sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Impresii pentru autopsia sau endoscopia unui scriitor




***
era o vreme când credeam că scriitorii-s niște frigidere
cu sentimentele puse bine la înghețat, cărora atunci
când le vine cheful să ne uimească și să ne șocheze
le scot de pe raft, și le vâră tendențios în apă caldă
și imediat după decongelare
scriitura dă din picioare, respiră, și vorbește
 


sau mi-i imaginam ca pe niște pelegrini, călători
cu notesul și cu unealta de scris veșnic la îndemână
colindând boem meleaguri foarte îndepărtate
luând de peste tot orice apucau
linia unui deal, foșnetul unui pom, culoarea vântului
dulceața piersicii cu obraz de fată
fularele lor îmbibate în brume și ceață
țoalele, și pălăriile colbăite de praful depărtărilor
culegând sensuri, nume de țărmuri, ostroave, munți și văi



dar abia mult mai târziu am realizat că scriitorii-s niște
șarlatani mincinoși și prefăcuți
care mimează că-i doare și tu, fraierul de cititor
simți până-n adâncul firii dureri pe care ei nu le simt
deși pretind în fiecare literă că-i încearcă



de fapt ca roata unei mori de apă se învârte viața scriitorilor
iar paletele sunt volumele, râșnetul vorbelor de piatră,
mălaiul și făina – aplauzele, autografele, curgând pe-un jgheab
uneori le pică și câte-o duduie darnică și cu nuri perfecți
numai că atunci când apa seacă scriitorul se retrage în matcă
dispare, se stinge, uneori moare fără să mintă
și de aceea de multe ori mă întreb dacă a făcut cineva
vreodată
autopsia sau mai bine spus endoscopia scriitorului
cu mult timp înainte de a muri






 

vineri, 29 noiembrie 2013

De ce tu ești o supradoză repetabilă de cocaină





CONSUM cocaină de câte ori te privesc. Și de câte ori te dezbrac. Tu știi asta, dar nu mă oprești. Tu știi de fapt că, odată intrată în sistemul meu, devii substanța aia interzisă (letală), despre care oamenii vorbesc pe la colțuri. Nu fățiș, ci în șoaptă. Iubito, dacă tu ești sursa mea de imaginație, de spaimă și de fericire, deopotrivă, atunci da, mă repet, consum cocaină. Atunci da, sunt dependent de narcotice. D-E-P-E-N-D-E-N-T. Consum, dar măcar sunt viu. Și mă simt viu. Lângă tine. Ține minte însă ce-ți spun: numai oamenii vii au puterea de a-și imagina. Iar noi, cu toții, pentru a supraviețui în fața altor fiare sălbatice, mult mai puternice ca noi, am avut nevoie de imaginație. Ca să scăpăm cu viață și să evităm primejdiile e nevoie de planificare, realizare, de comunicare și confirmare. Lucrurile astea sunt esențiale. Și toate sunt posibile datorită imaginației. Străbunii noștrii își imaginau toate primejdiile posibile și făceau tot ceea ce era necesar pentru ca ele să nu se concretizeze. Din cauza asta omul modern își păstrează încă puterea de imaginație, din cauza asta omul încă dă naștere artei și științei. Așa că vreau să te conving, zi de zi, să fii cocaina mea. Adică sursa mea inepuizabilă de imaginație, de viață și tandrețuri. Muza aia fabuloasă. Injecția de adrenalină. Știu însă și că, dacă folosești imaginația în moduri negative, ea duce la spaimă, nesiguranță și ură. Se zice adesea despre copii că sunt cruzi, fiindcă omoară animale și insecte, le chinuie, iar unora le place să-și strice jucăriile. Nu fac însă lucrurile astea din plăcere, ci din cauză că neliniștea imaginației se scurge în realitate. Vezi tu, cade pradă fanteziei nu știu ce animal, cum aș putea atunci să nu capitulez și eu când sunt în preajma ta? Tu mă curentezi prin toți porii, mă dezvolți, îmi ascuți simțurile la fel ca cel mai otrăvitor narcotic, mă faci să pendulez, și îmi dai identitate. Îmi dai un nume. Dar ține minte: periculoși sunt cei pentru care lucrurile sunt BĂTUTE în cuie, care știu clar ce le place și ce nu. Care știu exact ce-i bine și ce-i rău. Omul inofensiv pendulează constant între anumite valori, e pierdut și suferă. Incertitudinea îl ține în viață. Îl menține viu.
 
