vineri, 31 mai 2013

Trapped in a bad movie




Câteodată am impresia că suntem cu toții prinși într-o peliculă. Și acolo, fiecare ne știm replicile, și știm exact cum să mergem, cum să jucăm și cum să pozăm, cu toate că nu e nici o cameră de filmat în jur. Și, cu toate acestea, nu putem ieși din filmul ăsta. Și e un film destul de prost.

În filmul ăsta, îi aud pe unii cum spun: gândește! Asta deși unii dintre noi putem fi cu adevărat alergici la asemenea cereri spontane. Pentru câțiva dintre noi, asta poate însemna să aduci la suprafață amintiri urâte. De aici pornește totul de fapt. Din clipa asta, în care ni se cere să gândim, parcă totul se complică, pe măsură ce creștem, și pe măsură ce trec anii peste noi. Dar e haios. E haios că ei îți cer să gândești, dar nu-și doresc nici un moment să se întâmple asta. Ei vor să gândești până undeva la marginea unor granițe pe care nu le specifică. Să gândești doar undeva între punctul x și punctul y

În momentul în care începi să gândești de unul singur – adică să gândești cu adevărat – îți dai seama că foarte multe lucruri nu au de fapt nici un sens. Dacă continui să gândești, lumea întreagă ți se destramă. Nimic nu mai are nici o logică. Reguli, tradiții, așteptări – toate încep să-ți pară false. Și e posibil ca atunci să-ți dorești să faci lucrurile cum trebuie. Dar dacă încerci un asemenea lucru cutezător, ei îți vor spune să taci și să fii respectuos. Să șezi la locul tău. Să nu te amesteci unde nu-ți fierbe oala și nu care cumva să schimbi așa-zisa ordine naturală a lucrurilor. Abia atunci realizezi că de fapt nimeni nu-și dorește cu adevărat să gândești de unul singur. Chiar dacă păstrezi acest obicei prost – de a gândi – te vei trezi forțat să înveți o altă șmecherie: să-ți ții gura închisă. Prin urmare, de fiecare dată când cineva îmi spune gândește-te, eu mă întreb, dacă există cumva o direcție specifică pe care ar trebui să o urmeze gândirea mea, ori vreo concluzie specifică la care ceilalți urmăresc, pe ascuns, ca eu să ajung. 







miercuri, 29 mai 2013

Quiero ser tuya. Quiero amarte. Aarte. Amarrarte.




Când te dezbraci în fața oglinzii clocotește sângele în mine. Iar în capul meu se aude sfârâitul unui pistol ce încă fumegă. De fapt, tu scoți la iveală mirajul unui patos mexican răzvrătit ușor-ușor în mine. Te joci pur și simplu cu o forță centrifugă care mă răsucește și care îmi cutremură sistematic fiecare inel din șina spinării. Ești mândră și fecioară, ești distrasă  intenționat de joaca ta cu focul. Dar pentru tine, o să renunț la celelalte femei, o să-mi abandonez până și femeia de acasă. O să mă scufund în fiecare shot de tequila lágrimas începând de sâmbătă și până duminica viitoare. Încă nu pot să te uit, păstrez în minte imaginea din oglindă a sânilor tăi goi, care încă sfârâie în timpanul meu stâng, asemenea unui ardei iute copt și apăsat pe o rană deschisă.

Să nu fugi, vreau să mă apropiu de tine, tu scoți la iveală întregul Dolores del Río din mine. Și văd focul de furtună din gura ta.

Ești crudă și neastâmpărată ca o fecioară a războinicilor navajas, aprinzi scânteia și pasiunea în ochii mei obosiți de atâta vânătoare. Mă arzi în continuare când îmi arăți picioarele tale goale dimineața, la răsărit, de parcă ai știi că sângele lui Cain se-aprinde în mine și că diavolul sălbatic fuge din cocoșul înaripat exact sub limba mea.

Te văd ca pe-o paietă metalică care se încălzește sub soare.

Ca pe un vultur care-mi dă târcoale deasupra unei serpentine. Drept dovadă, se-aud trompetele unor mariachi cum țipă în sângele meu. 

Văd în încăpățânarea ta dragostea aztecă de dinainte de război. Și strălucirea feroce de culoarea unui obsidian care îți presară limba. Văd acea berrinchuda și acea apetisantă bien-cabrona în legănatul șoldurilor tale de viperă mieroasă. Și văd curiozitatea ta însetată ca pe o cutie a Pandorei ascunsă în nisipul fierbinte. Ca pe o moarte pre-columbiană și ca pe o distrugere definitivă a unei civilizații. Îmi și închipui cum arată fiecare defrișare forestieră din urma ta, fiecare amenințare nucleară pe care o arăți bărbaților care te prind de rochie. Văd disprețul frumuseții tale și frica de fasciști din tine.

Îmi provoci toate aceste stări. Da, o faci.

