vineri, 31 august 2012

Close your eyes under my blueberry skies



Râzi și mă așezi pe canapea ca să mă hrănești cu fiecare ținută șic pe care o scoți din garderobă. Faci pauză doar când te apropii să-mi smulgi un sărut pentru a-mi crea dependență. Prima oară, îmi arăți cum ți-ar sta într-un kosode japonez din acela neglijent, care lasă umbrele zgomotoase din cameră să-ți accentueze decolteul adânc. Ești frumoasă foc și strecori în mine senzații narcotice. Părul tău șaten (altădată blond) e răvășit, îți cade pe umeri, dar îl prinzi ușor cochet în spate ca să mă lași pierdut doar în ochii tăi adânci și visători. Te expui apoi într-o ținută de plajă, într-un tricou alb pătat cu imagini din portretul lui Marilyn Monroe, care lasă să se întrevadă doar colțuri ascuțite de sâni sălbatici. Chicotești într-una și te expui rapid și într-o pereche de jeanși scurți ce parcă ți se topesc în piele și în ochii mei arzători.

Mă iei în brațe ca să mă gazezi cu parfumul tău erotic și pornești un gramofon vechi pe care l-am observat de prima oară în camera ta. Îmi spui că oamenii de zi nu mai apreciază muzica, pe care o tot descarcă gratuit de oriunde și care devine tot mai uniformă, goală de conținut, de versuri și romantism. Îmi ceri mie să îndrept situația asta și apoi izbucnești în râs, știind că Dumnezeu a împărțit asimetric sunetul oamenilor. Ascultăm Nina Simone, ghemuiți pe un futon, acoperiți de o pătură ușoară, care culmea, nu face decât să accentueze impulsurile sexuale ce cresc în noi ca aluatul pentru gogoși. Nu mă lași să te gust până la capăt (mă ai la degetul mic și știi deja că asta crește dorința în mine) și mă întrebi dacă te-aș lua de nevastă. Te privesc atent, zâmbesc (ca să te fac să crezi că eu știu ceva ce tu nu știi) și-ți spun așa: te-aș lua de nevastă dacă ți-ar ajunge sufletul meu, din care să faci patru camere: un living și o sufragerie, o bucărie și o baie albă, interminabilă. Într-una să doarmă oaspeții noștrii iar living-ul să fie rotund și cu o podea de lemn. Acolo să crească un lan de floarea-soarelui (ei nah, în vise e posibil absolut orice) și soarele să ne inunde umerii...

Dimineața să-mi deschizi coastele larg, să lași să intre aerul, să fi frumoasă ca acum, iar când scuturi cearșafurile și faci cu mâna copiilor de la fereastră să te întorci spre mine și să mă întrebi îngrijorată cum o să-i învățăm să citească până la toamnă. Tu nu mă lași să continui, îmi așezi arătătorul tău lung peste buze. Vrei ca atunci când facem dragoste să tacă greierii, pentru că sub noi Dumnezeu desparte pământul de ape, inventează frunze de aloe, de azalee și graminee. După ce ne iubim încă obișnuiești să plutești ca într-un leagăn, te privesc pe furiș și tu te amuzi recunoscând că semeni cu o mică țestoasă. Dar ești țestoasa mea, pe care o admir și o apăr ca un muscal ori un grifon pus de pază ochilor tăi adânci.

În unele zile te asemăn cu prințesă mândră anatoliană, ce duce cu un văl la ochi mâncare bărbaților din taiga. Și-atunci mi-ar plăcea să fiu o bucată de turbă care să-ți țină de cald toată iarna. Sau mai bine o lumânare de seu, care atunci când se macină grâul se topește mai repede pentru a feri intimitatea noastră de restul de lume. Privindu-te, mă gândesc la anii care se vor încăpățâna să treacă peste noi când noi vom îngropa sub copaci cutii de chibrituri, cu toate onorurile ce se cuvin unui fluture mort. Mă trec tremuricii când pilota ne e prea scurtă și îți simt goliciunea călcâielor. Îmi vine să te posed așa cum Hector o poseda pe Andromaca înainte de a pleca la luptă, tu simți deja asta, poate de aceea te strângi în jurul meu ca o sepie, iar eu mă las înghițit ca un pește care există doar ca să te hrănească.