 
Nu fi mirată prin urmare când îți spun că de fapt CONSUM cocaină ori de câte ori te sărut. Să știi că îmi amintesc și acum că, atunci când ne-am certat serios și m-ai părăsit prima dată, m-am simțit deodată atât de neinspirat, singur și nenorocit, că de-aș fi avut o sticlă de whiskey (o altă femeie? o seringă cu speed?) poate că aș fi recurs la soluția rockerilor, până la urmă, întâmplă-se ce s-a-ntâmpla. În loc de asta, am tras repede o haină pe mine, am ajuns degrabă la tine acasă și numai văzându-te, am și simțit cum iau o SUPRADOZĂ, pe care ți-am descris-o într-o poezie:
 

Ai adormit în patul cu nuanțe
Exact la fel ca Emma Bovary,
Pe masă numai prafuri și substanțe
(Și cocaină diluată-n Cherry),


Și nu mai știu dacă e zi sau noapte
Ori dacă-s beat pe-o margine de șanț
Și îngerii la cap îmi scriu cantate
Iar diavolii se-apucă de bilanț.


Mai beau un strop de Absolut cu gheață,
Arunc paharul gol în LCD,
Halucinez când fete cu mustață
Îmi spun că pentru mine vor clădi


O lume cu etaj și cu speranță
Pe sânii unei dame roz bombon.
Visez puțin, apoi m-agăț de clanță –
Să vii, în rochie, fără cordon.





Zile diferite



Ții minte când te îmbrăcai cu haine de bărbat, cu pantaloni lungi și largi care te împiedicau până ce, copleșită de atâta râs, te aruncai cu fața înainte în pat? Atunci te-am iubit cel mai mult. Acuma zilele sunt diferite. Se întunecă devreme. Zilele se schimbă mai repede decât le-ai tăia de pe calendarul de pe birou. Inevitabilul ciclu al naturii. Inevitabila iarnă. Inevitabila schimbare a firii omului.
 
Uneori, închid ochii și-i deschid în grădina ta, plină de flori, miresme, culori, sunete, așteptări, lumină. Multă lumină. Lumină pâlpâitoare și fină, raze calde ce trec haotic prin corpurile frunzelor în aur.
Mă aștern în grădina ta, peste dorurile tale somnoroase.
 
Iar tu? Tu te apropii fără să mă trezești. Pe îndelete. Ușor ca o ninsoare de decembrie. Îmi spui la ureche că știi că nu dorm – mă prefac doar, sorbindu-ți în taină mișcările. Iar eu? Eu aștept răbdător să mă crezi și să reiau jocul.
 
Mă atingi pe umeri, îmi atingi creștetul și-mi îndepărtezi ușor firele de păr de pe frunte, așa cum ți-ai trece degetele peste corzile unei mandoline. Îmi mângâi obrazul aspru, țepos, nebărbierit. Mă învelești cu o păturică țesută din nopțile tale singuratice.
 
Te apleci la urechea mea. Îmi țin răsuflarea ca să-ți simt mai bine suflarea. Tainele tale. Miezurile parfumate. Adierea gândurilor tale. Și, cumva, îmi flutură tot mai încet pieptul. Aproape că aud freamătul apelor tale adânci. Aud cum nu mișcă deloc norii. Cum se opresc anotimpurile. Îmi șoptești atunci, tandră și ninsă de prima zăpadă, așa:
 
Tu ești izvorul ce curge prin mine.”
 
Surâd. Îmi țin ochii închiși. Strâns închiși. De teamă că atunci când îi voi deschide, să văd altceva decât grădina ta.




 

joi, 28 noiembrie 2013

Jurnal închinat alcoolului - sau cum am oprit locomotiva vieții



Motto: I suggest we drink before we go out drinking.

