duminică, 10 aprilie 2016

Când mă culc în gânduri care nu încap în cap




Ca să vă faceți o idee despre ceea ce îmi doresc să dezvolt în scrierea de față am să încep cu un minuscul citat atribuit comediantului meu preferat (George Carlin pe numele său) care spune așa: "În general, limbajul este un instrument pentru ascunderea adevărului".

Limbajul deci, fără îndoială una dintre uneltele cele mai folositoare și mai inventive ale umanității, poate fi uneori așa o insultă! Afirmația "Dali a fost un pictor" mi se pare una teribil de limitată și nepotrivită. Este adevărat, a fost, dar viața și arta lui au atât de puțin de-a face cu pigmenții, încât îi insultăm viziunea creativă dacă îl numim pictor. Salvador Dali nu a fost mai pictor decât a fost Ernest Hemingway scriitor. Adică tocmai pentru că nu pot fi definiți atât de ușor cei doi creatori au devenit atât de însemnați și au putut transmite lucruri atât de importante prin arta lor.

Îmi amintesc cum nu foarte demult unul dintre prietenii mei cei mai buni obișnuia să mă prezinte cuiva în următoarele cuvinte: "Dă-mi voie să ți-l prezint pe Robert. Robert scrie pe blog. E scriitor." În doar două cuvinte, "Este scriitor" (ceea ce de fapt nici măcar nu e cazul, încă), întreaga mea traiectorie prin viață a fost descrisă, lămurită și expediată. Conversația și-a urmat cursul, odată definit locul meu în ierarhia cosmică.

În timp ce povesteam cu noua mea cunoștință, am aflat mai multe despre cum mă vedea el pe mine. Mi-a explicat cum eu, ca scriitor, mă încadram într-un anume stereotip - un obsedat de cuvinte, cu vorba piperată, un maniac al detaliilor, înconjurat de admiratoare frumoase, de petreceri de răsunet, de băuturi alcoolice poate, de editori și termene limită sau, în cel mai bun caz, un militant ecologist sau umanist care își petrece tot timpul detractând opinii, politici și curente ideologice. Aceasta era imaginea conținută în definiția "este scriitor". Cu toții am întâlnit aceste clișee uneori - un moment al adevărului în care anunți că asta îți dorești de fapt, să scrii, iar prietenii și vecnii tăi îți descriu amintirea lor cea mai pitorească sau haioasă din ziua în care au încercat sau au citit o anume carte din programa școlară.

Aceste lucruri nu ar avea importanță și nu ar fi demne de luat în discuție dacă limbajul nu ar avea puterea de a crea realitate. Astfel de observații sunt periculoase deoarece conțin o serie ascunsă de auto-limitări. Am citit, până la vârsta de treizeci de ani, foartă multă proză și carte modernă ale unor tineri care descriu idei, peisaje, care se joacă excelent din condei cu limbajul, cu amalgul său spumos și savuros, dar foarte rar descopăr scrieri sau texte care să se refere la viața, gândurile, sentimentele sau experiențele lor.

S-a spus că rolul artistului este cu preponderență acela de a ne învăța să privim. Este adevărat, dar totuși, rolul altor artiști este de a mă învăța cum privesc ei. A fi învățat cum să privești tu însuți este ceva ce nu se poate preda în nici o școală, ci ceva care trebuie învățat. Este prea facil să scrii despre ceea ce lumea se așteaptă să scrii în loc de a fi un om ce privește lumea cu ochiul său interior. 

Când cineva totuși renunță la definițiile prestabilite și se hotărăște să creeze (sau este ispitit să o facă), atunci definițiile sunt restrictive. Un scriitor poate fi, conform definiției din dicționar, "cineva care scrie" dar un scriitor cu ștaif, ca un artist complet, observă și vede, simte și exprimă, reacționează și interpretează, ascultă, gândește și răspunde.

Mi-aș dori ca limbajul să nu fie atât de greoi și ca prietenul meu să mă poată prezenta nu drept "unul care scrie", ci drept unul care "observă și vede, simte și exprimă, reacționează și interpretează, ascultă, gândește și răspunde". Din păcate, în virtutea limbii se va referi la mine întotdeauna ca la "un scriitor". Data viitoare când voi fi prezentat astfel voi încerca să-mi aduc cumva aminte ce ne-a învățat Magritte prin arta lui, și anume că Aceasta nu este o pipă

Știu, în definitiv simbolurile nu sunt nimic altceva decât simboluri. Realitatea este, mă rog, știți voi ce este realitatea. Întrebarea importantă în acest caz nu este: "Sunteți scriitor sau creator de lumi?" Nu. Există întrebări mai importante, precum: Ce vezi? Ce simți? Ce gândești? Ce auzi? Cum răspunzi? Așa că lăsați mai degrabă aceste întrebări să vă definească. Dali, Hemingway, Dvorak, Rodin, Li Po și Shakespeare merită să fie numiți artiști deoarece au refuzat să fie definiți prin profesia lor. Iar asta pe mine mă duce la crezul artistic al unui artist chinez pe nume Chi Yung Tung, care spune că: "Respirația Raiului dă viață mișcării". Ceea ce eu aș traduce, prin filtrul giumbușlucar al propriilor simțuri prin: Dezvolt arta de a sta singur, când sunt înconjurat, /Și mă culc în gând cu gânduri care nu încap în cap...






