vineri, 30 septembrie 2011

Scurt argument pentru mâine





Nu fii toantă! Nu te supăra şi nici nu te-ncrunta, expresia asta îţi maschează ochii tandri şi sălbatici, gândeşte-te că ne putem totuşi tăvăli până dimineaţa, când spânzurat pe undeva se-aude deşteptătorul vechi. Şi ce dacă în liceu cândva poate c-ai fost corigentă la ştiinţele naturii? Asta nu înseamnă că-ntre noi doi nu există chimie, crede-mă secretul ăsta de sub piele îl ştim azi doar noi doi şi Dumnezeu. Nu-mi tot spune că din greşeală în greşeală am ajuns să ne vindem. Şi nici nu-mi mai repeta că la sfârşit ne rămâne doar tăcerea, ţiuindu-ne lung. Priveşte cu mine spre tavan, unde fumul minciunii se înalţă alene, noi îl putem cumva împleti, rogojini.
 
Da, e o toamnă străină, şi parcă vremea noastră se scurge prin timp ca nişte şuviţe de clei. Ne lipim cumva de ceilalţi, căutând ieşirea. Dar e linişte acum. Cumva, îmi zâmbeşti ştiind exact când va trece şi toamna asta. Şi ţi-am mai spus, tu crezi că Dumnezeu nu avea restanţe pe vremea când studia la Heidelberg, poezia şi filosofa?








luni, 26 septembrie 2011

Pigmenţi uitaţi ai primului adulter





Maia auzea atât de clar respiraţia lui neregulată de parcă totul s-ar fi petrecut în urechea ei internă. Ca să-l liniştească, îi atinse uşor buzele cu buzele ei. Uneori asta funcţiona şi-l oprea pentru câteva minute. Primi un sărut înapoi, de la două buze ţuguiate şi uscate. O mână îi acoperi mijlocul moale, trăgând-o către un corp cald. Poate prea cald. Iar de undeva din celălalt colţ al camerei ştirile se auzeau în surdină, printr-un radio vechi, care anunţa că se strică uşor-uşor vremea. Chiar ea îşi pune câteodată cursurile pe el sau îl acoperă ziua cu un palton adus de la curăţătorie.

E mult prea cald în dormitor, chiar şi pentru ea. Bufeuri de căldură îi cuprind trupul. Miroase a transpiraţie, dar şi a dragoste intensă. Cele două mirosuri se întrepătrund până şi în părul ei ondulat. Dintr-un gest firesc, ea se desprinde uşor de corpul lui cald şi se mută către marginea patului, unde cearşaful e mult mai mototolit, acolo fiind de fapt un colţ straniu din lumea ei nocturnă. Şi tot acolo, Maia se visează uneori locuind undeva departe, poate chiar pe acoperişul vreunei case din Paris, stând întinsă pe spate, admirând norii şi-atât. Într-o viaţă mai simplă.

Sunt nopţi ciudate acestea. În care gândurile o apasă segmentat şi euforic. Par a fi momentele ei de veghe, când închide ochii, mai mult fiindcă întunericul o oboseşte. Şi totuşi, cu ochii închişi ermetic ea amestecă în suflet şi-n minte tablouri diverse: dealuri galbene, cercei de aramă de formă neregulată, ferestre puternic luminate şi cifra şapte. De ce şapte? Poate pentru că ei se cunoscuseră pe data de şapte, exact, ea şi el, el şi ea, cei care acuma împărţeau de pe marginile opuse al patului teritorii diferite de aşteptări. Ei doi, cei care se trezeau dimineaţa în apartamentul lui, în care ea se simţea uneori o intrusă iar alteori, ca acasă. Ceva o frământa în noaptea asta mai mult ca de obicei. Se gândea că ar fi putut lua o decizie ieşită din comun şi că şi-ar fi putut chiar aprinde o ţigară din pachetul de pe masă. Nu fuma, dar resimţea din preajmă un puternic miros de nicotină proaspătă. Pachetul lui de ţigări era aproape gol. Când se văzuseră la prânz, ca să devoreze o salată bulgărească uriaşă, pachetul de ţigări fusese aproape plin. Exact, cu ce ocazie fumase el astăzi aşa de mult? Ştia că el arareori fuma ţigară după ţigară. El le savura doar, privind un timp în gol, ca şi cum şi-ar golit mintea pentru câteva minute. Măcar de-ar fi reuşit şi ea să-şi golească mintea atât de repede cum reuşea el... Dar mintea ei plecase aiurea, razna, sărea de la o imagine la alta, de la o frază la alta, ba chiar de la un cuvânt la altul... Concomitent, îşi aducea aminte de-acel pepene galben pe care ea, neglijentă, îl scăpase peste piciorul lui la raionul de fructe din supermarket în ziua în care se cunoscuseră, dar şi de cearta lor din maşină, când nu se mai putuse abţine şi izbucnii în plâns, coborând la prima intersecţie, lovind sub formă de protest portiera. Iar el, o urmărise peste tot prin ploaia aceea măruntă, prin gropi, pe contrasens, printre claxoane de maşini, rugând-o repetat, cu o voce blândă şi joasă, să se întoarcă la maşină, să fie ca înainte. Dar gândul ei sări la ultima lui lecţie de scrimă, o lecţie destul de dificilă şi problematică... E ca şi cum o muschetă şi-o femeie s-ar plimba peste-o alee... Tra la la, la la la, la la la!

