii scriu pe propriile frunze.






duminică, 11 ianuarie 2015

Cei care scriu sunt nefolositori



Cei care scriu sunt nefolositori.


Scriitorii sunt niște paraziți, niște lepădături, niște nebuni de legat. 
Ei nu merită să trăiască-n lume 
Pentru că tot ce vor e să fugă din ea.


Cei care scriu nu sunt buni de nimic. 
Singurul lor talent e să tulbure liniștea publică
Să facă dezordine în lucrurile pe care cu migală și devoțiune oamenii de bine le aranjează cuviincios.


Scriitorii scurmă prin deșeurile depozitate la marginea pământurilor locuite
Pe care le ard să se-ncălzească și din cenușă își fac amulete
Ei sunt niște păgâni
Niște barbari
Niște duși cu sorcova care nu merită să trăiască
În lagărul pe care destoinicii îl numesc lume.


Ei sunt cel mai adesea creaturi noctambule
Se hrănesc cu rășini, cu praful drumurilor, cu jăratec
Și cu fantasme înăbușite-n sânge.
Înfulecă și fel de fel de duhuri.


Condeierii sunt greu de ucis
Dar pentru binele colectiv
Există câteva mijloace prin care pot fi anihilați.


Nu încercați să le amputați brațele sau picioarele
Tăierea membrelor îi va face să zboare
Deîndată ce nu mai pot umbla le cresc aripi


Durerea le amplifică puterile.


Scriitorii nu pot fi uciși cu pietre
Nici cu gloanțe
Pentru că știu să facă în așa fel încât gloanțele să se întoarcă spre cel ce le lansează.
Odată spânzurați umbrele lor încep să danseze cu umbrele celor vii, luându-le mințile.
Sângele condeierilor răstigniți se prelinge pe asfalt desenând contururi înfricoșătoare.


Scriitorii nu pot fi distruși decât de un arcaș
Ce-i lovește drept în inimă.
Arcașul trebuie să fie de o frumusețe rară
În așa fel încât cel ce scrie să se îndrepte singur spre moarte.


Cu cât ucigașul e mai frumos cu atât scriitorul e mai fericit să moară.
El știe că va muri
Căci lumina din ochii arcașului îi poate învinge pentru o clipă durerea
Iar durerea e ceea ce îl ține în viață.


Scriitorii nu mor nici de frig, nici de foame, nici de boală, nici de bătrânețe
Mor atunci când sunt străpunși în inimă
De cel mai frumos arcaș care trage spre ei cea mai frumoasă săgeată
Din cel mai frumos oraș
Din cea mai frumoasă dintre lumile posibile.

















sâmbătă, 10 ianuarie 2015

Linia noastră de start



La prima noastră întâlnire, te vei apropia râzând din palme, cu vipere încrustate pe brațe. Și cumva, nu știu cum, vei goni toți melcii din garsoniera dezamăgirii mele. Te vei juca cu limba spunându-mi toate cuvintele ce nu mi s-au mai spus. Și tot așa, la prima noastră întâlnire vei păși cu inima prin sângele meu matinal și buzele tale vor fi o dungă, o linie continuă a sărutului, ceva de neuitat. Și iernile noastre vor fi începând de atunci miei îmblânziți sub laptele ploilor. Și odată cu sosirea ta autobuzul mirării va opri nostalgic în stația anulată a trecutului și acela va fi adevăratul început al nostru. Acolo va fi linia noastră de start. Când nu te vei mai trezi tăcută și singură între firele de nisip ale clepsidrei. Când umerii umerii tăi vor fi valuri din marea mea sosire, când cuvintele noastre drăgăstoase vor fi poduri peste singurătatea tăcerii, când nopțile ne vor fi nici mai mult nici mai puțin decât fluturi pătați cu mângâierile verii. Știi tu, fluturi din aceia dezobișnuiți de reflexul de a se întoarce temător să caute locul din care au plecat.






vineri, 9 ianuarie 2015

De vorbă cu demonul




îmi salut demonul în fiecare zi
bună dimineața domnule demon! -  îi spun
el nu-mi răspunde
și întotdeauna fac două cafele - una rămâne de obicei
neatinsă


îl întreb de una de alta
de obicei mă interesează viitorul apropiat
future prochaine
cum zic francezii


uneori mai aud o tuse, un sughiț,
o șoaptă peste umărul stâng...
degeaba trag cu urechea, vorbește pe o limbă
neînțeleasă de mine
sau poate că eu o ascult
într-o cheie greșită


dar nici dicționare de limbă demonică
nu am găsit absolut nicăieri







joi, 8 ianuarie 2015

Un orfan al planiglobului



emoționat
privesc fotograful
care îmi va fura în cutia aia neagră
chipul ăl vechi.
și mă gândesc că migratorii
sunt încă în Asia.


mă gândesc la bunul meu
cel mai de preț
pe care l-am lăsat în urmă:
adolescența.
of, adolescență.
tu, plete de cometă având
abia inventai adorația.
și vidul știu că îți era mireasma
de pretutindeni.


