sâmbătă, 30 martie 2013

Aripile care mă strâng




E o hârtie albă în fața mea, pe care cuvintele nu se mai așează. Cumva, în toată tăcerea asta, mângâi pielea iubitei, presărată de flori, și încă mă trec fiorii, pur și simplu. E frumoasă, îi simt zborul și aripile care mă strâng. După o vreme, mă odihhnesc peste pântecul ei. Care zvâcnește. Și, dacă-i ating coapsele, cu obrazul neras și cu buzele aspre, tresare ușor. Mă cuprinde și mă ascunde în haloul ei sângeriu unde resimt o inevitabilă despărțire de lucruri. Ochii ei – ascunzișul alchimiilor vagi. De câte ori o privesc atent, aerul se despică în două, măsurând dorința ei de dragoste lacomă. E o hârtie albă în fața mea, pe care cuvintele nu mai încap. Îmi privesc mâinile nedumerit. Cu ele se poate construi sau destrăma, se poate ucide sau iubi, se poate întinde sau primi. Când ajungi să ai două mâini (nu una sau niciuna) ai de ales. Și asta e încă bine. Până afli că mai ai și trup. Dacă ai trup, afli cumva că există timp. Când afli că există timp, deprinzi ușor noțiunea de vreme. Iar când deslușești ce e vremea și mai înveți și cum să lucrezi cu ea, vei ajunge să-ți aplici vremea pe propriul trup. Numai că integrala vieții este o precisă incizie în venele timpului – nu în ale vremii - și uite așa devii, cu adevărat, om. Mă opresc acum aici. În fața mea e doar o hârtie albă, peste care trece o furnică, până în palma mea, unde îmi scrie cu răbdare o sintagmă. Mă întorc în pat la tine, ești așa frumoasă cum nici nu-ți poți imagina, dezbrăcată și cu bocanci de ultimă modă, care-ți ascund glezna superbă. Nu-mi cere să te iubesc înainte de a termina de scris.




vineri, 29 martie 2013

Despre Scott Fitzgerald





E greu să spui ceva despre Scott Fitzgerald unuia care habar nu are de el. Grosso modo spus, Francis Scott Key Fitzgerald e un scriitor imens. One hit man wonder, cum s-ar spune în industria muzicii. Omul care a reușit să spună ceva, într-o singură carte. Posteritatea l-a catalogat nedrept ca făcând parte din așa-numita lost generation (generația pierdută a americanilor maturizați în perioada Primului Război Mondial). Dacă stau să mă gândesc mai bine, Dostoievski e puțin mai mare decât Scott Fitzgerald. Iar Andy Warhol în comparație cu Scott Fitzgerald e un nimeni. Și Harry Crews, și Hemingway și Exley, și Jack Kerouack, Salinger sau chiar Faulkner îmi par doar niște baloane de săpun în comparație cu Fitzgerald
Pentru mine, în general, foarte mulți oameni în comparație cu Fitzgerald nu sunt decât niște baloane de săpun. Deși uneori am senzația că în comparație cu Steinbeck, Fitzgerald e și el un balon de săpun. Așa că, în loc să scriu aici despre Fitzgerald, mai bine să vă scriu câte una alta despre Steinbeck. Sau n-ar fi mai bine să scriu aici despre Bukowski? Nu. Cred că mai potrivit ar fi totuși să scriu aici despre John Steinbeck. Numai că Steinbeck e atât de mare, încât despre el nici măcar nu se poate să scrii, de aceea am să vă scriu totuși despre Fitzgerald.
Dar să scrii despre Fitzgerald după ce ai scris despre Steinbeck e oarecum nepotrivit. Sunt prins efectiv în capcană. Fiindcă despre Steinbeck nu se poate să scrii. Cuvintele ar fi de prisos. De aceea n-am să scriu mai bine despre nimeni nimic.




joi, 28 martie 2013

Tablou domol și sălbatic, prin alternanță


ciudat, astăzi am căutat cuvinte simple și o imagine simplă, cu o mare liniștită, lipită de țărmul ei din nisip granulat, lângă câțiva arbuști verzi, poate și cu o pasăre ascunsă care cântă întrerupt printre ramuri, dar îmi dau seama că simplitatea a devenit, iată, cel mai sofisticat lucru. în capul meu, pe undeva pe-aproape prosopul întins miroase a ulei de plajă (din nucă de cocos, de ce nu?) și miroase a tine, a piele înmuiată în spuma albă a mării care-ți ajunge până la picioare. când mă privești, îmi zâmbești, amplificând tăcerea și plăcerea dintre noi, pe urmă îmi spui că visez și că sunt plecat undeva departe, în timp ce eu clatin ușor din cap, sunt mai aproape de tine ca oricând și soarele pare răsturnat peste pofta mea carnală, asezonată cu originea vulcanică a ochilor tăi neastâmpărați. după o vreme, soarele se scuză și dispare dincolo de mare, doar stelele se aprind în urma lui, exact așa cum se aprind speranțele în oameni la fiecare început de mai, în zilele în care un fum alburiu pigmentează tabloul de apus de pe faleză. mă atragi la înserare în vizuina noastră, un fel de casă de pământ, învelită în flori de mac cu miros halucinant, suspendată la un metru deasupra mării, unde ne iubim domol și sălbatic, prin alternanță, până ce din pielea noastră picură flăcări care ne ard trupurile înfometate de mirosul celuilalt




