duminică, 30 decembrie 2012

Like a blizzard in my veins


 Am întâlnit tot felul de oameni zilele acestea și am ajuns să mă gândesc că societatea a câștigat până la urmă potul cel mare, că și-a atins target-ul și că am fost învinși. Noi, cei care îi stăm la bază. Oamenii. Care am reușit să ne multiplicăm la perfecție și să căutăm, în esență, aceleași nimicuri care să ne umple golurile, spațiul și timpul. Superficialitatea asta devine o explicație a unui mod de a gândi și de a trăi, fiindcă, vezi Doamne, toată lumea caută ceva potrivit sau ceva care să i se potrivească. Toți își caută o haină potrivită, perechea potrivită, locul potrivit. Chiar și când vorbești sau i te adresezi cuiva, e musai și obligatoriu să începi cu un început potrivit, să ai replici potrivite, să continui cu ceva potrivit iar mai apoi să închei cu ceva potrivit. Așa că vorba aceea a nemților Werde, der du bist! (Devino cine ești destinat să devii) nu mai este de actualitate. A fost înlocuită cu expresia devino cine ești potrivit să fii... Mintea mea actualizează acum imagini reținute involuntar, în care un ins caută un pasaj potrivit într-o carte pe care o deschide în grabă într-o librărie. Iar altul, caută melodia potrivită pe youtube, ori citatul potrivit sau fotografia potrivită undeva, pe internet. Nimeni nu se abate de la regulă. Cu toții contribuim la armonia universului. De fapt, toți caută potrivitul în toate lucrurile pe care le caută pe fugă, o fugă potrivită și ea la rândul ei, un soi de perfecțiune grăbită, în care totul trebuie să ne cadă la țanc și la fix, pentru a nu deșira cumva potrivirea lucrurilor în ansamblu. Și-mi vine să zâmbesc amar gândindu-mă cum am devenit niște ascultători aranjați în dansuri, de către forțe naturale misterioase, ori de unele fenomene necredincioase, nedescifrate, care ne fac să consumăm tot ce ni se spune că e potrivit, adecvat. De parcă am accepta cu toții câteva cutume stabilite de niște colecționari abătuți sau dependenți, care ne pot cu ușurință transforma în niște câini de pază, care se veghează reciproc pentru a menținea potrivitul neatins, într-o spirală panoptică în care fiecare ins devine, printr-o mutație aritmetică, un grănicer diplomat.

Ce e și mai haios însă e să stai și să-i asculți pe cei din jur cum încearcă ei să-ți explice cât de valoroasă e de fapt imperfecțiunea și nepotrivitul, ei, cei pe care îi văd în fiecare dimineață apretați, cu șiretul legat într-un nod perfect, sau ele, cele care dimineața se pensează cu grijă și își potrivesc o fundă corect centrată ca să nu dea prost în fața vreunui necunoscut. Totul decurge înspre un echilibru monoton. Până și dragostea trebuie să fie una potrivită, ba chiar și inovația stă tot în potrivit, ea trebuie să aducă ceva mai potrivit decât fostul potrivit. Și-n acest balansoar de idei și noțiuni asumate, care dau cică stabilitate și confort omului, care-i oferă un cămin ideal, în care membrii familiei iau masa împreună la ore fixe, gusturile și evadările devin tabuuri, gesturi exotice. Și aflăm în continuare că doar nebunii mai au boala nepotrivitului. Îmi imaginez cum un astfel de nebun intră într-o librărie nu pentru a căuta ceva care să i se potrivească, ci poate doar pentru mirosul volumelor. Pentru a privi mirat lumea cum caută ceva ce se află chiar sub propriul nas, sau cum lumea așteaptă, cum lumea vrea să devină ceva potrivit. E bizar cum noi ne asumăm diversitatea ca pe un drept, dar de fapt căutăm mulți dintre noi aceleași căi scurte de adaptare între conceptualizare, definiție și tradiție, solidificându-ne în niște constituenți ai unui tabel periodic decomdată necompletat. Și am câteodată un impuls de a scoate o radieră din buzunar ca să șterg tot acest desen nepotrivit (prin potrivirea lui asumată), ca să văd fețele speriate ale celor din desen, cu teama că rănile provocate de radiera mea ar putea să le schimonosească arta celor care i-au desenat, arta lor, a inșilor potriviți, a învățătorilor lor și a celorlalți adepți.