-          La ce-ţi trebuie ţie ore în particular de scrimă? Avem chirie de plătit şi tu te apuci de scrimă? Ascultă-mă pe mine, scrima e pentru aristocraţi demodaţi, nu pentru...

-          De ce? o întrebase el cu voce tare.

-          Păi... uită-te ce hobby-uri îşi găsesc oamenii obişnuiţi...

-          Asta-i logica ta? Parcă la început nu-ţi plăceau oamenii obişnuiţi... Deci..? o întrebase el ingenuu.

Maia revedea printr-un flash recapitulativ toată scena asta dintre ei doi. Se aşternuu cumva o tăcere surdă între ei, el trosnindu-şi pe urmă apăsat degetele. Când el îşi trosnea degetele, ea tăcea. Fiindcă acel trosnet o enerva la culme, poate chiar mai mult decât faptul că el avea mâini mai fine decât ale ei. Când se certau, el nu făcea decât să se refugieze în cealaltă cameră, se închidea practic acolo, unde scria cu o peniţă cu pană, unde citea sau... De fapt, de ce-i trebuia lui peniţă cu pană? Găsea gusturile lui mult prea excentrice. Se gândea cum ea de fapt îşi găsea mereu de lucru pe hol, prin sufragerie sau prin bucătărie, peste tot unde putea repeta în gând ultima melodie auzită la radio, unde spăla sau stătea cu ochii împărţiţi între puiul din cuptor şi cărţile pe care trebuia să le traducă pentru a doua zi, deşi nu reuşea să ţină pasul cu debitul propriilor gânduri... Da, mereu îi scăpau câteva gânduri, mai ales când el intra după-amiaza pe uşă. Vesel, c-un zâmbet cât casa. Ca să o sărute. Să-i cuprindă buzele fragede într-ale lui şi să le ţină acolo secunde bune, poate chiar o jumătate de minut... N-o mai sărutase aşa de ceva vreme, iar ea se înroşea brusc, simţea atunci cum sângele i se urcă în obraji şi apoi coboară prin tot corpul. Băuse un pahar de vin roşu, simplu, de ţară. Iar el o săruta, având ochii aceia de cafea cărora ea nu le rezista niciodată.

Dar într-o secundă se simţea sufocată în braţele lui. Se răsucise către el, ar fi vrut să-l mai sărute încă o dată, apoi l-ar fi împins cumva. S-ar fi amuzat la rostogolirea lui atletică peste parchet. Într-un astfel de moment era sinceră cu ea. Îl iubea. Într-un mod straniu, dar îl iubea. Simţea cum uneori ar fi vrut să-l strângă în braţe cu putere sporită, iar alteori l-ar fi pălmuit cu o frenezie inimaginabilă. În secunda aia, ar fi vrut să-l trezească, să-i urle în urechi că e insomniacă, că inima-i cutreieră, toate astea din cauza lui...

Acum, ea tace. Îşi ţine respiraţia. Ar vrea să dispară. Deşi, îi face plăcere ca, ori de câte ori nu reuşeşte să adoarmă să intre într-un alt fel de joc. Să pătrundă cumva prin urechea lui adormită în mintea lui. Acolo unde uneori îi mai aude gândurile de parcă ar citi replici dintr-o piesă de teatru. Unde-i mai răspunde acelor gânduri, imaginându-şi că el crede că e vocea lui interioară. Dar de fapt e vocea ei. Poate că aşa l-ar convinge de multe lucruri. Şi, de ce nu, poate că acolo ar afla cât de de intens o iubeşte. O roade cumva întrebarea asta, la fel cum o molie roade hainele de plăcere. Deşi ea nu simte nici plăcere şi nici durere în astfel de clipe, ci o stranie combinaţie între cele două. Nesiguranţa n-o lasă să închidă ochii şi să adoarmă.