Mă tragi după  tine în cadă și-mi spui că de preferat absenței este falsa absență. În apă e cald ca la tropice, îmi fredonezi cântece de adormit spiritul, stai lângă mine și crezi în mine, la fel cum dresorii au răbdare cu focile neastâmpărate sau cu urșii polari care le mănâncă din palme. Spuma alunecă peste pielea ta udă la fel cum spuma mării se retrage de la mal odată cu refluxul, tu nu-mi spui decât că de preferat distanței este falsa distanță. După fiecare orgasm te cuprinde o liniște suculentă, îți aduci aminte că pieptul tău e un soi de rulotă de vacanță, în care locuiesc doar cei ce contează. Din colțul gurii tale reiese un zâmbet. Ți-ai dat seama cumva că nu mai ești singură, că toți avem pe undeva o pereche de ochi care ne ține de urât până la reunire.

De preferat nopții ar fi noaptea tropicală, când iubita mea are suficient timp să-mi învețe tot trupul, de parc-ar învăța să conducă o caravană de cămile, care se întoarce întotdeauna acasă. Închide ochii acum, hai să ascultăm melodia asta a lui Florrie Arnold, și, înainte să adormi, lipește-ți urechea de pieptul meu dacă vrei să ghicești ce trenuri mai vin și ce zile vor veni.




joi, 30 august 2012

Când fluturii de câmp nu-ți mai dau târcoale



A mai trecut o vară. Vezi tu, vaporii din mintea mea fac atât de dificilă căutarea amintirilor din acea vară. Chiar și acum persistă în mine emoții și trăiri atât de puternice cărora cu greu le fac față. Ritmul bătăilor inimii accelerează puternic, încleștează pumnii până când ochii mi se umezesc cu gândul din nou la cea mai importantă vara din viața mea. Am mai trecut o singură dată pe-acolo, după câțiva ani. Nimic nu mai era la fel, doar acea pensiune găzduită de aceeași oameni care nu mă mai recunoșteau acum. Am stat întins în iarbă o vreme, înconjurat de sunetul de fundal al Cibinului care tăia în două Gura Râului, și mă gândeam că tu ai fost de fapt singura ființă perfectă în acest Eden uitat. 

Mai știi? Am adus lemne de undeva de afară ca să putem declanșa boiler-ul de sub duș, eu nu știam nici cum să ating o femeie, dar cumva mi-a reușit din prima acest gest chiar acolo, în fața trupului tău zvelt și pofticios. Tu ți-ai mușcat ușor buza de jos sângerie, iar părul tău negru ne servea drept pelerină de camuflaj în fața celorlalți. N-am reușit să scot nici un sunet dar nici să mă opresc din a mă holba insistent către goliciunea ta. Ne-am stins nebunește unul în celălalt și ne ascundeam doar ca să ne putem consuma dragostea necontrolată, parcă știind că va veni sfârșitul. Întotdeauna știai ce-mi doresc. Ciudat și frumos în același timp.

Acum, culorile toate se împreunează cu apa. Difuz. E deja un august rece. Aș vrea să-mi tatuez pe piele toate săruturile tale, toate clipele strivite în așternuturile acelea de la mansardă, unde mă iubeai și mă încolăceai la fel cum o caracatiță își sufocă prada. Culorile azi îmi sunt toate apoase. Îmi vopsesc aiurea amintirile. Nu pot da timpul înapoi. Ca să găsesc o logică. Mă îmbăt cu lumină. Dar e o lumină pe care o simt fără tine. Părului meu îi este dor de respirația ta. În fiecare vară de-atunci încoace. Urechilor mele de vocea ta. A trecut mai deja o decadă de când nu te-am mai auzit spunându-mi ceva simplu. Fluturii aceia de câmp ne dădeau târcoale, dar nu ne deranja pe niciunul. Mai ții minte când îți atingeam fața cu pleoapele degetelor? Dacă ai știi tu ce fericite erau. Emanau bucurie. Și dragoste prin toți porii mei. Știam că ești lângă mine și asta îmi era îndeajuns. Simțeam cerul, soarele, banca noastră, patul nostru, covorul nostru strivit de atâtea strigăte și orgasme, le simțeam pur și simplu în mine. Erau zile când puteam face ca pe chipul tău să apară un zâmbet diferit de fiecare dată. 