 

Am să v-o zic pe șleau: mă enervează faptul că mă furișez. Nu este fair și nici măcar bărbătește. Dar o fac. Pur și simplu o fac. O fac pentru că trebuie. Îmi zic că trebuie în fiecare dimineață. Mai bine spus când mă trezesc, sau și mai bine spus când fac ochi, când fac ochi cu adevărat. Așadar am rămas la furișare. Da. O fac. Încerc să-mi repoziționez tractul existențial. O fac pentru că îmi place să beau. Și nu beau pahare. Eu beau sticluțe. Cândva beam sticle. Asta era demult. Adunate erau navete de sticlă. Adunate și acestea sunt rasteluri. Mai multe din ele fac vagoane. Vagoane înseamnă tone de alcool. Lichidul care mă propulsează în locomotivă. În locomotiva vieții mele. Și mă furișez. O sinapsă îmi spune că I got 99 problems but the alcohol aint one.

Am zeci de sticluțe mici. Sau sute? Multe, în orice caz. Goale, de 50 de ml. Cu etichete la fel de mici și frumoase ca niște bibelouri mici, Red, Finlandia, Jack, Absolut, ouă de gândaci, cum le spune ea. Gândaci de bucătărie care vin și tot vin și nu mai pleacă. Sticluțele mele sunt mari. Ascund în ele idei, trăiri și capitole. Ele sunt precum glasul roților de tren. Aleargă. Aleargă și ele împreună cu mine. Și le iubesc, of Doamne, sunt atât de mici ca împărtășania Ta. Și le caut și le ascund. Ca nimeni să nu vadă sângele dat pogrei și vulgului, ălora care văd vin în sângele lui Hristos absolvit de colesterol. Punct. Maria Magdalena sigur bea vodcă. Altfel organismul ei ar fi pierdut trenul. Trenul vieții. Trenul regăsit la Crucea Sfântului Andrei.
 
Sunt un bețiv notoriu, dar am și eu mândria mea. Și mă enervează asta. Mă înțeapă rechizitoriul ăsta. Că de ce beau și că de ce fumez. Într-adevăr, beau. Și da, fumez. Ca o mocăniță. Ca trenul ăla care transportă nostalgia prin râpe și munți, văi și piscine. Povești și politică. Yuporn și biserici. Și acum mă gândesc la ultimul gândac. O sticluță amărâtă de Absolut. Pe unde naiba o fi? Dracu știe. Mă jur că pe ultima am ascuns-o în gunoi. Acolo erau coji de cartofi și de dovlecei, coji-vegan, skinuri, cum s-ar spune. Și-mi căutam sticla. Și n-am găsit-o. Ia-o de unde nu-i! Și-mi vin idei. Vreau să beau. Să scurg toate ideile. Să le beau și pe ălea până se îmbată fiecare în parte. Să fie atât de bete încât să-și importe filosofiile. Să le facă praf. Să se culce cu Descartes după ce Kant era supt fără prezervativ. În condițiile în care Platon îi lingea cucuta lui Socrate. Și vaga idee: Marx plus Lenin egal democrație. Născută prin Soljenițân. Sunt în ceață.
 
Dar viața merge înainte. Carcinom-Bazo-Celular. Ups. Cancer de piele. Sună ca un rechizitoriu. Și viața este un tren. Viața mea este un tren. Unde intrii fără bilet. O mocăniță. S-o deraiez? Stați puțin să-mi găsesc sticluța... Și mai este ceva. Și trebuie să spun. Ca un letopiseț porno, o delațiune de fătălău, o chestie literară. Pur și simplu o poezie în versuri două, despre ea și viață. Practic pielea mea era observatoare ca un omid de mătase. Omid? Omid sau omidă? Habar nu am.
 
Așadar m-am furișat. Era frumos afară. Țin minte. M-am dat jos din trenul vieții pe o plajă goală. Pe o plajă care face nudism. Se afla în fața barului El Comandante. Genul ăla de bar făcut de alți bețivi din nuiele și chestii de unică folosință. Care se pun pe foc în prima noapte de rece. Am apărut brusc. Cred că taxiul care m-a adus, cu numărul CT 05 ALC ar știi mai multe. Chestia de taxat știe clar. În fine. Am coborât. Greu. Greu de tot. Ea, la fel și eu. Plaja n-o chema. Vorbise în clepsidră până atunci.
 