adolescență.
ai fost un vânt solar
de care se înfiorau
munții lui Venus
întreg peisagiul femel
ba chiar și
sexul însuși


mi-ai fost și mireasă
alături
și
am avut preoți de rocă
și-o faună nuntind
în peisaj
la lumina lactee


dar astăzi
fără tine
încep a semăna
cu harta nostalgiei
trasă pe față
pe un chip
străin.


mai port totuși
din obiceiurile tale.
mai port în mine 
vale și deal
riduri și mări
de sudoare
de sare
de sebum.
mi se mai văd în ochi
codrii împăroșați
lacrimi de lavă
și încă
mai respir
stratosferă.


cu toate că
păsările
mă numesc
tot așa:
un 
orfan
al 
planiglobului.







miercuri, 7 ianuarie 2015

Suplicii pentru femeia pe care-am înghițit-o cu otravă




De la astă mare depărtare mi-ești atât de dragă că nu mai pot să dorm, să fac dragoste și nici să beau, și cămășile toate aproape am vrut să le arunc în River Ribble, ca pe niște cadavre visând, iar fără tine mintea mi-e mâncată de lepră, pustie cu tine-n gând, femeie nu-mi ești - și nici proprietară - ci neștiută iubită spasmodică, pe care o râvnesc cu buzele mele ascuțite, bolborosind haotic. Și-n Manchester clopotele bat azi numai pentru ochi goliți, ca ai mei, cu cearcăne, în care oglinzi holbate, intrate pe dinăuntru, flutură steaguri galbene, semne, abandonuri, și mi-e tot mai teamă de patima nevăzută, de colcăitul măruntaielor demente, care o iau razna cu mine cu tot, scrâșnind în bezne, cele pe care nu le vreau, deși se află lipicioase-n mine, căci eu sunt bărbat de argint aurit, cu pielea smeadă-mierie. Nu mai știu nici cum să simt, și buzele mi s-au smolit de orice fel de atingere, numai de zidurile bisericii dac-ar fi zdrențuite, poate atunci s-ar liniști și nu s-ar stinge. Păcătoasa de carne mi s-a-nfrăgezit deja ca o văduvă sidefie, cu luntrea ieșind din ea însăși și, totuși, putrezind de vie, și mortul morților parcă sunt, nebun, bolnav, dement după tine, himerizând conștient după femeia pe care-am înghițit-o cu otravă. Șobolani am pe limbă, iar corabia se scufundă năvălitoare, pe când înaripați buhăiți trebăluiesc prin mintea mea. Parcă am nevoie să fiu rănit până la sânge, mai ales acum, departe de tine, când trebuie mai mult ca niciodată să învăț ce-nseamnă cu-adevărat a... plânge.







marți, 6 ianuarie 2015

Așteptând anotimpul muștelor



Păianjenul nu știe dacă este primăvară sau vară. El așteaptă numai anotimpul muștelor. Tot așa și eu. Pulsez numai după calendarul privirii tale. Și mă însuflețesc numai ca reacție la transformările femeii gingașe din tine, purtând deseori cu mine senzația aceea că tălpile tale împing pe apă câteva flori negre de lotus, care și ele la rândul lor te înalță, care îți îneacă cu blândețe oftatul, care îți catifelează pielea albă arătându-te lumii în satinul celei mai interesante femei din lagună, în toată splendoarea ta, cu dinții ca niște pene de înger și buze cu-nfățișare de cireașă. Tu nu rostești vorbe pribege, nu mă privești acum și nici nu mă atingi. Tăcută, frumoasă și singură ești. Se zvonește că te-ai îndrăgostit cândva de un bărbat care ți-a ciugulit din aripi. Porțile patimii le voi înfrânge și eu, astăzi, fără să mă spulber, deși cu tulburare, în așteptarea întâlnirii noastre. Frumoasă e suferința ta și pe dinăuntru știu că e. Dar și spaimele mele zâmbesc tot cu dinții strânși. M-am chinuit mult timp ca un vultur negru cu ciocul bandajat în dantelă de mire. M-am sfârșit nu demult ca un leu ghemuit fără coamă și gheare. În oglindă, tu erai eu, un curtezan delirat, iar eu eram tu, un fruct interzis al lagunei, care până să te cunoască pe jumătate voia să moară, pe jumătate să trăiască.