 

 


 

vineri, 8 aprilie 2016

Ziua ta e ziua noastră, bilanțul fericirii noastre




Ziua ta de naștere e de fapt ziua mea. Atât de mult mi-ai schimbat viața și existența însăși. Atât de mult încât amândoi suntem unul. Ți-am spus oare că de când te-am întâlnit pe tine am pe dinăuntru un creier și-un suflet mult mai tânăr? Și că zâmbesc mai mult? Fără doar și poate, din pricina ta nu nici nu mă mai recunosc. Sunt pofticios de viață, ca o vulpe gravidă, și tot mai avid după zâmbet și cer albastru. Lacom după fericire.

Te iubesc. Și am să-ți fur această zi ca să redactez prin paginile ei bilanțul fericirii noastre. Și am să-ți spun că de când mă iubești tu pe mine imaginația mi se recompune ca o reușită și nemaivăzută zidărie. Iar în vecinătatea pielii tale aerul de-afară are bot de lapte.

Și pentru că tu mă iubești, se naște în Robert zi de zi un bărbat. Iar dacă tu, Cătălina mea, cu o mângâiere mă atingi, mă umplu de clopote. 

De ce am eu nevoie pentru ca ideile să devină senzații?  De apropierea ta. O zi lângă tine e mai adevărată decât orice carte de dragoste. O zi lângă tine e suprema mângâiere a nervului optic, o zi lângă tine e o rață muștarie cu limba sub apă, o zi lângă tine e de fapt exultul retinei la lumina solară sau aorta ce picură ritmic.

O zi lângă tine îmi face trupul neted și mintea un fel de copită-grajd pentru cuvânt. 

Te iubesc, și vreau să te gândești astăzi că sărutul tău mă aburește ca o cânepă caldă și-mi duce neastâmpărul dinspre leagănul inimii până către creierul meu fericit care nici nu e nimic altceva decât un chihlimbar locuit de lupi ce și-a regăsit în zori dulcele somn într-o duminică albă.

Te iubesc. Și vreau să simți asta, astăzi, mai mult ca niciodată, de ziua ta. Pentru că eu așa simt, că ziua ta e ziua noastră, bilanțul fericirii noastre. O zi în care fluturi de vanilie ți se așează pe rochie și mai ales o zi în care amândoi am putea fi orice vrem. Exact. Orice vrem. Designeri de ochelari pentru cârtițe sau, de ce nu, chiar scriitori.










 

miercuri, 6 aprilie 2016

Câtă dragoste încape într-o telegramă




Mă întrebam adesea cum e să ai o soție. O femeie care să-ți cunoască și curajul dar mai ales slăbiciunile, eșecurile, chiar mai bine decât tine, și toate spațile moarte, care să aibă harta sufletului tău desenată în palmă și să te iubească totuși. Cineva care să-ți sădească în inimă o viață de lucruri atât de plăcute, însă atât de mici, încât comparându-ți trecutul de dinaintea ei cu prezentul să te facă să realizezi cât depinzi de fapt de ele și cum nimic nu mai poate fi la fel, sau altfel. Și căreia să-i scrii. Telegrame. Știu, azi nu se mai scriu. Sms-uri atunci. Mesaje offline. Texte mici și vioi. Scurte. Intense. Pline cu pudră de dragoste. Suculente și îmbibate de recunoștință și prețuire. Pe care să i le presari peste tot. Pe ascuns. Sub magneții de pe frigider. Sau pe faianța din baie. Pe oglinda pentru farduri. Printre șireturi. Pe mâneca pardesiului ei preferat. În frigider. Strecurate pe pagina următoare din cartea pe care noaptea o citește. Pe cutia cu cafea. Apropo, câtă dragoste încape de fapt într-o telegramă? Habar nu am, dar eu, acum, pentru prima săptămână, am să-ți scriu așa:

Luni: 

Sunt în stație. Aștept tramvaiul. Stop. Am ieșit pe fugă din casă. Stop.
Probabil că arăt oribil. Stop. De când mă iubești, am renunțat la oglindă.


