vineri, 25 februarie 2011

Fericire măcinată.


Fericirea este ca mărţişorul. Un obiect mic, pentru persoana care-l primeşte, preţios ca semnificaţie. Eu am fericiri din ăstea mici, ca mărţişorul. Nu am o fericire cu care să-nconjor pământul. Fericirea mea e un amalgam de bucăţele. Eşti fericit din nimicuri până la urmă. Fericirea n-am căutat-o niciodată cu lumânarea. Fericirea nu se găseşte în piaţă, de vânzare. Nu m-am întrebat niciodată dacă sunt sunt sau nu fericit. Nădăjduiesc că fericirea ne-o facem, într-un fel, noi înşine. Dar fericirea o vom întâmpina abia după trecerea mai multor obstacole. Cumva, trebuie să vină un „ceva” peste tine, o melancolie. Poate o nenorocire. Nenorocirea este un ingredient necesar oricărui om viu. Ea este muza literaturii, picturii şi a muzicii, este o mică forţă pe care se vor sprijini mai târziu ideile noastre aparte şi trăirile cele mai autentice. M-am întrebat mereu dacă, de fapt, noi, oamenii, vom alege un creier amorţit de aspirină sau un izvor al creativităţii care se hrăneşte din melancolie?
Poate că ar fi momentul să ne eliberăm de lanţurile „gândirii noastre pozitive”, pe care ne-o inspiră fiecare reclamă, film sau carte orientativă, şi să acceptăm tristeţea noastră profund umană. A fi fericit câteva secunde presupune, nu în rare cazuri, clipe de nostalgie uşoară, de melancolie. Şi eu, spre exemplu, sunt fericit gândindu-mă la o femeie care astăzi nu mai este printre noi. O femeie a cărui chip prelung avea ceva din femeile pictate de Modigliani. Lipsa ei mă întristează azi, dincolo de zâmbetul unei fericiri de altădată. Putem fi fericiţi din amintiri sau din prezent. Deopotrivă, putem fi întristaţi din aceleaşi motive.
Am fost fericit de multe ori, dar pentru puţin timp. Cumva, asta mi-a afectat memoria. M-a obligat să-mi reconstruiesc, bucată cu bucată, trecutul şi prezentul luminos. Poate tocmai de aceea, am fost fericit în faţa primului răsărit de soare alături de bunicii mei pe câmp, în faţa victoriei României la fotbal în faţa Argentinei, în faţa vizionării primului episod din Sailor Moon, în faţa primului concurs şcolar câştigat, în faţa primei ţigări fumate pe-ascuns alături de un prieten nepotrivit. Fericirea mi s-a construit din numeroase impresii plăcute. Dar poate din aceleaşi momente mi s-a tras şi melancolia. Ca să vă explic punctual, fericirea ultimei nopţi de dragoste alături de femeia iubită mi-a smuls o gravitate profundă. La fel şi rolurile interpretate de Cate Blanchett, pentru mine, cea mai frumoasă femeie din lume. Fericirea în bucăţele nu e niciodată contabilizată. E eclipsată de marile momente de durere din viaţa noastră. Minuscula fericire reconstruieşte fiecare trăire melancolică pe care o vom experimenta mai târziu. Altfel spus, unii se bucură când ascultă muzica Madonei, iar alţii sunt cuprinşi de bucurie dacă-l ascultă pe Bach. Drama este că în cercul pasionaţilor de muzica Madonei există o multitudine de posibilităţi de a cunoaşte oameni, în timp ce dincolo, şansele se împuţinează. Tradus diferit, cu cât ai o inferioritate mai largă, mai bogată, cu atât găseşti mai greu ce ai nevoie pentru a fi fericit. Şi nu poţi nici măcar să cobori ştacheta.
