vineri, 28 februarie 2014

Iluzia unei insule



Eu știu că undeva acolo, peste mări și țări, există locul perfect pentru mine, locul unde voi putea scrie nestingherit vrute și nevrute, eu știu că undeva acolo, se află insula mea, așa ți-am spus, într-o dimineață caldă de iunie. E o insulă ascunsă, a cărei locație nu o știe nimeni în afară de mine. Am visat-o de atâtea ori cu ochii deschiși. E acoperită de păduri tropicale și animale ciudate, și are o plajă cu nisip fin și moale, strecurat dimineața prin site imense de câteva femei abandonate de marinarii lacomi, cu părul prins în coc și cu rochii transparente, ce te duc cu gândul la excursiile făcute de turiști dinspre Tegucigalpa către ruinele de la Copan ori către țărmul pictorilor bețivi de la El Porvenir.
 
Eu știu că undeva acolo, peste mări și țări, se află insula mea, locul în care o parte a țărmului e acoperită cu cioburi sparte, amare, pe care nu vom putea merge niciodată desculți. Eu știu că undeva acolo există un loc care ne va hipnotiza, un loc cu pescăruși isterici ce se rotesc în dangătul clopotelor unor nevăzute biserici catolice albe, construite peste lăcașurile populației Garifunda, cu hramuri de pești care te îndeamnă să alergi înspre valuri și să strigi că ai nevoie de depărtare ca să iubești, poate la fel cum Santiago, credulul lui Hemingway din Bătrânul și marea” avea nevoie de compania unei păsări în lupta sa cu peștele pentru a-i spune: Stai și te odihnește ca lumea, păsăruico... Apoi pornește la drum și încearcă-ți norocul, cum face orice om, pasăre sau pește.”

Și mai știu că undeva acolo, pe insula mea, e o căsuță mică din lemn, construită în apă, sub care se strecoară uneori delfinii și că aceea e căsuța în care voi trăi cu cea care mi-e sortită. Cât va fi ziua de lungă ne vom plimba, înotând unul în marea din sufletul celuilalt, supraviețuind numai cu fructe dulci și zemoase, la care încă n-au ajuns pofticioasele maimuțe somnoroase. Iar când fulgerele și tunetele vor despica noaptea în două – tu mă vei săruta pe pleoape și-mi vei acoperi urechile cu șoapte fierbinți.
 
Eu știu că undeva acolo natura ne-a pregătit un cuib pentru a ne întregi singurătățile, protejându-ne de lenea parfumului ce învăluie paturile hotelurilor de lux din care erup minunate, dar artificiale orgasme. Eu știu că acolo tu îmi vei localiza la miezul nopții poziția exactă a stelei nocturne aflate deasupra mea, și că acolo mă vei învăța să modelez norii, să înțeleg cerul, și să scriu ca și cum oamenii nu vor mai trebui niciodată să se teamă de furia naturii.
 
Eu am visat în detaliu insula asta, nu am nici un dubiu că ea n-ar exista, și știu că într-o zi vom alerga dezbrăcați pe fiecare plajă a ei, de la un capăt la altul, până ce plăcerea va trece cumva printre picioarele noastre înlănțuite, cu viteza cu care uneori picură din stele gene de ADN nefolositor îndrăgostiților. O insulă pe care voi scrie despre cum răsare zenith-ul cu iz de broaște țestoase gata de împerechere în părul tău, adică pagini și capitole întregi despre toate corturile și cadanele revărsate la marginea unei cascade de câțiva băștinași care au amenajat o grădină cu flori sub un pian vechi și dezacordat, găsit pe o corabie eșuată, ruginită, din ale cărei lemne au aprins focuri răzlețe, peste care se învârt porci posibili puși la frigare, între reprize de dragoste ascunse de obrajii mei ori de candoarea sânilor tăi bronzați cu textura unor fructe exotice, care se consumă numai de cuplurile localnice, inițiate înainte de sezonului pescuitului în păstrarea pentru o viață întreagă a sufletului celuilalt.
 
Eu am certitudinea asta absolută, că locul acesta chiar există, că în micul port al insulei mele se deschid o dată pe an câteva magazine spaniole de suveniruri, prinse pe faleză ca niște balansoare trepide, unse cu vopsea de luciu pal, ca în lumina manierismului flămând (ori flamand?) când se dă în scrânciob. Și că acolo, un pictor abandonat de echipajul său pe insulă, în aceeași zi din fiecare an, dar adorat și elogiat perpetuu de papagalii exotici expuși ce îngână expresii nipone, furate de la turiști, ne pictează sărutul și îmbrățișarea în fiecare an, dar dintr-o perspectivă istorică antagonică, adică uneori ne dezvăluie dragostea în expresionism, în genul tablourilor lui Munch ori Gaugain, iar alteori, din contră, în gestualism, ca în lucrările lui Kooning, ori Pollock, sau în raionism, într-o provocare pe care o găsești numai în sclipirile cromatice ale lui Larionov, din perioadele sale pline, când cubismul, futurismul și orfismul căzuseră la pace, îmblânzite de acel arabesc construit din vectorii luminoși ce se odihnește câteodată pe buzele îndrăgostiților.
 