Marți:


Cum e la muncă? Mi-e dor de tine. Stop. Deseară la film sau la teatru?
Stop. E totuși cazul să mă revanșez pentru ziua când ai luat soarele
și mi l-ai pus în suflet.


 Miercuri:


Vreau supă. La muncă am rumegat biscuiți oribili. Stop. 
Deseară mai vreau și cheesecake. Stop. Tu știi că dragostea ta mă face
să bat din palme cu o singură mână?


 Joi:


E cea mai plictisitoare ședință din viața mea. Stop.
Încă miros a tine. Stop. După ce-o să mă săruți,
înainte de culcare, am să mă sui pe stele
ca să scriu un poem de Bendetti.


Vineri:


Sunt cu băieții la o bere. Stop. Le-am spus că astăzi
plec mai repede. Stop. Dacă dragostea ce ți-o port e o boală
medicina ar trebui să o denumească după
numele tău.


Sâmbătă:


Mergem la cumpărături? Stop. Andrada ne-a invitat
la clătite. Stop. Am simțit cum mă învelești dimineață.
Stop. Nu știu dacă trebuie să-l iubesc mai mult
pe cel care ne-a creat sau pe tine.


 Duminică:


Am auzit o melodie nouă. Stop. Am pus și haine la spălat.
Stop. Viitorul nostru începe să mă preocupe
foarte mult. Stop. E locul unde am de gând să îmi petrec
tot restul vieții.







marți, 5 aprilie 2016

Cum își vorbesc îndrăgostiții dimineața?







Cătălina,
tu știi că în fiecare dimineață 
Dumnezeu 
vorbește prin gura îndrăgostiților
adică prin gura noastră
toate
limbile posibile deodată?


Uitându-ne la noi 
am realizat că el e de fapt
un poliglot al desăvârșirii.


Așa se explică de ce noi doi, 
iubindu-ne atât de mult,
în fiecare dimineață
cunoaștem și culegem din propriile
cuvinte
cele mai apetisante carameluri
și cele mai suculente arome
de care are nevoie sufletul.


Așa se explică de ce tu 
ai cel mai frumos nume
sau de ce eu te iubesc.


Sau de ce acum te preaiubesc în rime.


Cătălina,

 eu dimineața

cum altfel să îți spun decât frumoasă
când numele ce-l porți a fost purtat
de o zeiță, zână, sau crăiasă,
sau de o prințesă dintr-un vechi regat?

și totuși

nu vreau să fii prințesă peste noapte,
să-ți faci din nume-n lume un renume, 
aceste glorii sunt născute moarte.
în tine, frumuseți vor să se-nsume!

 așa că pentru totdeauna

rămâi iubita mea ambițioasă
iubita mea din anii tinereții,
căci nu prin nume astăzi ești frumoasă
ci tu îi dai un nume frumuseții.

iar eu, în fiecare dimineață

cum altfel am să-ți spun decât frumoasă,
când mi-ești și drum, și dragoste, și casă?









 

sâmbătă, 2 aprilie 2016

eu n-am mai scris de-atâta timp



eu n-am mai scris de-atâta timp.
probabil fiindcă-am rămas hipnotizat
câțiva ani la rând
în lumea lui Pierre Marcel
prin stufărișul său încălzit de soare
din Liberty.

sau, cine știe,
 poate că n-am mai scris
fiindcă m-am culcat bărbat
și m-am trezit deștept,

dar adevărul e că
mi s-a amputat mâna
pentru că am semnat strâmb
în fața guvernului divin
și mi-au pus de formă,
în locul celei amputate,
o mână de lemn.

câteodată, pe stradă,
sunt confundat cu o balustradă de lemn
pe care oamenii dau ca să se sprijine
să-și fumeze odihniți o țigară.

și brațul de lemn mi-l acopăr
cu o haină de lemn
iar la baza lui îmi iau mănuși
din mușchi de copac

și chiar în cotul brațului meu
exact acolo
își cioplesc casele
familii artiste de ciocănitoare.

așa se face că din brațul meu de lemn
tata și-a comandat un costum nou,
cu tot cu cravată în formă de cruce,
iar mama îl folosește când prepară mămăliga
deși nu mă lasă niciodată să îl ling.

odată, l-am împrumutat unui vecin
care nu avea coadă la cazma ca să își sape grădina...

numai că brațul meu de lemn a prins rădăcini
numai în tine,
zeița mea ciocănitoare.

de aceea te rog să nu-ți faci griji pentru iarnă deloc,
căci dacă rămânem fără căldură,
îmi rup brațul și îl arunc în foc,
și-ți scriu cu cealaltă mână.