Fericirea trebuie s-o împarţi şi-n doi uneori. Atunci când iubeşti o femeie cu predilecţie. Îmi amintesc cum am locuit mult timp alături de o femeie. Am priceput atunci că micile momente de fericire pot fi trăite atunci când două suflete ce se-ndrăgesc înţeleg, inconştient sau nu, că în dragoste, există o fericire comună ambelor părţi, şi două fericiri pliate pe simţirea fiecăruia, care întreţin de fapt fericirea comună mai sus pomenită. Ţin minte cum eu obişnuiam să scriu la calculator, iar ea la laptop. Alteori, eu citeam în bucătărie, iar ea în sufragerie. Erau zile când vizionam de unul singur câte un film atunci când ea era adormită. Şi parcă ea ştia toate astea. Cel puţin, se putea deduce asta din zâmbetul ei adormit, când mă ştia acolo, în lumea mea. Dar fericirea îşi făcea loc şi-n interstiţiile vieţii noastre comune. Obişnuiam să împărtăşim fiecare emoţie puternică. De multe ori, dacă la televizor se difuza ceva emoţionant alergam după ea în bucătărie şi vizionam împreună secvenţele respective. Parcă revăd şi primele ninsori, când ascultam îmbrăţişaţi câte un cântec special. Eram fericiţi chiar şi în polemicile noastre cotidiene. Fericirea asta măruntă, consolidată din mici slăbiciuni, din gesturi, tabieturi, te conduc spre o înţelegere mai profundă a cursului vieţii tale.
Fericirea măruntă te poate orbi. E meritul melancoliei şi tristeţii umane că remediază această delicată situaţie. Patru ani de dragoste construită, pot dura tot atâţia pentru înţelegerea ei, pentru preţuirea ei. Pentru rememorarea secundelor uitate. Există un frumos dicton indian care spune că „durează tot atâta timp suferinţa în dragoste cât timp a durat construirea ei”. Cred că tristeţea din zilele noastre e mult mai expusă atenţiei celorlalţi decât acum ceva vreme. Se spune că lumea de azi e mult mai înstrăinată, mai alienată, şi că a dispărut comunicarea vie, emoţională. Eu cred că de fapt suntem la fel de singuri ca întotdeauna. Şi că azi ne comunicăm unii altora mai eficient această singurătate. Ne-am rafinat mijloacele de expresie a nefericirii.
Unii cataloghează fericirea altora drept stupidă. Asta pentru că imaginea fericirii celuilalt este de multe ori nefondată. Frecvenţa unei relaţii şi apropierea fizică nu garantează o bună apropiere şi nici pe departe fericire. În fond, îmi văd vecinul zilnic, îmi zâmbeşte ca şi cum ar fi fericit, dar seara îl aud cum îşi bate prietena. Cunosc atâţia oameni care nu prea au ce să-şi spună, sau ce să-şi vorbească, şi care pretind că se iubesc nespus. Fericirea noastră se defectează pe fundamentul că relaţionalul nostru este azi ca un câmp sălbatic, ca un maidan. Fericirea mea a avut ca sursă compania unui om care să mă înţeleagă şi pe care să-l înţeleg şi eu. Nefericirea mi-a survenit dintr-un motiv asemănător, fiindcă uneori nevoia de sociabilitate creşte în noi şi ne însoţim cu cineva nepotrivit la dialog, la opinii sau valori. Nefericit am fost şi când, vorbind cu cineva, am realizat că de fapt, nu comunicăm. Au fost clipe în care am făcut un imens efort în a rezista tentaţiei altuia, rămânând singur. Am făcut o virtute din tăria de a căuta şi a sta în prezenţa unor oameni care sunt cel puţin ca mine sau care-mi sunt superiori. Cu proştii devii prost. Mai nefericit decât ieri.