O bețivă și jumătate. În fine. Cobor. Era deja în fața boxelor. Și dansa ca o pirandă posedată. Eu beau. Îmi place să beau, nu știu dacă v-am mai spus. Din sticluțe mici. Îmi place să beau mai ales cu marea-n față. S-o privesc și să-i spun: Tu! Vezi lua-te-ar dracu că am curajul să te privesc și uneori să te-(n) not? Adevărul este că sunt varză. Beat țăndări. Praștie. Nu văd nimic în fața ochilor.
 
Perversiunea bahică se unduiește în fața mea, cu ochii întorși în cap. Dansează. Îi aud pașii. Cândva am să-i aud călcând nisipul. Dansând și bătând siliciul cu picioarele ca și când își alimenta vulva cu nitriți și nutrienți. Și alte gadgeturi. Fac precizarea că este actriță la Teatrul de Comedie din București. E frumoasă, ariană, are ochii verzi ca topazul, cu privirea fixă și ațintită către Marea Neagră încă de când a coborât pe ușa din stânga a taxiului. Ochii îi par ușor tembeli, de parcă Marea ar fi o scenă de teatru privită de spectatori de pe însăși tâmpenia asta de bucată de plajă.
 
Era beată. M-a tras de mână după ea. Și a dansat. Și-a dat jos amărâtele de sandale și a făcut-o. A dansat în văzul tuturor. Un dans cretin, de femeie care își apără schema socială, născută parcă acolo în ochii larg deschiși ai plajei. Și a dansat. Nu s-a mai oprit. Și a băut. Și am băut. Vodcă. Și multă. Și ochii se schimbau. Din verzi se făceau negrii. Dracu le mai știe culoarea. Poate doar Marea, fiind cea mai trează, dintre noi trei, eu, ea, ochii ei, muzica și ceilalți, poate ea, ori poate Marea, să spună cu exactitate ce și cum. Cert este că erau negrii. Ochii ei, zic. Și scoteau sunete ca niște delfini. În fine. Asta se întâmpla pe când m-am dat jos din trenul vieții la Constanța, ca să-mi caut amărâta de sticluță.
 
M-am trezit pe scaunul din bucătărie. Cine ești mă, nu tu deschizi mii de borcane și de sticluțe din frigider, cine p... mea ești tu să arunci la ghenă borcane, zi, aștepți să dorm ca să le bei și pe-astea trei, chiar nu vezi că trezești lumea cu borcanele tale aruncate la ghenă? Așa ai fost tu educat? Sunt foarte sătulă de această mocirlă, lasă că o întreb eu pe maică-ta, dacă așa te-a crescut, să arunci borcane la 3 noaptea.” Mă uitam la ea și vedeam ochi verzi ca topazul”... bă ce tâmpenie artisitică. Erau verzi și atât. Pentru adevărul literar mă simt nevoit să precizez că borcanele conțineau chestii de iarnă, gogoșari, spre exemplu, care ți se decojeau în mână. Pieliță sau skin. Whatever.
 
Așa. Era beată și eram beat. A dansat în demența  mării. A căzut. Mi-am închis telefonul. Am privit-o atent. Am vrut s-o iau în brațe. Așa, cavaleresc. M-a întrebat dacă putem face sex sălbatic. Și atunci mi-am amintit. Că adevărata dragoste se ține la borcan. Aș fi vrut să fie o clepsidră mereu întoarsă, ca un gadget all-inclusive. Dar marea făcea valuri. Privind pe plajă o nebună voyoristă. Și a văzut-o.
 
M-am trezit. Cred că era un fel de dimineață. Lumea își muta ultravioletele. Ploua. Făcusem amândoi un fel de îngeri pe nisipul ud. Știți voi, chestia aia idioată pe care o faci pe nisip când dai din mâini. Sunt convins că am făcut-o ca să nu mă înec. Prepuțul la fel, plin de nisip. Iar ea, cu cracii dement așezați, primitori de nisip ud, încă respira, ca într-o clepsidră cu stop pe piept.
 
Avea niște sfârcuri scuamo-celulare. Să-mi trag palme, nu alta.