CONSUM cocaină de câte
ori te privesc. Și de câte ori te dezbrac. Tu știi asta, dar nu mă oprești. Tu
știi de fapt că, odată intrată în sistemul meu, devii substanța aia interzisă (letală),
despre care oamenii vorbesc pe la colțuri. Nu fățiș, ci în șoaptă. Iubito, dacă
tu ești sursa mea de imaginație, de spaimă și de fericire, deopotrivă, atunci
da, mă repet, consum cocaină. Atunci da, sunt dependent de narcotice. D-E-P-E-N-D-E-N-T.
Consum, dar măcar sunt viu. Și mă simt viu. Lângă tine. Ține minte însă ce-ți
spun: numai oamenii vii au puterea de a-și imagina. Iar noi, cu toții, pentru a
supraviețui în fața altor fiare sălbatice, mult mai puternice ca noi, am avut
nevoie de imaginație. Ca să scăpăm cu viață și să evităm primejdiile e nevoie
de planificare, realizare, de comunicare și confirmare. Lucrurile astea sunt
esențiale. Și toate sunt posibile datorită imaginației. Străbunii noștrii își
imaginau toate primejdiile posibile și făceau tot ceea ce era necesar pentru ca
ele să nu se concretizeze. Din cauza asta omul modern își păstrează încă
puterea de imaginație, din cauza asta omul încă dă naștere artei și științei.
Așa că vreau să te conving, zi de zi, să fii cocaina mea. Adică sursa mea
inepuizabilă de imaginație, de viață și tandrețuri. Muza aia fabuloasă.
Injecția de adrenalină. Știu însă și că, dacă folosești imaginația în moduri
negative, ea duce la spaimă, nesiguranță și ură. Se zice adesea despre copii că
sunt cruzi, fiindcă omoară animale și insecte, le chinuie, iar unora le place
să-și strice jucăriile. Nu fac însă lucrurile astea din plăcere, ci din cauză
că neliniștea imaginației se scurge în realitate. Vezi tu, cade pradă fanteziei
nu știu ce animal, cum aș putea atunci să nu capitulez și eu când sunt în
preajma ta? Tu mă curentezi prin toți porii, mă dezvolți, îmi ascuți simțurile
la fel ca cel mai otrăvitor narcotic, mă faci să pendulez, și îmi dai
identitate. Îmi dai un nume. Dar ține minte: periculoși sunt cei pentru care
lucrurile sunt BĂTUTE în cuie, care știu clar ce le place și ce nu. Care știu
exact ce-i bine și ce-i rău. Omul inofensiv pendulează constant între anumite
valori, e pierdut și suferă. Incertitudinea îl ține în viață. Îl menține viu.
Nu fi mirată prin
urmare când îți spun că de fapt CONSUM cocaină ori de câte ori te sărut. Să
știi că îmi amintesc și acum că, atunci când ne-am certat serios și m-ai
părăsit prima dată, m-am simțit deodată atât de neinspirat, singur și
nenorocit, că de-aș fi avut o sticlă de whiskey (o altă femeie? o seringă cu
speed?) poate că aș fi recurs la soluția rockerilor, până la urmă, întâmplă-se
ce s-a-ntâmpla. În loc de asta, am tras repede o haină pe mine, am ajuns degrabă
la tine acasă și numai văzându-te, am și simțit cum iau o SUPRADOZĂ, pe care
ți-am descris-o într-o poezie:
Ții minte când te
îmbrăcai cu haine de bărbat, cu pantaloni lungi și largi care te împiedicau
până ce, copleșită de atâta râs, te aruncai cu fața înainte în pat? Atunci
te-am iubit cel mai mult. Acuma zilele sunt diferite. Se întunecă devreme.
Zilele se schimbă mai repede decât le-ai tăia de pe calendarul de pe birou.
Inevitabilul ciclu al naturii. Inevitabila iarnă. Inevitabila schimbare a firii
omului.
Uneori, închid ochii
și-i deschid în grădina ta, plină de flori, miresme, culori, sunete,
așteptări, lumină. Multă lumină. Lumină pâlpâitoare și fină, raze calde ce
trec haotic prin corpurile frunzelor în aur.
Mă aștern în grădina
ta, peste dorurile tale somnoroase.
Iar tu? Tu te apropii
fără să mă trezești. Pe îndelete. Ușor ca o ninsoare de decembrie. Îmi spui la
ureche că știi că nu dorm – mă prefac doar, sorbindu-ți în taină mișcările. Iar
eu? Eu aștept răbdător să mă crezi și să reiau jocul.
Mă atingi pe umeri, îmi
atingi creștetul și-mi îndepărtezi ușor firele de păr de pe frunte, așa cum
ți-ai trece degetele peste corzile unei mandoline. Îmi mângâi obrazul aspru,
țepos, nebărbierit. Mă învelești cu o păturică țesută din nopțile tale
singuratice.
