vineri, 27 februarie 2015

A trăi întru cafea




Dacă beau cafea? Eu nu beau cafea. Nu știu, n-am știut niciodată și nici n-am vrut să mă rezum (nici în ruptul capului) doar la "a bea" un lichid atât de miraculos. Cafeaua se soarbe, gură cu gură, începând uneori de dimineață, de fapt cam întotdeauna, adică chiar atunci când cuvintele au nevoie de un mic brânci, de un bobârnac îndesat, ca să se alăture unul de altul în fraze ce parcă curg mai apoi de la sine. Eu nu beau cafea. Eu sorb cafeaua înnăbușit de aceeași plăcere pe care o parcurgi când te îneci într-o conversație cu cea mai atrăgătoare minte feminină de pe pământ. Apoi, mai târziu, vine a doua cafea, mai lentă, preparată la același aragaz, pe același ochi, mereu același, nu aș face niciodată o cafea pe alt ochi... o fi  o superstiție... La a treia cafea îmi revine tristețea, ziua dusă aiurea, iremediabil pierdută, cum îți pierzi, în fond, toată viața... și mai revine și lectura... spaima că timpul va trece, că vei îmbătrâni sau că vei muri fără să mai recitești cărțile-cult pentru tine... sau altele, noi, descoperite de cele mai multe ori întâmplător (uneori după indicații extrem de mici, de neluat în seamă, numai că eu întotdeauna le iau, e meteahna mea, mereu iau lectura foarte în serios... poate așa mi-e viața... ori multiplele vieți în care nu te ofensează nimic, nimeni... în care respiri doar prin foile altora, scrise de prietenii tăi adevărați încă din adolescență - pe atunci singurătatea putea căpăta forme mortale, dar te salvai, te salvai, te salvai...) Dacă beau cafea? Eventual a trăi întru CAFEA! Și vine și a patra cafea. De obicei renunț la ea. Dar dacă o beau mă simt ușor amețit, roua se clatină pe tijele subțiri ale florilor desfăcute vorace în crepusculul vremii, covorul moale scrâșnește sub greutatea tălpilor mele, ca un prundiș fin, de catifea, și cănile mă absorb, dulapurile mă sechestrează, iar gândurile dinspre femeia care-mi place mă îndeamnă la turniruri pe viață și pe moarte... A cincea cafea nu o beau, o miros, o las să se răcească în cana ei de-un kilogram, o gust din când în când, renunț... la un moment dat mă doare-n dreptul inimii, mă apasă. Mă duce cu gândul la femeile pe care le-am iubit. Cred că dacă aș fi fost femeie, aș fi folosit cafea pe post de parfum. La a cincea cafea, recitesc, apoi cuprind cu palma, dând pagină după pagină, contemplând suprafața rotundă a cănii, pe care într-un târziu o iau din nou de toartă și mă prefac doar că o iau spre gură. Dacă volumul mă captivează uit de cafea, până seara, târziu... și iau, desigur o infuzie de speranță, chiar două, ba și trei, înainte de-a mă culca cu gândul la femeia pe care o voi iubi în viitorul apropiat și căreia îi voi închina, desigur, toate cafelele mele prezente și viitoare...





miercuri, 25 februarie 2015

Un apartament nou-nouț pentru tine

 
 