miercuri, 23 februarie 2011

În neant mi-am cunoscut viitorul.


M-am căutat atâta timp. Am găsit în schimb un abis. În tot acel spaţiu fără ecou, am dialogat în nevăzut şi-am ţipat la neauzit. Fericirea se ascunde în astfel de clipe. Sau plânge pe undeva pe un pervaz de flori veştejite. Tăcerea tace. Nu-mi indică decât moarte. Moartea, plictisită, mă pasează vieţii. Cineva mi-a aşezat un deget pe buze. Ca să-mi uit indignarea. Cuvintele suntem noi, cei ce nu dormim noaptea. Dincolo de înţelesuri sunt chei. Vina că simţim e fluture de vară târzie. Azi, confirm cu durere o durere apăsătoare până şi pentru alţii, dar cui îi pasă? În jur se perindează oameni povestitori de oameni.
Şi toate momentele se îneacă la mijloc de drum. Speranţe nu se nasc, gurile se deschid dar n-au nimic de spus. În oraş, pietre nu se mai văd. Anotimpurile revin înapoi şi-ţi fură ce-aştepţi. Ţi-a rămas aşteptarea. Praful leagă picioarele câinilor de cerul ce crapă în ecoul vântului. Te chem şi mă tem, îţi ordon să te-ntorci înapoi. Te culeg şi te-adun, o muză te mângâie şi-mi face cu ochiul.  Încă mai crezi că întregul este desăvârşit prin sacrificiu? Nu. Sacrificiul îmi va strecura şi soarbe sângele. Va rupe totul din mine, scuipându-mă în mijlocul vieţii, departe de umbre. Va râde de mine, voi crede că totu-i sfârşit. Sacrificiul nu e bun. Opiniile nu sunt reguli. Peste tot, păşesc singurătăţi aclamate de spaţiile goale. De ce o miză-i mare doar în păreri opuse? De ce spui că eşti interesat cu vocea ridicată? Nu-mi spune că un început de basm îţi pare ziua. Unde-i micul tău sacrificiu? Nu cred că e-n uitare. Te laşi în voia sorţii zâmbindu-i celuilat?
Eu ştiu tristeţea ta. Mi-o amintesc din gustul lacrimilor nevărsate de atâta dor. Zâmbiţi. Ocoliţi. Evitaţi, acum e posibil. Fugiţi. Că viaţa-i frumoasă, la naiba! Dar unde? Prin geam, în colţul străzilor nu bate decât vântul puternic. Şi-mi iese iar un om în faţă. Tresar. Dacă iarna reuşeşte să alunge regretul, poate că undeva ceva va prinde contur. Sunt o povară într-un haos necesar, construit din puncte goale ce-au atârnat cândva pe-un aspru drum gol, mă las purtat de felul în care iubeam cândva. Duminica îmi las capul plecat peste vocile neauzite ce-şi spun rugăciunile. Dar un trecător grăbit îmi zdrobeşte cuvântul. Sâsâitul vorbelor nu poate ajungi la surzi.
Cumva, Dumnezeu îţi încarcă spatele cu atât de multe pietre, încât distracţia pare garantată. Respiri, eşti lăsat în viaţă, cât să crezi că eşti fericit. Însă ceva revine pentru aţi adăuga alte pietre pe care să le duci, să le duci, să le duci... până vei fi şi tu una cu pământul, până te vei acoperi cu el, lăsând în urma ta nu morman de nimic.