luni, 5 ianuarie 2015

Codruța



Codruța,
eu sunt un bărbat nătâng, cu sensibilitățile lui naive
pe care le poți lua oricând în derâdere, 
un copil care abia acum își găsește curajul
de a-ți spune că e îndrăgostit de tine,
de felul tău ciudat în care nu mă iubești
deși ochii tăi spun de atâtea ori altceva,
de neastâmpărul tău moale, lent și sedentar,
care a dat naștere râsetelor noastre vii și moșcăite.
Azi ești departe, și nu-mi mai dai nici un semn de atenție
dar eu știu că fantasmele încă ne cos sufletele cu același fir
și că visele urâte ne sunt destrămate în aceleași spaime
și că dorul ne leagănă pe-ascuns de-aceleași cuvinte
mai ales că bătăile inimilor noastre au fost sincronizate
în andante și allegro
niciodată în moderato cantabile
și nu pot uita nicicum cum o vară întreagă
zâmbetele noastre au alcătuit geometria secretă
a unui labirint din care n-am mai vrut să ies niciodată
a unui loc visat între tine și Ursa Mare
unde îndrăznesc să sper că și tu mă placi,
unde îndrăznesc să mă apropii cu trunchiul de tine,
cu palmele
cu răsuflarea
cu vorbele
care se izbesc de mine
când tu cu pielea ta moale
când tu precum delfinii
te ghidezi cu ajutorul sonarului
știind că așa e-n întuneric
că acolo aerul e fierbinte
respirația ta e fierbinte
iar acolo cuvintele erup între noi
în întuneric
în întuneric

...

numai
în întuneric











vineri, 2 ianuarie 2015

Desprinderi periodice



De câte ori deschid caietul, ca să dau viață unui gând prin litere simt cumva că mereu trebuie s-o iau de la capăt, de parcă n-aș mai fi făcut asta niciodată. Bizar. Și nici să încep nu pot până nu uit cu totul tot ce mi-a aparținut: foile goale și scrise, condeiul, tot ce am scris ieri, tot ce am învățat cândva, regulile, ortografia corectă și incorectă, a-be-ce-ul și de-e-ef-ul, pe mama, pe frații mei, copilăria mea, vârsta mea, metodele mele, cântecele, elanul meu, primul aliniat, rugăciunile (din vremea în care mă rugam lângă bunici), voința, tot ce-i frumos, ziua de ieri, dejunul, sexul, propriile calități, piciorul care uneori mă doare, ochii care uneori mă ustură, existența altora, schimbarea, clipa, credința, propria-mi deznădăjduire, propria-mi sărăcie interioară, propria-mi bogăție (dețin pe alocuri și așa ceva, mi se pare), bucuria virajului, tot ce iubesc, tot ce am fost și aș putea să devin, vidul, gunoiul, zgomotul ciocanului și liniștea, propria-mi vanitate, gusturile și mirosurile, aerul, care uneori e rece, și departe, care alteori e ușor sau greu, într-un cuvânt: TOTUL. Abia când uit totul, când mă rup, când mă detașez, și când îmi iau elan - abia atunci am puterea de a scrie primul cuvânt și apoi, abia peste puțin timp, pe cel de-al doilea, și astfel, inclusiv pe celelalte.






joi, 1 ianuarie 2015

Eforturi de memorie



Am sentimentul că noi doi ne-am mai întâlnit pe undeva, frumoasă fată. Spune-mi, tu îți amintești? N-aș crede. Și totuși, sunt sigur. Sunt absolut sigur că ne-am mai întâlnit pe undeva, frumusețe feminină ce cu atâta încăpățânare încă mă bântui. Probabil pe când eram două pietre strălucind pe o catifea verde, două pietre uitate, știi tu, undeva la adăpost, în peștera celor 40 de hoți. Ba nu. Stai puțin. De fapt, cred că mă înșel. Cred că se întâmpla pe când ne acomodam amândoi cu pielea celuilalt, cu primele miresme tropicale ale planetei, cu primele tentații ale trupurilor pereche, știi tu, undeva pe continentul Gondwana, după ruperea Pangeei, exact, pe când eram doar noi doi, nimeni altcineva, sub luceafărul de dimineață, gonind înfometați ca doi cai în galop. Sau nu. Mi se pare mai degrabă că era seară și cuibul ne era cald încă, de la focul părăsit, și noi ne pierduserăm de caravană și în urma noastră umbrele creșteau limbi înfometate și înfometați parcă devenisem și noi, așa cred, mai ales că ne sculasem devreme în ziua plecării, iar părul ne lucea de rouă și limba ne lucea de dorință, ca pânzele de păianjen în vie toamna târziu. Ah, nu. Cred că noi ne-am mai întâlnit când încă nu fuseserăm alungați din Grădină, pe undeva pe la New York, Barcelona, Istanbul, Acapulco sau poate Melbourne? La Cluj? Nu, stai, ascultă, acuma știu, noi ne-am întâlnit pe când eram doi șerpi miraculoși gonind fericiți prin oceanul primordial, pe când soarele se topea din înalt, în vremea când nici măcar o clipă nu ne scăpam unul pe altul din ochi și inventasem dansurile toate și pe când Dumnezeu însuși nu-și găsea cuvintele pentru splendoarea alergării noastre, îți spun, domnișoară, cu mâna pe inimă și sufletul limpede că noi doi ne-am mai întâlnit, categoric, iar tu știi mai bine ca oricine că lucruri de genul ăsta se mai întâmplă uneori, în viață.