Eu știu că undeva acolo, peste mări și țări, există insula perfectă pentru noi doi, reproducerea paradisului pierdut de primii oameni, adică locul unde dragostea noastră poate duce viața unui cuplu nomad, misterios și suav totodată, care cântă din plăcere în fiecare sat de băștinași, dispersând ambiental frânturi de jazz instrumental adaptate din stilul Dixieland timpurilor noastre, așa cum nu-și închipuia poate niciodată Papa” Jazz Laine ori cornetistul King Oliver când își savura farfuria de supă plină de seminție folclorică abundentă ca orezul în supa de vară, pe foc, pe cale de facere, pe cale de vindecare. Eu știu că undeva acolo, peste mări și țări, există insula mea, și numai gândindu-mă la asta deja crește în mine un zeppelin sporadic plin de fantome, mandorline și sunete, ce pot fi reproduse în definitiv și în fiecare sărut al tău de noapte bună, pe care mi-l acompaniezi cu șoapte îndecente când îmi spui, de câte ori te încolăcești în brațele mele: hai, ia-mă cu tine spre insula orgasmelor de iarnă... nu simți că am turbat și vreau să fac dragoste cu tine?” 







joi, 27 februarie 2014

De unde pot știi care ești tu și care sunt eu?




Nu te-am văzut de atâta timp. Iar uneori, mi se pare că tot ce a fost cândva între noi doi s-a petrecut demult, prin Mezozoic, știi tu, în vremea când fluturii aveau oase și primii oameni încă nu fuseseră alungați din rai pe pământ să se caute și să se respingă o viață întreagă. Chiar adineauri am vrut să-ți trimit o scrisoare, dar culmea, nici un plic nu are curajul să îmbrace o scrisoare atât de desfrânată. Am vrut cu tot dinadinsul să-ți trimit o scrisoare, dar nici un timbru nu vrea să fie complicele unui plic atât de suspect. Îți vine a crede una ca asta? Așa că, fără să-mi iau vreun răgaz de gândire, am renunțat să scriu și m-am gândit să-ți fac o vizită neanunțată, dar sunt doar o scrisoare care n-are curajul să iasă din casă în pielea goală, acoperită numai cu un plic netimbrat.
 
Am vrut să-ți scriu pentru că să fiu cu tine ori să nu fiu cu tine - e singura unitate de măsură a timpului pe care o cunosc. Îți mai aduci oare aminte? Noi doi am fost altfel. Când toată lumea își construia realitatea în concret, noi am construit-o în dragoste. Când fiecare își construia realitatea în piatră, noi am construit-o în nisip. Am construit-o cu zâmbetul pe buze, ținându-ne de mână, ca și cum nisipul ar fi fost piatră.
 
Și totuși, oare tu cui îi trimiți astăzi scrisori? Oare cine mai știe că tu ai pupile sensibile și drăgăstoase de pisică? Oare cine îți mai numără răsfățurile și oare cine mai tace când gustă electrocutat din buzele tale? Cui îi mai faci cadou trupul tău întru modelare? Vezi tu, eu încă îmi amintesc în detaliu, și cu minuțiozitatea unui bijutier de perle argintii gustul tău exotic, de vanilie și ananas, și știu că probabil și azi persistă o blândețe dulce și rece în sărutul tău. Dacă ar fi după mine – i-aș spune sărutul melcului.
 
Dacă ar fi după mine, cuvintele pe care ți le scriu acum ar lega cumva istoria noastră trecută de neantul viitorului. Chiar dacă tăcerea ta astăzi îmi pare a fi țipătul perfect. Chiar dacă tăcerea ta a jefuit ultimul dram de rațiune din gesturile și ezitările mele. Și totuși, nu demult mă țineai la sâni ca pe-un pui de pisică ferit de frig. Nu demult, calm și alintat de coapsele tale albe, te-am iubit în refugiu – când erai tăcută, ori în delir, când erai melodică și purtată prin orele zilei de doi gondolieri aflați în repaus. Te-am ținut între degete, cum ține o clopotniță în mâini un nebun, în timp ce ochii tăi străluceau ca fosforul, calibrați de ritmul simfonic al sânilor tăi expresivi ca doi melci roz, ca două vocale neinventate.
 