Sunt pregătit. Sunt finisat. Sunt pentru tine un apartament nou-nouț, complet renovat și cu un excelent confort sporit. Am un parter înalt, în care am așezat de-a lungul timpului povești proprii, cărți citite și întâmplări. Ori tot felul de experiențe care ne vor prinde bine. Dar și blânde înțelegeri. Mă aflu așadar într-o poziție excelentă, ultracentrală, întrucât am învățat să nu mă arunc nici în exces dar nici în izolare, deopotrivă. Sunt gata să te iubesc, am două balcoane perfecte pentru așa ceva, și îți ofer o zonă agreabilă, cu acces facil către orice mijloc de transport emoțional și o mică grădină pe care o poți folosi oricând ca refugiu și adăpost de gurile rele. Ferestrele mele au rama din lemn, și nu le-am închis, ca să îți pot deschide numai ție în fiecare seară o altă fereastră spre lume. Sunt renovat complet, am toate instalațiile înlocuite, ba chiar am și un parchet de ultimă modă pe care îți pot aluneca cu ușurință toate gândurile, bucuriile și zburdălniciile matinale. Funcționez cu centrală proprie. E o centrală pe bază de curent sentimental. Am fost gândit economic, ca să te feresc de tristeți, de coșmaruri și dezamăgiri. N-o să găsești în bucătăria ori baia mea nici gresie și nici faianță, ci doar un mozaic atent lucrat (făurit parcă de cei mai mari mauri ai Cordobei) care să îți tempereze exact la timpul potrivit toate incertitudinile, neliniștile și nehotărârile ce vor veni. Dispun de un aparat de aer condiționat ce funcționează numai pe bază de zâmbete, cu buton de declanșare pentru mic-dejun-uri memorabile, pentru săruturi pătimașe, pentru nopți răstălmăcite afectuos printre cele mai albe cearșafuri. Am fost renovat recent, fiindu-mi lăsate în spate pentru totdeauna eșecurile și rănile astfel încât tu să mă găsești într-o stare mai înțeleaptă și mai vie ca niciodată. Caloriferele mele sunt atipice, clădite din cele mai intime apropieri, din tăceri blânde, dar ele te vor încălzi neîncetat întotdeauna. Ușile mi-au fost făcute în așa fel încât să mi te aducă din nou, la sfârșitul fiecărei zile, în brațele mele. Sunt ne-contorizat, pentru că nu voi număra niciodată și nu mă voi sătura niciodată de săruturile tale, de momentele tale de sprijin, de înțelegere și de susținere necondiționată. Sunt echipat cu toate utilitățile de care vei avea nevoie, mai ales atunci când mulți își vor da jos inoportun măștile. Dacă vrei, te poți muta imediat în mine. Te aștept. Sunt gata, la cheie, numai pentru tine. Sunt conceput de fapt după o idee de design foarte foarte simplă, în care totul funcționează după principiul dragostei adevărate de cuplu. Nu sunt deloc scump, am chiar un preț derizoriu (mă poți avea la prețul unei iubiri de femeie care iubește cu toată ființa ei), și mă poți plăti chiar și în rate, dacă vrei, purtându-mă în fiecare duminică în plimbări însorite, pe bicicletă sau cu trenul, ținându-mă de mână și sărutându-mă periodic, ca și cum prin noi doi se derulează constant un film ori o vacanță estivală de neuitat. Sunt ferit, totuși, de privirile profane, și nu orice femeie mă poate cumpăra. Sunt un apartament finisat numai pentru tine. Sunt, dacă vrei, biserica dragostei tale. Și sunt gata. Complet utilat. Sunt locul care te dezbrăca în adevărata ta lumină și care te va face definitiv să uiți gândul tău de acum, și anume acela că noi cu toții căutăm fericirea fără a știi unde este, precum acei bețivi care își caută în noapte casa știind că au una pe undeva.
 
 
 
 

joi, 19 februarie 2015

Atât de mult pentru atât de puțini



Nu sunt deloc nostalgic, dar mărturisesc că în ultimul timp mă întreb din ce în ce mai des ce s-a ales din cei sau cele care odată au însemnat ceva pentru mine (unii chiar totul la un moment dat - aș forța cu o donquijotescă bravură să spun) și din care acum n-a mai rămas decât un nume, ceva ca o rămășiță de glonț în jurul căreia s-a cicatrizat pielea. Oare au ajuns ce au visat? Oare sunt mulțumiți cu cei ce le sunt alături? Oare și-au păstrat aura, farmecul și aripile? Dar elanul? Oare își aduc aminte ca mine de toate cele frumoase câte ni s-au întâmplat, chiar dacă ele ni s-au întâmplat doar cât am tras aer în piept? Sunt sigur că dacă ne-am întâlni acum ne-am recunoaște fără să stăm pe gânduri, ca un fierar japonez care știe cu ochii închiși cât fier a forjat în sabia sa. Dacă ar ajuta cu ceva, m-aș ruga Sfântului Patrick să le înmulțească pâinea și berea, precum și punga și bucuria din suflet. Și totuși, nu îmi fac iluzii. Cei care sunt acum lângă mine au trebuit și ei să lase pe alții în urmă. Unii spun că ceea ce ne deosebește de animale e limbajul, inteligența, sufletul sau degetul opozabil, dar eu cred că ceea ce ne face oameni e faptul că nici o altă ființă n-ar putea suporta să însemne atât de mult pentru atât de puțini.