Metamorfoze de când nu te cunoșteam

 

Ceasornicul meu deja își măsoară minutele minuscule cu propria conștiință elvețiană. E patru și zece dimineața și prin trup îmi trec singurătăți fugare, iar umbra ta încă mă mai fulgeră sub pleoapa stângă dureroasă. Îmi fac mustrări de conștiință pe foaia asta albă de hârtie. Acum, cred că în paturile lumii se pun la cale destine care mă omit, se împlinesc dorințe și se distrug mituri. Mă uit pe geam și mă gândesc cum sub cerul ăsta săgetat de stele căzătoare câte Unul își pune dorințe cât pentru Doi, bezmeticii lumii ăsteia dorm zbuciumat, visându-se în locul lui Midas ori Cresus

Știu, poate că o să fiu pe alocuri egoist. Pentru că-mi doresc să-mi dai tot. Niciodată nu mă mulțumesc jumătățile ori sferturile. Te voi iubi așa tare că va trebui să-mi dai absolut tot. Nu ceea ce e ascuns prin jurnalele tale secrete păstrate prin câteva geamantane vechi, nu gândurile tale împachetate prin mail-uri, nu arborele genealogic din care te-ai rupt, nu vreun album de familie pe care mi l-ai arătat, nu poveștile acelea despre nu știu ce prieteni de-ai tăi. Nu vreau asta. Mai bine zis, nu vreau doar asta... Câteodată o să mă transform, și o să fiu oglinda ta din baie sau din dormitor, sau mai bine cea din holul de la ieșire, în care tu o să arunci o ultimă privire, mai ales când ești încântată de tine și te pregătești să închizi ușa, cu un surâs intens pe colț de gură, de parcă ai fi vreo prințesă ce s-a născut într-o scoică. Fiind o oglindă, mă voi putea decoji treptat, ca să descopăr toate chipurile tale, din diferitele momente ale zilei, ale serii și mai ales, ale nopții. Și așa, ori de câte ori te vei întoarce aruncându-ți privirea din nou în oglindă, eu voi știi care este de fapt adevărul.

Poate că vor veni și zile în care ți se va îneca surâsul, înlocuit iute de lacrimi și dezamăgiri, fiind alta decât cea pe care o știu eu. Voi fi o oglindă care va surprinde tot ce nu mai poți ascunde. Ca să-ți fiu aproape. Să pătrund în toate visele și coșmarurile tale. Nici când vei dormi, n-ai putea să uiți de mine – oglinda care te reflectă. Dacă din noroc mă vei vedea și tu așa cum sunt, prin oglindă mă voi arăta ție cât ai spune pește. Cu condiția să nu-mi povestești viața ta de dinainte de mine. Dar nici să nu-mi ascunzi nimic. Pentru că vreau să te sărut și să-ți rescriu trecutul. Să remodelez toate întâmplările care te-au avut ca eroină și să-ți imaginez cea mai frumoasă biografie. Voi fi oglinda care te voi redesena din propria ta frumusețe, care voi stinge în surdină pianul zgomotos din inima ta, care voi astupa tandrețea iubirii neconsumate și toate fulgerele care te-au speriat cândva și ți s-au încolăcit altădată în sânge.

Uită așadar tot ce te-a speriat vreodată. Dacă te-a speriat vreodată gândul că ai putea fi vreun vas de lut ce stă să se prăbușească de pe etajera aglomerată din sufletul unui bărbat: uită asta. Sau, dacă ți-a fost frică măcar o singură dată că vei îmbătrâni și tu și chipul tău frumos, pigmentat de riduri, și că acesta nu va mai fi iubit, uită și asta. Dacă îți e teamă că-ți voi cere să mă perpetuezi în urmași deformându-ți astfel perfecțiunea trupului, uită cu desăvârșire. Dacă crezi că vei putea să-mi ascunzi vreun păcat imaginar sau real, crezând că voi fi altfel decât firesc când voi afla, uită de tot și asta. Dacă ți-a trecut prin minte ideea că poți intra în viața mea cu întreg bagajul tău de amintiri și însoțită de toată armata de oameni care au traversat clandestin viața ta de până acum, ori au trecut doar prin visele tale, uită de pe-acum și asta. Pentru că de-acum înainte vei fi numai a mea. Poate pentru o eternitate sau și mai mult.