Te apleci la urechea
mea. Îmi țin răsuflarea ca să-ți simt mai bine suflarea. Tainele tale.
Miezurile parfumate. Adierea gândurilor tale. Și, cumva, îmi flutură tot mai
încet pieptul. Aproape că aud freamătul apelor tale adânci. Aud cum nu mișcă
deloc norii. Cum se opresc anotimpurile. Îmi șoptești atunci, tandră și ninsă
de prima zăpadă, așa:
“Tu ești izvorul ce curge prin mine.”
Surâd. Îmi țin ochii
închiși. Strâns închiși. De teamă că atunci când îi voi deschide, să văd
altceva decât grădina ta.
Motto: I suggest we drink before we go out drinking.
Am să v-o zic pe șleau:
mă enervează faptul că mă furișez. Nu este fair
și nici măcar bărbătește. Dar o fac. Pur și simplu o fac. O fac pentru că trebuie. Îmi zic că trebuie în fiecare dimineață. Mai bine spus când mă trezesc, sau și
mai bine spus când fac ochi, când fac ochi cu adevărat. Așadar am rămas la
furișare. Da. O fac. Încerc să-mi repoziționez tractul existențial. O fac
pentru că îmi place să beau. Și nu beau pahare. Eu beau sticluțe. Cândva beam
sticle. Asta era demult. Adunate erau navete de sticlă. Adunate și acestea sunt
rasteluri. Mai multe din ele fac vagoane. Vagoane înseamnă tone de alcool.
Lichidul care mă propulsează în locomotivă. În locomotiva vieții mele. Și mă
furișez. O sinapsă îmi spune că Igot 99 problems but the alcohol ain’t one.
Am zeci de sticluțe
mici. Sau sute? Multe, în orice caz. Goale, de 50 de ml. Cu etichete la fel de
mici și frumoase ca niște bibelouri mici, Red, Finlandia, Jack, Absolut, ouă de
gândaci, cum le spune ea. Gândaci de bucătărie care vin și tot vin și nu mai
pleacă. Sticluțele mele sunt mari. Ascund în ele idei, trăiri și capitole. Ele
sunt precum glasul roților de tren. Aleargă. Aleargă și ele împreună cu mine.
Și le iubesc, of Doamne, sunt atât de mici ca împărtășania Ta. Și le caut și le
ascund. Ca nimeni să nu vadă sângele dat pogrei și vulgului, ălora care văd vin
în sângele lui Hristos absolvit de colesterol. Punct. Maria Magdalena sigur bea
vodcă. Altfel organismul ei ar fi pierdut trenul. Trenul vieții. Trenul regăsit
la Crucea Sfântului Andrei.
Sunt un bețiv notoriu,
dar am și eu mândria mea. Și mă enervează asta. Mă înțeapă rechizitoriul ăsta.
Că de ce beau și că de ce fumez. Într-adevăr, beau. Și da, fumez. Ca o
mocăniță. Ca trenul ăla care transportă nostalgia prin râpe și munți, văi și
piscine. Povești și politică. Yuporn și biserici. Și acum mă gândesc la ultimul
gândac. O sticluță amărâtă de Absolut.
Pe unde naiba o fi? Dracu știe. Mă jur că pe ultima am ascuns-o în gunoi. Acolo
erau coji de cartofi și de dovlecei, coji-vegan, skinuri, cum s-ar spune. Și-mi
căutam sticla. Și n-am găsit-o. Ia-o de unde nu-i! Și-mi vin idei. Vreau să beau.
Să scurg toate ideile. Să le beau și pe ălea până se îmbată fiecare în parte.
Să fie atât de bete încât să-și importe filosofiile. Să le facă praf. Să se
culce cu Descartes după ce Kant era supt fără prezervativ. În condițiile în
care Platon îi lingea cucuta lui
Socrate. Și vaga idee: Marx plus Lenin egal democrație. Născută prin Soljenițân.
Sunt în ceață.
Dar viața merge
înainte. Carcinom-Bazo-Celular. Ups. Cancer de piele. Sună ca un rechizitoriu.
Și viața este un tren. Viața mea este un tren. Unde intrii fără bilet. O
mocăniță. S-o deraiez? Stați puțin să-mi găsesc sticluța... Și mai este ceva.
Și trebuie să spun. Ca un letopiseț porno, o delațiune de fătălău, o chestie
literară. Pur și simplu o poezie în versuri două, despre ea și viață. Practic
pielea mea era observatoare ca un omid de mătase. Omid? Omid sau omidă? Habar
nu am.
Așadar m-am furișat.