joi, 12 februarie 2015

Ca un tigru fără noroc, dar fericit



Am vrut să-ți scriu scrisori. Scrisori lungi, drăgăstoase, scrisori cum mi-am dorit dintotdeauna să-i scriu unei femei care înțelege. Care pricepe părți din mine. Scrisori inundate de cele mai expresive cuvinte. N-am scris pentru că pentru o vreme am simțit că nu aveam ce să spun. Iată de ce n-am mai scris. M-am gândit că e mai bine așa. De ce să scrii când nu ai nimic de spus, de ce să scrii când cuvintele îți opun rezistență, de ce să scrii când ești singur, cumplit de singur, în fața cuvintelor care rezistă, care nu mai vor să spună nimic, în fața cuvintelor încremenite pe cerul gurii, înfipte în gâtlej ca tot atâtea baricade? N-am vrut să mă agăț de cuvinte goale, nici să abuzez de cuvinte care nu mai recunosc nimic din lumea reală, ori de cuvinte care nu mai au legătură între ele, între ele și mine, între mine și tine. Tot timpul mă gândeam că afecțiunea ta și frumusețea ta desăvârșită merită mai mult. Infinit mai mult. Mă gândeam că scrisorile destinate ție ar trebui să conțină cuvinte de o tandrețe irepetabilă, să fie cuvinte rubensiene, să fie cuvinte cu fundul mare, care dau din coadă, să fie cuvinte cu panaș care ies pe gură de cum deschide omul gura, să fie cuvinte cu miez mieros, dar și precis, precum acul de ceasornic. Când mă gândesc la felul tău de a fi, caut cuvintele mari, cuvintele rare, cuvintele pentru care mor soldații pe câmpul de bătălie și nu mă mulțumesc nici măcar cu atât. Tu meriți cuvinte care nu rămân niciodată orfane (cum e cuvântul aur), ba chiar sunt pe deplin convins că tu meriți să porți în palme ceva asemănător cuvântului dragoste, cuvânt căruia i se fură întotdeauna mireasa, deși eu ți-aș pune în loc de brățară pe mâini cuvântul mirare,  pentru că îmi imaginez cuvântul ăsta cum se uită printr-un ochean la noi amândoi, cum ne numără și ne aruncă în aer doar pentru a alege mai apoi unul din noi în loc de răspuns. Am vrut să-ți scriu scrisori inundate numai de cuvinte parte din mine, cel de dinăuntru. Numai că sunt zile când cuvintele se scârbesc de om, de creierul omului, de gura sa care mușcă în gol, de chiar cuvântul om care, orice s-ar spune, este pâlnia prin care se scurg în neant toate cuvintele. Supărându-se pe mine, cuvintele mi-au devenit o perioadă de nefolosit, precum hainele devenite prea largi, precum cuvântul bărbat, care devine inutil odată cu îngroparea dragostei femeii, odată cu indiferența sau tăcerea ei, deopotrivă. Am vrut să-ți scriu scrisori ca să-ți aduc aminte că frumuseții tale nu-i stă bine în compania cuvintelor goale, am vrut să-ți aduc aminte că numai ție, dintre toate, adaosul zilelor îți priește, că numai pe tine te văd ca având pielea incandescentă și scăldată de o blândețe ce ți se revarsă pe față ca o cascadă în care cuvintele devin din ce în ce mai rotunde, mai vii și mai verzi, că numai pe tine te văd cum prin orice atingere prefaci totul în sidef, în calm, în apus, chiar și-atunci când speli vasele în bucătărie, și sunt perfect convins că la atingerea degetelor tale farfuriile de tablă se transformă în argint, iar argintăria în veselă de aur la fel cum fiecare gând ce-l trimiți spre mine, așteptând să-ți scriu, mă face pe mine mai frumos îmbătrânind, ca pe un tigru fără noroc, dar fericit.





miercuri, 11 februarie 2015

Ea tot din corpul meu se îmbată cu zahăr



Ea trăiește în... Ce vreau să spun e că o singură dată s-a strecurat ea în pat la mine, ca să doarmă așa, în pat la mine. Și i-a plăcut. Și de atunci ea trăiește în... trăiește în corpul meu. Și de când trăiește ea în corpul meu, o simt tot timpul. Când se trezește se trezește (desigur) numai în corpul meu, când se duce la duș ea se spală numai în corpul meu iar când își ia micul-dejun tot din corpul meu se îmbată cu zahăr. Ea trăiește toată ziua în mine, clipă de clipă, numai că nu știu cu ce se ocupă ea toată ziua, nu îmi divulgă nimic, mă lasă mereu sub semnul drăgăstos al întrebării iar tot ce știu e că numai în corpul meu îi place ei să se agite toată ziua (și mai ales noaptea, dar vă rog, nu spuneți nimănui asta!). Ba chiar și-atunci când face dragoste cu un alt bărbat tot în corpul meu se iubește cu un alt bărbat, ca și cum corpul meu ar fi patul ei, adică unicul pat în care-i place să fie.