Și scoți la suprafață colonistul din mine. Și mai scoți din mine și cutremurul din ’85 din Mexico City. Întărâți Popocatepetl-ul și Ixtaccihuatl-ul din mine. Ești ca un val de recesiune pe piața de argint. Ori un fel de visătoare romantică fără remediu precum Agustín Lara. Dar cu mirosul și gustul unei fierbinți barbacoa taquitos de duminică după-amiaza, când clopotul bisericii anunță moartea.

Pentru tine, sunt o amintire a unui păcat de care te spovedești în fața naos-ului de la marginea satului, dar te vreau toată doar pentru mine, te doresc în deplinătatea aroganței tale și te reclam ca pe un Manifest al Destinului

Îmi provoci toate aceste dorințe. Da, te vreau.

Spune-mi încă o dată ce mi-ai spus în prima noapte când ți-am gustat din coapse, hai, mai spune-mi o singură dată șoptit: Me sacas lo mexicana en mi... Spune-mi că o scot la iveală pe Uled-Nayl din tine atunci când îți desfac rochia albă de mireasă amânată. Spune-mi orice, numai lasă-te pe mâna mea. Spune-mi, dacă vrei, că trezesc vrăjitoarea neagră sau albă din tine. Că vrei să mă scufund până la cea mai adâncă stâncă din Acapulco. Că vrei să-ți povestesc despre avalanșa și dezastrul de la Flecha Roja.

Aș putea să ucid în numele tău și chiar să am convingerea că a meritat să fac asta. Urcă-te în șaua mea, cuprinde-mă cu brațele și am să te arăt tuturor cu mândria unui urmaș al lui Benito Juarez. Arată-mi un singur gest de bunăvoință și-ți voi culca din cinci împușcături consecutive privirile dușmanilor, fie ei bărbați sau femei...

O, tu nici nu știi că eu pot fi diavolul întruchipat. Și gardianul hoinar din mijlocul unei câmpii de cactuși care-și venerează zeița lui mândră așa cum preoții o venerau pe Tlazoltéotl. Nici nu știi că eu sunt un călăreț răzvrătit al păcatelor. Purtat de un armăsar negru și de cele mai obraznice obsesii. Care poruncește prin viclenie pietrelor și vântului purtat și ars de nisip. Și fiecărui ocru roșu. Sau fiecărui ocru galben. Ori indigo. Care are, de partea sa, toți sfinții, blestemați sau adorați, și care, seara, în fața focului, se consultă cu Fecioara Virgină din Guadalupe sau cu zeița Coatlicue, și cu toate forțele divine care răspund prompt invocării mele.

Fă-mi pe plac, și mai spune-mi o singură dată: Quiero ser tuya. Quiero amarte. Aarte. Amarrarte. Mă primești? Primește-mă lângă tine, lângă focul încins de jar, sub pătura ta aztecă și mai arată-mi în noaptea asta încă o dată cum iubește o fiică a bătrânului Mexic.










marți, 28 mai 2013

O confesiune în 32 de cuvinte






Câteodată resimt nevoia de a știi că există pe undeva altcineva care mă va iubi - așa cum te-am iubit eu pe tine - și așa cum știu că tu nu m-ai putut iubi.






Sentimente începând de la 5.59




Ți-am spus, dis-de-dimineață, că ai bărbia tatălui tău. Și veselia mamei tale. Iar ochii? Ochii sunt ai tăi. E inexplicabil cum ai în tine un aeroport de pe care vin și decolează zâmbete. De parcă ai purta tot timpul un tatuaj (imposibil de șters) al primului sărut pe obraz și de parcă ai știi mereu că ai toată ziua de mâine de partea ta. Nici acum, când mă uit mai bine la tine, nu-mi dau seama câți ani ai, de fapt. Ai câți ani vrei tu, de fiecare dată. Și ești cine vrei tu să fii.

Nu ți-am spus niciodată, dar mi s-a povestit, de cei care au făcut armata, că soldații fac mai multe lucruri începând cu 6 dimineața decât fac eu într-o zi întreagă.

Dar eu știu că dacă mă trezesc la 5.59 și mă întorc cu fața către tine ca să-ți trasez conturul buzelor și ca să-mi limpezesc ochii în zâmbetul tău, atunci am făcut suficient, fără ca cineva să fi murit pe parcursul acestui proces.






7 Minute




Am citit într-o carte că, exact după clipa morții, se crede că mai avem aproximativ 7 minute de activitate cerebrală rămasă undeva înăuntrul nostru, și că în acele 7 minute se bănuiește că omul își retrăiește retrospectiv întreg parcursul vieții, într-un fel de vis ciudat... Doar 7 minute fiindcă într-un vis timpul se dilată și se concentrează într-un mod dificil de explicat.

Mă întreb, în acest caz, cum ar fi dacă am fi exact acum în intervalul ăsta de 7 minute? Cum am putea știi dacă încă suntem în viață sau dacă nu cumva derulăm amintiri trecute?