Poate că și eu caut de multe ori potriviri. Așa cum de exemplu caut să îmi încapă o idee între diferite linii imaginare pe care le trasez cu creionul în palmă în lipsă de altceva, dar tot ce rămâne sunt doar câteva începuturi de cuvinte perfecte cu uitare de continuări. Îmi pierd ideile printre cuvinte asemenea măruntului între dale. Uneori mai aud asemenea cuvinte în gura vreunui nebun, care le rostește grăbit și lacom, și care le pierde în câteva sticle de băutură, în timp ce ceilalți pun astfel de cuvinte în vitrine ca în niște colivii. Tot aștept în fața acestor vitrine un fel de Black Friday, ca toate sensurile și trăirile sincere să fie încercate și gustate de o mulțime lacomă, care nu a cunoscut niciodată dresajul și învățarea prin repetare. Dar mai bine să nu-mi fac iluzii prea multe. Nu sunt omul potrivit pentru asta. Îmi zic și-ți zic.





vineri, 21 decembrie 2012

An imaginary ship will carry our bodies safe to shore





Tu ești cea care, în sala de cinema, mi-ai amintit de un zâmbet care m-a făcut să mă simt în largul meu, ca și cum cineva sau ceva mi-a pus picioarele în fața picioarelor, știu că nu înțelegi nimic din ce spun azi, am devenit moderat până și în excese, mai ales când sunt în preajma vreunei femei așa ca tine, cu extremitățile calde și coapsele moi. Tot acolo, în fața ecranului imens, îmi venea să ridic două degete ca să răspund corect la întrebările profunde ale existenței, nu pentru a vorbi în numele voluptății neaparat, ci pentru a-ți arăta această stranie transformare: în preajma ta lucrurile le ating așa cum coapse de femeie aș atinge. Știi? Pentru îndrăgostiți, la oraș se deschid toate obloanele, dimineață de dimineață, iar femeile aruncă în stradă fără nerușinare aripile de îngeri rămase de la masa de seară. Iar în privința noastră nu mai încape nici o discuție. Sunt întru totul pentru noile dicționare enciclopedice, în care deja biografia noastră e tipărită cu majuscule, deși unii strâmbă în continuare din nas fiindcă țelinei i se acordă un spațiu foarte restrâns, iar numele eroilor de la Zama nici nu au fost amintite. Ca să nu mai spun nimic despre o altă eroare: numărul pe care îl porți la pantof e menționat absolut greșit. Mi s-au aprins călcâiele din cauza parfumului tău și viața a o mie de oameni a năvălit în mine, dar și viața peretelui, viața lemnului, viața carcasei, toate s-au năpustit spre mine ca să mă umple. Tot ce este sau a fost viu își caută un loc în mine. Am devenit de neoprit: împânzesc mai nou străzile, locuințele, și totul îmi clocotește a viață. Mi-e poftă de tine, ca și cum la tine mi-aș fi uitat scrisul. Scrisul îmi e un fel de frățior, care dă din picioare și bombardează toate lucrurile din interior spre exterior, care inundă străzile din cartierul meu, îmbrăcate de azi în pânză albă, frumos mirositoare, exact ca niște canapele pe care am transpirat amândoi, știi tu... Cum să nu mă gândesc așadar la ochii tăi fragezi care, de la atâta dilatare, par niște continente înguste de pe o hartă mult prea largă, astfel încât în loc de număr pe autobuzele care se opresc în dreptul meu acum scrie Non Tangunt et Amant ?





joi, 20 decembrie 2012

Christmas lights, keep shinin' on





Azi am vrut să-mi scot un card de sentimente din buzunarul stâng ca s-o plătesc pe domana de la magazin dar ea s-a mulțumit doar cu bani, cred că habar nu are ce e aia plusvaloare. De fapt, prima dată m-am căutat în buzunarul drept, mai fac uneori asta dintr-un instinct copilăresc, dar de acolo nu am reușit să scot decât o stea argintie. Care s-a coordonat de minune cu beculețul declanșat în mintea mea. Îmi venise o idee: ca în noaptea de mâine, când voi împodobi bradul, să stimulez toată această activitate cu vin roșu, cu ness și condimente, să colind ori să patrulez în ritm poetic prin casă, să țopăi și să dansez pe albumul de Crăciun semnat de Sinatra. Întotdeauna mi-am dorit să fredonez alături de cineva astfel de cântece, dar nu s-a întâmplat până acum, pur și simplu. Mi-ar fi plăcut ca, în seara de Crăciun, să mă țină o fată frumoasă de mână, iar eu să-i sudez sărutul cu pixul și hârtia, cu ornamente de brad și cu bomboane de ciocolată. E un vis romantic și demodat de-al meu: să aud tocurile unei femei cum deschid o ușă, cum în spatele ei se prăbușesc geamantane și peste tot se simte miros de citrice, de esență din vanilie și de parfum erotic, femeiesc. Poate că-n seara de Crăciun de anul acesta voi crede pentru prima dată în destin, în magie și-n liniștea unei femei. Poate că atunci voi aștepta foșnetul unei sănii care să alunece încet la orizontul ferestrei și să dea viață stelelor de pe raft, care încă nici n-au răsărit. Iar tu mă vei prinde ușor de mână, vei prinde-o lună-n palmă și-mi vei spune că de-acum dorințele devin realitate.