marți, 10 februarie 2015

Magazine de dulciuri închinate femeii au fost textele mele



Ce scriituri siropoase am putut scrie până astăzi! Mărturisesc că am scris mereu privind și admirând femeia din femeie de fiecare dată cu penița înmuiată adânc în caramel. Doamne, mi-e rușine de mine! Pentru că am abuzat frecvent de aromele dulci, pentru că am folosit deliberat dulcețuri adevărate preaslăvind șarmul și eleganța femeii și efectiv magazine de dulciuri închinate femeii au fost textele mele și munți de halva au fost frazele mele și zahăr pudră au fost semnele mele de punctuație și toate astea într-un topping glazurat de ciocolată fină și vărsat peste nenumărate substantive de genul feminin. Miere de albine cu bucăți de faguri în ea au fost gândurile mele pentru tandrețea femeii, ba chiar și mâna care a scris n-a fost nici mai mult nici mai puțin decât o dâră de gem și tot din pricina femeilor irezistibile prin simțurile mele au circulat cisterne pline cu compot iar din gura mea au țâșnit numai cornulețe cu nuci și clătite umplute cu șerbet. Nu e de mirare deci că tot universul din jurul meu s-a zaharisit, și nici că nu mai știu a-i vorbi femeii decât dulce, și nici că parcă nimeni nu mai mișcă și nici că în singurătate timpul devine un desert luat prea târziu, și nici că astăzi cuvintele mele dulci înnebunite de tristețe au tendința dementă de a se arunca urlând direct în gura cuvântului solniță.






luni, 9 februarie 2015

Închipuire



Mi te închipui cochetă.
Mi te închipui ca pe o femeie
ce tocmai a terminat
de citit o carte
și se simte mai frumoasă
decât orice alt trup
de femeie
tendențios
dezbrăcat.
Mi te închipui cum trăiești, 
poate,
pentru o fărâmă
de frumusețe,
chiar dacă nu știi cum
sau de ce,
chiar dacă uneori nu vezi
rama
și nici tabloul
și nici nu cunoști încă
cheia gestului,
ori mâna de bărbat
care știe prinde
cu bestială eleganță
plasa aruncată în larg,
fără vreun surâs ori rânjet
impropriu,
ci doar după mecanica metodică
dictată de inimă
în cea mai cumplită
singurătate.
Mi te închipui
frumoasă și plină,
ca pe o patimă
ce roade senină
răbdarea,
ori
ca pe o scrisoare ce ajunge
la timp
pentru a salva
un suflet.
Mi te închipui
miraculoasă și blândă,
ca pe o suflare umedă
găsită în adâncul
deșertului
din ochi.
Mi te închipui
abis,
explozie și întuneric roșu,
mi te închipui logodnică
mereu cu zâmbet
pe buze,
dar mai ales
mi te închipui
cântec
pentru flautul dulce
ce te pătrunde,
neașteptat.










sâmbătă, 7 februarie 2015

Într-un unghi de cer isoscel




Deunăzi am avut așa, o împletire de gânduri cu tine.
Afecțiunea mea bărbătească,
dragostea mea adamică,
se împletea cu firavul tău trup irezistibil,
într-un unghi de cer isoscel,
într-o gaură neagră,
într-un curcubeu.
Te-am simțit atât de vie în mine,
de parcă stăteai cu capul pe inima mea,
înăuntrul meu, încolăcită acolo sub coaste,
unde suspinai cu suspine de femeie matură.
Oh, cum suspini tu dintr-un cer într-un alt cer,
din umărul meu drept
până în pielea călcâiului meu de Achile!
Întruna mă gândesc la tine,
întruna vorbesc cu tine,
întruna mă împletesc în tine,
ba chiar și poemul acesta l-am scris
pentru a fi pus după colțul urechii tale,
ascuns între firele tale de păr măsliniu,
unde așteaptă doar ca eu să-l culeg,
să-l culeg cu gura mea de bărbat îndrăgostit,
cu ochii mei de bărbat îndrăgostit,
cu inima mea de bărbat îndrăgostit,
ca să mă umplu numai de tine.
Sunt conștient că
prin ploile ce vor veni
cuvintele mi se vor face stropi
și ca o furtună poemul meu
va sufla-n pânzele bărcii tale.
E târziu.
Tu nu mai ești femeie,
eu nu mai sunt bărbat,
trupurile noastre s-au împletit
și s-au transformat
în ceea ce ești, în ceea ce sunt:
dorință, dragoste, căutare
de-a te avea mereu în gând.