miercuri, 27 martie 2013

O idee lipicioasă învelită-n ambalaj de ciocolată






Am în mână o pătrățică de ciocolată dulce. Mă simt de parcă aș fi o idee lipicioasă care calcă în sens invers pe o scară rulantă, într-un mall. Închid un ochi doar ca să-l deschid pe celălalt, și văd cum toată societatea asta nu e decât o scară rulantă. Pe care ideile prind viață și se conturează în prezent, stăruind prin propria existență. Sunt o idee care pășește în sens invers pe o scară rulantă. Așadar eu sunt, iată, o idee ce refuză uitarea. Poate tocmai de aceea și îmbătrânesc, privind oameni cocoțându-se și coborând pe lângă mine. Dar pasiunea mea pentru ciocolată pare nemărginită. Aș putea, într-o zi, să ofer ciocolată trecătorilor. Pentru copilul din fiecare. Hai, întinde mâna. Poftim. Ciudat, ideile vând și cumpără, nu mai este un secret pentru nimeni. Așa apare fascinația devotată. Îmi imaginez ideea ca pe un negustor de sclavi, în continuare nu facem decât să ne vindem pe cartoane, pe reclame și orgolii. De parcă am avea de plătit un soi de tribut secolelor trecute. Mă gândesc că o idee puternică este în esență o idee dinamică. Care se transformă și care ne transformă. Și care își antrenează mobilitatea, funcționând în interiorul mai multor paradigme. Deși asta nu explică de ce există oameni care subliniază tristețea manifestării creativității prin reclame la detergenți. Cea mai nesuferită idee pe care am gustat-o vreodată e aceea că ideile în sine pot deveni obiectul proprietății, și văd asta foarte bine, de câte ori ajung aici la mall, unde fiecare stă în așteptarea gazdei perfecte, pe drumul către materializare. Iar minciuna pare omniprezentă. N-am dubii, și natura mai minte câteodată, există pe undeva o nevoie de minciuni funcționale. Nu cred într-un Dumnezeu alcătuit din suprafețe pe care să le consume oamenii precum bovinele. Dar știu, tu n-ai timp. Nici să asculți toate acestea, nici să reflectezi asupra minciunii. Tu îmi strângi mâna când te lovești de mine pe o scară rulantă la mall, deși mai bine mi-ai trimite un gând de bine atunci când vezi vreun ambalaj ce se rostogolește la capătul scărilor rulante. În definitiv, nu uita că eu nu sunt decât o idee normală, prietenoasă, care uneori mai scrie și pe blog. Și care interacționează civilizat până și pe rețelele de socializare, care consumă interferențe fără voia lui, exact ca și tine, și care se mai uită uneori la Românii au Talent și care are o pasiune aproximativ sănătoasă pentru ciocolată. Ciocolată pentru trecători. Și pentru copilul din tine. Întinde mâna, mai am o pătrățică de ciocolată dulce în mână. Poftim, servește-te.





Interferențe dintr-un continuum accidental






uit în jur și văd identice corpuri deschise, cu indici de masă mică care multiplică la nesfârșit aceeași idee, folosindu-se de același limbaj și de aceleași gesturi pe care le găsești în orice turmă și în orice forfotă, ale unor indivizi parcă aranjați în dansuri de către forțe naturale misterioase ori de către tot felul de fenomene necredincioase, nedescifrate. Văd peste tot posesori, colecționari, abătuți, aparent fericiți sau chiar dependenți, un soi de chiriași cu imunitate înnăscută, niște grăniceri diplomați, care-și apără cu ardoare imaginea, ochi pe ochi, de neclintit. Caut Unul din mulți, dar sunt atât de mulți încât nu găsesc decât un colectiv care-și asumă cu barbarie dreptul de a civiliza diversitatea ca drept, operând tot felul de mutații aritmetice ca să-l determine pe fiecare să se adapteze, să conceptualizeze, să jongleze între definiție și tradiție, ca și cum n-ar reprezenta nimic altceva decât o substanță care se solidifică în constituenți ai vreunui tabel periodic deocamdată necompletat. Par a fi prizonierii unei vibrații atomice individuale, de data asta cu un indice de masă mai mare și mai înclinat, dar orientat cu migală către o expansiune a dreptului și a îngustului. Entități ce pătrund prin tot felul de suprafețe, undeva dincolo de straturile proprii, mai aproape de fapt de exoscheletele închise ale propriei lor materii proiectate fără vreun scop anume, botezate de greci cu numele de ființe materiale. Ființe care se privesc ochi în ochi, fără remușcare, fără observații critice, într-o falsă empatie, care coordonează minciuna pe post de zâmbet, într-o succesiune legată aiurea undeva în lanțul-valoare al ființei și al neființei, de un creator-păpușar ce poate și chiar trage sfori, până la fiecare conștiință adormită care mai poate fi dezlipită și trezită din marea uitare care nu duce la nimic altceva decât la sfârșitul tuturor lucrurilor.