Aproape că adorm la loc, amintindu-mi că încă nu exiști. Dar stai puțin, nu voi alunga trupul tău din gândurile mele de-acum, nu. Mai bine mă pun să fac, în târziul ăsta de noapte, cu un cuțit inofensiv, o incizie în trecutul tău pe care nu-l cunosc încă. Ca să te transform într-o statuie frumoasă de marmură ce nu poate fi spartă niciodată, și care nu va îmbătrâni niciodată, nu va trăda pe nimeni niciodată, care... nu mă va părăsi niciodată. Care se va evapora abia când te voi vedea prima dată, cu respirația blocată undeva în stânga pieptului meu.
 




marți, 28 august 2012

Când îți scap printre degete




Nu ți-am spus, dar meriți mai mult decât un gest banal pe care unii insistă să-l mai numească romantic. Gândește-te puțin: cum aș putea eu să-ți aduc o floare, burdușită de chimicale de la țiganii din stație sau una de la florărie, venită din Olanda prin mașina vreunui camionagiu care oprește nu la semnele de circulație, ci la fiecare curvă? Cum să-ți recit poezii în care plictisesc metaforele toate, în care imaginile par aproape KO ca un boxer în ultima rundă și în care luna coboară în fiecare seară și linge trotuarul din cartierul tău? Cum să-ți recit vreo odă și să mai și pretenția să visezi, când astăzi scrisul devine ceasul enervant care te trezește la realitate și îți injectează cofeină direct în suflet?

Mi-ar trebui mii de ani să reușesc să-ți fac o declarație de dragoste când toate deja s-au spus, când știm amândoi că nu mai există inspirație și nimic nu mai e nou sub soare. Mi-ar fi jenă să-ți șoptesc cuvinte de dragoste, precis tu le-ai mai auzit deja, mai ales că în fiecare apartament dimprejur se face asta, cu jaluzelele date la o parte și cu lumina aprinsă... Ar fi ca și cum ți-aș scăpa printre degete. Tu nu poți fi suprinsă așa, tu ești deosebită, cu zâmbetul tău însiropat în ochii tăi căprui, cu pașii măsurați și sânii jucăuși sub bluza strâmtă pe care cad mulți ochi languroși și alte pofte. O să mă prefac că nu te văd acum cum îți ții în frâu silueta pe două picioare lungi și o să-ți spun că eu nu mă pricep în arta meșteșugului de a cuceri vreo femeie. De fapt, eu mă simt atras de tine la fel cum o mașină tinde către locul de parcare. Te plac de când mi-ai interzis să-ți port ochii în gând pentru că este păcat să-mi ard trupul în cuvinte. Încă de atunci mă tot caut într-o continuă neîmblânzire. Crezi că voi simți greutatea culorii tale zdrobindu-mi privirea?






luni, 27 august 2012

No more rabbits in my hat




Am obosit să te mai caut prin trupuri străine ori să detest femeile ce-ți poartă numele, eu am trăit zile al căror număr l-am pierdut deja într-o înregimentare a așteptării întoarcerii tale. Instinctul mi-a fost prieten, cu el am reușit să ridic turnuri babel ca pază pentru suflet și tot el mi-a fost martor la nopțile de amor lângă atâtea logodnice de-o noapte, aliniate parcă în bocanci de bal, ce pășeau curajoase peste șiruri de bidonviluri violete, în ceremonii dezarticulate de dorință carnală. Între noi, distanța s-a pierdut în multiplicități de clipe separate, am simțit ce înseamnă tristețea unei camere lipsite de muzică și de miros de lapte demachiant. Tot la tine-mi zboară gândul, deși prin orele mele femeile au trecut direct proporționate cu graba cu care fiecare-și găsește ceva greșit de făcut numai pentru a nu se mai întoarce înapoi la celălalt. A rămas un loc liber în partea dreaptă a patului, de-acolo pleacă tăcerea în fiecare dimineață, întrebându-l pe fiecare Robert: nu ești tu?

În odaia mea plină de musafiri un copil tot caută ceva, ceva ce el știe c-a pierdut. Un gând ascuns zace-n florile de la fereastră, dar ele nu vor sau nu pot să-i vorbească, și copilul plânge neștiind ce-a pierdut. A mai crescut între timp, și-a învățat că lumea caută de multe ori...