Un om ca mine, care orbește în timp ce scrie, care uită în câte capitole se subdivizează fericirea, rămâne poate doar cu intuibilul, și cu palpabilul pe ghicite. Cu înțelepciunea de a da răgaz suficient singurătății tale și acelui fluture de umbră care aterizează în pântecele tău ca să se odihnească. Cu înțelepciunea acelui bărbat care simte în tine pasul mut al parfumului și trupul limpede al verii, ori care desenează mărul pe care l-ai mușcat cu poftă o singură dată, doar o singură dată, știind că dragostea mea îți va transforma vremelnic limba într-o cascadă de flori frumos mirositoare. Cu știința profană a acelui bărbat care întâlnește un trup de femeie plăsmuit din cuarț, agată sau grâu, cu acea cultură sentimentală în spate care îi aduce constant aminte că unei femei frumoase ca tine i-ar trebui niște operații estetice care să facă din frumusețea ta ucigătoare o frumusețe cât de cât normală. Cu bagajul artistic dobândit într-o lungă perioadă de timp a acelui bărbat care știe că ție ți-ar trebui un creator de modă care să te facă asemeni tuturor, care să te demodeze puțin, care știe că ți-ar trebui din cinci în cinci minute o lămâie pentru ca surâsul să ți se strepezească, care știe că noaptea ți-ar trebui o pereche de ochelari de soare ca niște raze laser ca să poți fi privită îndeaproape, ori un orb care să te privească el în locul meu, să-ți vadă el defectele. Cu detașarea unui bărbat care știe că ți-ar trebui un călugăr care să ți se spovedească doar ție, și o mănăstire în care să te închizi din când în când pentru a evita omorul sentimental al sufletului de bărbat, pentru a evita să mă ucizi o dată la câteva secunde, o dată la fiecare atingere, sărut ori stingere a luminii din cameră.
 
Sunt tot aici, indecis dacă trebuie sau nu să-ți scriu, influențat de gândul insurmontabil că poate cuvintele mele nu înseamnă absolut nimic, de gândul că dacă ele ar avea vreo importanță covârșitoare tu te-ai întoarce înapoi, ori mi-ai scrie și tu, că mi-ai iscăli câteva remedii doar de tine știute și aranjate în cuvinte dulci, mai bune ca orice sirop și menite să trateze clinic cuvintele mele transformate în insecte, în scarabei care-mi intră prin ochi, în trup, în jos, pe esofag și prin artere, până la inimă...
 
Așa că spune-mi: cui va scrie primul cui? Cine va fi acela, dintre noi doi, care va așeza primul armele jos, conștient că amândoi am pierdut deja acel cuibar sentimental al serilor în care citeam împreună, ori acel sărut care făcea mai puțin zgomot decât sunetul unui tun, proiectând în schimb un ecou care dura cu mult mai mult? Eu nu pot da încă drumul cuvintelor din mine. Le țin prizoniere, captive, într-o colivie construită din speranțe, în acea parte din mine care știe că încă sunt beat de tine cum e un vagabond de briza serilor de vară, care știe că nimic legat de tine n-a pălit. Că ești încă culoarea sângelui meu. Că ești sângele meu. Și că, atunci când mă uit în oglindă, nu e chipul meu cel pe care-l văd. Ci trupul tău de două ori. O dată tu, o dată eu. Prins mereu în aceași dilemă: de unde pot știi care ești tu și care sunt eu?





sâmbătă, 22 februarie 2014

M-am întâlnit cu Stafia lui Edgar Allan Poe




M-am întâlnit cu Stafia lui Edgar Allan Poe,
fugise din Rue Morgue în ziua inaugurării muzeului.
Am întrebat-o ce mai face frumoasa fată cu țigările,
Marie Rogêt din Paris, mi-a răspuns că la fel de rău,
că trupul ei încă plutește pe râul Hudson, iar de când
cu apariția tastaturilor circulă în stare de dezmembrare
printre coloniile de criminali cu serviete în care-și poartă
creierul artificial și personalitățile duble, cum obișnuia
să o facă și William Wilson, înainte de prăbușirea casei Usher.
În schimb, prințul Prospero o duce mai bine
de când a întâlnit alți ipohondrii simpatici
și fac terapie de grup sperând că vor fi depășit
trauma de-a fi fost cândva oameni.
Aș fi întrebat-o pe Stafia lui Allan Poe ce face Allan Poe astăzi,
dar nu voiam să-mi iau aerul unui vânător de autografe
pe care nu l-a ajuns din urmă blestemul lui Leonore, și al corbului,
căci de fiecare dată când cineva cumpără un tricou cu I ♥ The Raven,
de fapt nu face nimic altceva decât să bată un cui Marcă Înregistrată
într-un volum necitit.