Iar el respiră greu direct peste faţa ei. Arată nevinovat ca un copil abia născut, cu obrajii albi şi cu buzele moi, cu o mutrişoară care cere protecţie. E o fracţiune de secundă în care ea are un impuls de a-l îmbrăţişa şi de a-l mângâia, iar mai apoi să-l lovească cu pumnii şi coatele. Oare el visează? Ea ştie că doarme puţin şi superficial, şi nu-şi aminteşte niciodată visele importante, dar el... El de fapt nu vorbeşte niciodată în somn, cum face ea. Doar că-n ultima vreme, şi-a propus să nu mai scoată nici măcar un sunet minor în somn: trebuie stopate toate discuţiile ăstea dintre subconştient şi inconştient. Fiindcă da, uneori, ea scoate în somn nenumărate sunete neînţelese, alteori chiar fraze întregi fără noimă, de tipul: „Unde sunt spiriduşii mei?”, sau: „E soare. De aia sunt veselă. Zbor acum, că mai încolo se tunde iarba.” Ce prostii! El întotdeauna se amuză copios pe tema frazelor ei fără noimă, iar ea se amuză că el se amuză. Şi-atunci, ea râde ca un copil, în hohote, fără să se poată abţine, un fel de râs ce seamănă cu un chiţăit. El o poreclise pentru asta “scripeţel”. Şi-o lovea uşor cu perna peste faţă până când ea izbucneşte din nou într-un torent de râsete stridente. Zâmbind, ea îşi reaminteşte pentru o clipă cum somnul încearcă să o fure. Dar observă cum el se îndepărtează uşor de ea şi trage peste el toată pătura. Tot timpul i se întâmplă asta, mai ales când e pe punctul de a adormi, adică să audă un zgomot mic care o derutează şi o trezeşte. Ştie şi de ce: fiindcă îi e teamă de insomnie. La fel cum ştie că lui îi este teamă de a recunoaşte că uneori se mai gândeşte la părul acela negru şi lung, strălucitor, la trăsăturile acelea parcă trasate cu creionul, la ochii ăia ai naibii de migdalaţi. Într-adevăr, până şi ea se holbase la femeia aia incredibil de frumoasă, plină de acea feminitate coaptă, pe care ea nu o avusese niciodată, nu. Ea era simpatică, copilăroasă, dulce, enervantă, jucăuşă, impulsivă, foc şi pară, dar... nu ca ea. Gândul ăsta o blocă pentru câteva secunde, şi nici nu mai putea să respire: el, iubitul ei, şi femeia asta, stând încolăciţi, împreunaţi, iubindu-se intens. Fraierul naibii! Văzuse cum ea îi zâmbea şi el se înroşea ca prostul la vederea unei femei frumoase. Ca o puţă bleagă! Zâmbea şi pe drum şi-n casă de când o văzuse şi chiar şi înainte ca ei să se fi ascuns sub pătură şi să facă ceea ce uneori oamenii mari fac...

Dar poate că totul e doar o născocire a minţii ei care găseşte aproape tot timpul ceva de comentat, de analizat şi de despicat. Care toacă mărunt imaginile, ea, cea care răstălmăceşte cuvintele într-un mod atât de aleatoriu. Poate că totul e doar o fantasmă a unei nopţi albe, pline de sudoarea nesomnului. Of, ce l-ar mai fi trezit ca să-l înnebunească cu poveştile minţii ei, ca să aibă şi el aceleaşi viziuni bezmetice pe care le are ea în noaptea asta. Să înţeleagă şi el înfrigurarea, ori cum e să treci de la stare alta atât de repede, cum e să te zgudui la un zgomot mic, cum e să se învălmăşească în tine imagini, frânturi de melodii, fraze, cuvinte fără sens.

Noaptea din mintea ei e încă intensă, neconsumată. Se ridică din pat şi se plimbă prin beznă. Jaluzele sunt trase definitiv. Se învârte în trei paşi prin tot dormitorul. Vede ţigările de pe masă. Le simte mirosul adânc, puternic şi aromat, măcar ele i-ar putea produce acum plăcere. Dar ştie că n-ar fi fumat, nici vorbă de asta, nu vrea să depindă de o ţigară, de un surogat, aşa cum depinde el, deşi nu recunoaşte niciodată asta. De fapt, în momentul ăsta ar vrea ca el să se trezească, să se ridice din pat uşor şi, aşa înalt cum e, să-şi întindă gâtul înspre el şi să-l poată privi în ochi. Să-i spună ceea ce-i ascunsese atâta timp. Să-i spună direct şi simplu:

            - Te-am înşelat, prostule!




duminică, 25 septembrie 2011

Predicţie






Noapte de noapte mă răsucesc în pat într-o poziţie embrionară, dar în fiecare dimineaţă, după ce îşi bea cafeaua cu vecinele, ea îmi dă naştere din nou. Din chinurile facerii ei eu cresc cât alţii în zece ani. Înfăşurat în alb, mă-ntreb oare ce este în inima unei femei când, muchia de diamant alunecă uşor în podul palmei cucerind un rubicon de argint şi când trebuie să-şi părăsească copilul, ştiind că acesta va merge mai departe. Ce este în inima unei femei când vede cum coarda viorii zboară-n abis, fluturând peste coşul pieptului meu jefuit? O simt neinţeleasă, ca un măr vrăjit pe care rădăcinile vieţii îl ating în cerul gurii, într-un sărut neîntrerupt, ori ca şi când pentru câteva clipe ea simte cum tremuri, încercând să nu fii în ea. Devenind ceva eu voi tresări însă în preajma ei.

 De când m-a născut ascult jumătatea unei dimineţi cum trece, în timp ce cealaltă jumătate rămâne culcată pe albul pernei, şi-mi face amintirile plăcute. Ea, cea care m-a născut, rămâne un fel de religie amestecată a primelor mele poveţe, un copac experimentat ce-şi caută mereu rădăcinile, uitate prin oasele mele. Sunt de fapt mâinile ce mi-au dăruit primele cadouri, cele care, la primele atingeri, m-au învelit din septembrie repetat. Ea e cea care re-născându-mă, a înclinat către mine balanţa visului.

 Şi încă de la naştere, ea îmi zâmbeşte sleită de puteri, întrebându-mă în fiecare dimineaţă dacă am dormit bine. O mint şi-i spun că am dormit mult şi bine, că trebuia să fiu deja la facultate, să prind cursurile de dimineaţă, dar ea vrea încă să mă alăpteze, şi nu înţelege că trebuie să ajung în cele din urmă la bibliotecă, să-i dau gata pe clasicii ruşi.

Iar vecinelor ei li se arată în zaţ ceva despre mine.








Trei secvenţe bumerang





E o repetabilă zi, şi totuşi atâtea tresăriri încă mai există în mine. Ştiu, am crezut atâta timp că iubindu-te nu voi putea desena un alt colaj, o altă lume, un alt eu. Credeam că voi rămâne fără nimic. Şi o vreme aşa a fost. Resimţeam trecutul acela în care toate celulele mele, tot sângele meu îţi slujea ţie: ca să poţi păşi singură, să ridici tivul pleoapelor, să mă poţi părăsi.

Mi-am asumat acea gravă şi adâncă libertate de a nu te opri, de a nu te urma, de a te înţelege. Am încercat să văd prin ochii tăi lumea din jur şi mai ales... să aştern tăcere peste toate concluziile nescrise între noi. Azi gustul amar al cafelei mă urmăreşte până sună clopoţelul zilei de mâine. E mult soare în albastru, se veştejesc curţile şi toată copilăria mi se mută aproape. Ea, îmi reaminteşte că şi singur poţi vedea lumea, de la nivelul buburuzelor fără zbor, ori că palmele mele de copil se sprijineau nu demult inventiv peste frunte. Ca să facă loc seninului, ori pentru ca ecoul vieţii să-mi umple anii. Să-mi umple golul lăsat de tine. Sunt astfel de sensuri cele care mă ajută să-mi lărgesc inima şi să strâng la piept o bucată de cer.

Nu cred că aş vrea să te revăd. Nu mi-ar plăcea să stăm iar ca două biblii deschise, faţă în faţă. Ca două biblii ce nu se mai pot citi una pe alta. Vezi tu, în fiecare zi am învăţat să mor. Ca să pot suspenda timpul din urmă şi tăcerea nevenirii tale. Cunosc fericirea ta, şi o resimt în nări, de la distanţă. Accept tot ce mi-e străin, strâng bucurii mici, care usucă orice vindecare. Autodidact, azi nu mai pot visa în voie la tine, la pielea ta din catifele calde, la râsul tău perlat, la gândurile tale şlefuite în bazalt. Te uit şi uneori uit şi să respir. Nu localizez fereastra, dar vreau ca atunci când o voi face să-mi scrii cu degetul pe ea, în ultima noapte aleasă de tine, ca să ştiu că sunt viu dimineaţa, când voi citi.