Era frumos afară. Țin minte. M-am dat jos din trenul vieții pe o plajă goală.
Pe o plajă care face nudism. Se afla în fața barului El Comandante. Genul ăla de bar făcut de alți bețivi din nuiele și
chestii de unică folosință. Care se pun pe foc în prima noapte de rece. Am
apărut brusc. Cred că taxiul care m-a adus, cu numărul CT 05 ALC ar știi mai
multe. Chestia de taxat știe clar. În fine. Am coborât. Greu. Greu de tot. Ea,
la fel și eu. Plaja n-o chema. Vorbise în clepsidră până atunci.
O bețivă și jumătate.
În fine. Cobor. Era deja în fața boxelor. Și dansa ca o pirandă posedată. Eu
beau. Îmi place să beau, nu știu dacă v-am mai spus. Din sticluțe mici. Îmi
place să beau mai ales cu marea-n față. S-o privesc și să-i spun: Tu! Vezi lua-te-ar
dracu că am curajul să te privesc și uneori să te-(n) not? Adevărul este că
sunt varză. Beat țăndări. Praștie. Nu văd nimic în fața ochilor.
Perversiunea bahică se
unduiește în fața mea, cu ochii întorși în cap. Dansează. Îi aud pașii. Cândva
am să-i aud călcând nisipul. Dansând și bătând siliciul cu picioarele ca și
când își alimenta vulva cu nitriți și nutrienți. Și alte gadgeturi. Fac
precizarea că este actriță la Teatrul de Comedie din București. E frumoasă,
ariană, are ochii verzi ca topazul, cu privirea fixă și ațintită către Marea
Neagră încă de când a coborât pe ușa din stânga a taxiului. Ochii îi par ușor
tembeli, de parcă Marea ar fi o scenă de teatru privită de spectatori de pe
însăși tâmpenia asta de bucată de plajă.
Era beată. M-a tras de
mână după ea. Și a dansat. Și-a dat jos amărâtele de sandale și a făcut-o. A
dansat în văzul tuturor. Un dans cretin, de femeie care își apără schema
socială, născută parcă acolo în ochii larg deschiși ai plajei. Și a dansat. Nu
s-a mai oprit. Și a băut. Și am băut. Vodcă. Și multă. Și ochii se schimbau.
Din verzi se făceau negrii. Dracu le mai știe culoarea. Poate doar Marea, fiind
cea mai trează, dintre noi trei, eu, ea, ochii ei, muzica și ceilalți, poate
ea, ori poate Marea, să spună cu exactitate ce și cum. Cert este că erau
negrii. Ochii ei, zic. Și scoteau sunete ca niște delfini. În fine. Asta se
întâmpla pe când m-am dat jos din trenul vieții la Constanța, ca să-mi caut
amărâta de sticluță.
M-am trezit pe scaunul
din bucătărie. “Cine
ești mă, nu tu deschizi mii de borcane și de sticluțe din frigider, cine p...
mea ești tu să arunci la ghenă borcane, zi, aștepți să dorm ca să le bei și
pe-astea trei, chiar nu vezi că trezești lumea cu borcanele tale aruncate la
ghenă? Așa ai fost tu educat? Sunt foarte sătulă de această mocirlă, lasă că o
întreb eu pe maică-ta, dacă așa te-a crescut, să arunci borcane la 3 noaptea.”
Mă uitam la ea și vedeam “ochi
verzi ca topazul”... bă ce tâmpenie artisitică. Erau verzi și atât. Pentru
adevărul literar mă simt nevoit să precizez că borcanele conțineau chestii de
iarnă, gogoșari, spre exemplu, care ți se decojeau în mână. Pieliță sau skin. Whatever.
Așa. Era beată și eram
beat. A dansat în demențamării. A
căzut. Mi-am închis telefonul. Am privit-o atent. Am vrut s-o iau în brațe.
Așa, cavaleresc. M-a întrebat dacă putem face sex sălbatic. Și atunci mi-am
amintit. Că adevărata dragoste se ține la borcan. Aș fi vrut să fie o clepsidră
mereu întoarsă, ca un gadget all-inclusive. Dar marea făcea valuri. Privind pe
plajă o nebună voyoristă. Și a văzut-o.
M-am trezit. Cred că
era un fel de dimineață. Lumea își muta ultravioletele. Ploua. Făcusem amândoi
un fel de îngeri pe nisipul ud. Știți voi, chestia aia idioată pe care o faci
pe nisip când dai din mâini. Sunt convins că am făcut-o ca să nu mă înec.
Prepuțul la fel, plin de nisip. Iar ea, cu cracii dement așezați, primitori de
nisip ud, încă respira, ca într-o clepsidră cu stop pe piept.
Avea niște sfârcuri
scuamo-celulare. Să-mi trag palme, nu alta.