miercuri, 19 decembrie 2012

Overexposed





În seara asta voi lăsa creionul jos, voi opri scrisul, și cititul, ca să mă conving că momentul ăsta ce nu-mi dă pace nu va șterge urmele zilei de ieri, când te-am sărutat prima dată. Bătăile inimii deja șterg fiecare literă pe care am vrut să o aștern aici, într-un exercițiu jucăuș de confesiune târzie. Undeva în mine parcă și cuvintele s-au liniștit pentru câteva ore, lăsându-mi un răgaz să mă gândesc la ochii tăi, care mi s-au impregnat deja în piele, și care mi-au reorganizat toate șoaptele înfipte în urechi ori lipite indecent de buze, pe care îmi vine să ți le trimit deja înapoi, într-un nou sărut. Deja încep să mă mulez peste liniștea și blândețea ta, înghesuită uneori într-un tremur îngust, captiv între degetele tale moi și pleoapă, între frunte și atingerea grăbită și stângace care m-a biciuit pe întuneric. Îmi fug deja toate rădăcinile și încolțește în mine o bucurie demult prăfuită, adun toate sunetele din jur ca să-ți pot traduce privirea timidă și expresivă, mă gândesc într-una la tine, așa cum face un copil îmbrăcat în haine de adulți, care nu cunoaște delirul ce-ți transportă gândurile către buze, când articulează un cântec de leagăn ale cărui versuri nu s-au pierdut de fapt niciodată. Parfumul și ochii tăi i-am găsit într-un amestec de palpitații și de ciocolată dulce. Tu ești răzvrătirea ideii mele de a mai fi singur, tu ai oprit filmul exact când trebuia să aleg între da și nu, îmi vine să te iau în brațe ca să-ți mărturisesc că sărutul tău deja a contrazis faptul de-a fi, și nu invers.





luni, 17 decembrie 2012

Când până și tăcerea își ia concediu





Suntem un amalgam de defecte, de gânduri, de doruri, de amintiri, de iluzii, de speranțe, de dependențe, de clișee, de prejudecăți de care nu putem scăpa, de temeri, de dureri, ori un concentrat de secrete, suntem actori și colecționari de măști, visători de ocazie, roboței, suntem niște mecanisme repetabile, prinse în propria rutină, uneori egoiști, alteori altruiști prostește, folosim aceleași cuvinte, aceleași expresii, deprinse din aceleași locuri, relativizate de aceeași muzică și de aceleași filme, în care vedem aceleași fețe și aceleași comportamente. Consumăm aceleași produse și trăim cu iluzia că avem de unde alege, în fiecare an încercăm să retrăim aceleași momente din anii trecuți, așteptările pe care ni le facem devin doar compromisuri în ciocnirea cu realitatea dimprejur, unde e toată emoția, de ce ne-am rătăcit pe drum? Care-i faza? Cum am putea să ne recuperăm timpul pierdut și entuziasmul de a schimba ceva, de a face ceva ce chiar contează? Cum pot eu azi să mai fac diferența? Parcă de o eternitate încoace mi se transmite ce am de făcut și mă gândesc uneori că până și îngerii au obosit să mai coboare pe umărul nostru ca să ne ridice de jos. Probabil azi ne trimit scrisori, pe care nimeni nu le mai scoate din cutia poștală. Nu știu. La fel cum nu știu nici de ce două singurătăți nu se întâlnesc la timp, ca două foste iubiri ce se privesc căutând ceva nespecific în tăcerea pereche. Poate că mâine tu, ori eu, vom citi scrisoarea pe care a scris-o fiecare om și nimeni n-a citit-o la timp, poate că vom afla de existența celuilalt prea târziu, la fel cum la știri sunt onorați artiștii abia după dispariția lor, nu știu. Dăm noi totul azi? Sau doar ne ascundem în spatele unor scuze? Ce se întâmplă de fapt? Care-i destinația? Câte stații are trenul ăsta? Și de ce punem punct la tot ce e bun, când eu nu-mi doresc decât să fiu o virgulă atunci când voi descoperi ceva mai important decât azi?