vineri, 6 februarie 2015

Dacă ar fi posibil



Dacă ar fi posibil
mi-aș face casă în tine, dragostea mea.
Aș face-o din paie și lut
să miroși ca pământul
unde am crescut.
Ferestrele le-aș pune sus sus,
în ochii tăi mari și luminoși,
să-mi intre lumina din ei
de câte ori iubito te uiți în ochii mei.
Și nu m-aș îngrădi, gard nu mi-aș face.
Dacă ar fi posibil și dacă ți-ar place
aș planta în tine iasomie
și pe la colțuri viță de vie
să beau din tine, să-mi treacă din dor.
Dacă ar fi posibil, parcă aș vrea să mor
și să rămân în tine-o veșnicie.






luni, 2 februarie 2015

Brățara unei vieți conjugate în doi, întotdeauna la prezent



La prima noastră întâlnire, ai să observi că m-am copt. Ai să vezi că am ajuns din nou în punctul în care pot să alint. Să descopăr. Să pot vedea prin tine locul unde cuvintele își schimbă culoarea la apus, printre multiple jocuri de lumini dansând pe fire de singurătate discretă. Dar, mai ales, ai să mă ai pe de-a-ntregul: complet finisat, complet cizelat și perfect lustruit de toate care m-au cumulat până la punctul întâlnirii noastre. Am să mă prezint relaxat, înțelegător și echilibrat în fața ta. Ca un experimentat și plin de cicatrici acrobat pe sârmă. Ca o sumă finală și de netăgăduit a tuturor trăirilor ce mi-au electrizat limba. O să mă ai mai viu ca niciodată. Mai liber ca nicicând. Rupt definitiv și irevocabil de fiecare infern de nostalgii multiplicate prin gândurile nopții. Am să-ți fiu numai ție. Am să-ți induc, dacă dorești, plăcerea de a mă vedea cântând. Tot felul de refrene. De a-ți recita. Cu gesturi simple. Amuzante. Cu gesturi de bărbat copt după atâția ani în livezile singurătății. Am să-ți fiu loial. Chiar și atunci când te vei feri să-ți fie văzuți pașii timizi înghesuiți în clar-obscurul dorinței de celălalt. Am să-ți fiu punct fix de reper. Vânt prielnic în mijlocul mării. Am să-ți fiu partener și sprijin la fiecare vânătoare a păsării exotice din tot acest Eden locuit de jivine mult prea însetate de superficial. Am să-ți fiu liniște. Am să-ți fiu fluturele mesager rezistent la orice lanternă tropicală inventată de gurile rele, și am să te ghidez mereu numai înspre plasa de interogații ironice ale rațiunii în doi. Copt și solid, am să te îndrum cu grijă în inima junglei cosmice oferindu-ți întotdeauna cele mai performante ghete de exploratori ai geografiei sentimentelor. Am să-ți fiu ghid și direcție. Am să-ți fiu traseu purtat de busola reinventată a destinului în direcția fericirii cu amprente de tigru. Am să te conduc printr-un labirint de trăiri încâlcite mai mult decât o făcuse Ariadna cu Tezeu, dar numai cu intenția nevinovată de a cădea împreună și în același timp într-o fascinantă simbioză. Am să-ți smulg singurătățile cu penseta dragostei totale de bărbat, am să-ți alung toți liliecii-vampiri din minte, toate gândurile triste, până ce vei deschide cu mine ușa adevărului primordial pe care-l știe numai o femeie și un bărbat îndrăgostit. Am să te alerg ținându-te de mână dincolo de tăișul fermecător al nervilor ecuatoriali revărsați de fiecare vară, până ce amintirile ne vor deveni subit un prezent al hemoragiilor existențiale complet vindecate. Am să-ți arăt blândețe în fiecare noapte până în punctul în care voi primi răspunsuri ale fericirii mărunte din ochii tăi, răspunsuri din cristale Swarowski lichide strălucind ca un supramărit Far din Alexandria în mijlocul inimii mele. Am să-ți recuperez fiecare clepsidră scufundată în apa așteptării, am să te reînvăț să muști din miezul cărnos al fructului pasiunii cu nerușinarea naivă a păsării-colibri din 'The Tree of Life'. Am să-ți propun călătorii fantastice, curaj și multă nesăbuință pozitivă în fiecare dimineață, ca și cum ziua nu ne-ar fi nimic mai mult sau mai puțin decât o Amazonie a sălbaticei noastre iubiri unde frumusețea siluetei tale e destinată să-mi reamintească (asemenea unui orologiu pe care-l privești mereu) de sunetul orb al sărutului cu aripi arse de pasiune ce poartă brățara unei vieți conjugate în doi, întotdeauna la prezent.