luni, 21 februarie 2011

Când tăcerea aşteaptă


Văzusem în acea zi un cer despre care nu povestise nimeni până atunci. Şi am privit cum te apăsa un tavan cu grinzi din lemn de frasin. Ploaia începuse brusc. Deasupra ta, frânghii rezistente suspendate coborau insistent. Frunzele te inundau de peste tot, picioarele-ţi erau nevăzute. Magazinele erau închise, îţi refuzau salvarea. Dintr-o casă putredă şi maronie, mirosul de igrasie îţi perfora nările şi oamenii păreau de negăsit. Te gândeai că liniştea asta ce-ţi era servită pe tavă, şi întunericul ăsta găunos, nu aveau să te ducă decât la moarte. Pe spate, pluteai pe apă. Aşa tremurai pe-atunci. Erai un fluviu despicat în tine însăţi. Nu găseai încredere, palmele păreau că te devastează. Te refugiai în afara ta. Te priveai de sus. Erai un simplu om.
Te-ai dat jos din trenul acela molcom ce scârţâia prelung înainte de a pleca altundeva. Controlorul libidinos dispăruse din peisaj. Erai însetată. Un călător alergic la nicotină fusese deranjat de fumul ţigării tale din tren. La fiecare ţigară stinsă te privea îndelung, zâmbind ca un drac mulţumit. Ai fi vrut să-i spui vreo două, dar trenul vorbea peste tine. În gară, deja totul se pierduse într-un colţ al minţii tale şubrede. „Trebuia să fie deja aici”, te-ai gândit atunci. Plictisită, ai scanat primul bar pe care l-ai văzut în gara aceea murdară şi te-ai aşezat înfrigurată la masa din colţ. Vedeai limpede prin fumul acela îmbâcsit. Doi bărbaţi jucau table. O vânzătoare, puţin cam beată, te-ai gândit tu, rezolva integrame. Bricheta nu funcţiona, dar ai reuşit cumva să îţi aprinzi o ţigară, ai cerut o cafea scurtă şi ai început să aştepţi. În gara aia izolată, simţeai că aşteptarea ţi-e străină. Tocmai ţie, care te-ai îmbrăcat atâta timp cu aşteptarea. Din aşteptare altădată îţi făcusei haină şi acoperiş. Undeva, simţeai că te doare.
Ţigara părea tare acum. Afară era un aer rece, în care distingeai cu uşurinţă miros de fum mocnit. N-ai fumat nimic toată ziua şi asta te-a ameţit. Iar prin faţa ta, se perindau ţigănci multicolore, cărându-şi prin haine vieţile murdare. Deasupra, păsările păreau trezite dintr-un somn negru, adânc. Zburau la înălţime mică urlând de foame sau de singurătate. Într-un colţ din tine, Dumnezeu se odihnea. Avea capul sprijinit în mâini şi îngâna ceva de neinţeles urechii tale. Orbită de atâta cenuşiu, nu-l puteai vedea. A rămas acolo, surd, însetat şi trist. Un megafon vechi te trezeşte. Realizezi că aşteptarea a luat sfârşit. Venise cafeaua între timp. Nici nu te-ai atins de ea. Te-ai ridicat la fel ca după alte momente de tăcere cu tine însăţi. Îţi lipseau momentele în care reuşeai să nu te gândeşti la nimic. Ai plătit în grabă. Trenul care tocmai oprise în staţie era albastru şi sănătos. Ai urcat în el şi a ai plecat, sperând că se va întâmpla ceva neprevăzut. “Îmi voi închiria o casă adevărată, cu grădină şi fericire.” Aşa spuneai cândva.




miercuri, 16 februarie 2011

Titlu pentru amintiri din vise...

Ieri m-a căutat un vechi prieten. S-a despărţit de iubita lui în urma unui fluier de arbitru nevăzut. Am simţit despărţirea lor în frigider unde era din ce în ce mai puţină mâncare. Abătut, clipea lângă mine încât n-am mai reuşit să dorm noaptea. Mi-a povestit despre ei, eu am decupat din toată vorbăraia aceea o frază pe care nu voi putea uita o vreme: “La naiba cu cei care spun că cel mai scurt drum spre sufletul cuiva este privitul în ochi!” Şi da, recunosc, am început să mă gândesc mai apoi la paşii mei de demult. Şi cum descoperisem că degetele tale peste palmele mele sunt ca nişte mufe prin care dragostea intră ca la ea acasă. Mi-am amintit de săruturile acelea îndelungate din după-amiezile ploioase, când pervazul ni se umpluse cu apă, în timp ce în baie aburul fierbinte creştea ca o cocă. Erau după-amiezile acelea mari cât un film de la TV interminabil. Noi doi ne plimbam până în măruntaiele parcului şi ne imaginam că oamenii în vârstă şi-ar schimba din când în când picioarele pentru a putea merge în continuare. Pe-atunci, nici zânele nu puteau zbura cât ne plimbam noi. Calm şi fericit, îţi spuneam cum întreg pământul pare a fi un uriaş mort din care oamenii au născut pentru a alerga pe lângă noi. Pe urmă, la rugămintea ta, mă urcam într-un copac spre a opri din zbor o bancă pe care să stăm. Ne aşezam acolo şi cu ochii mari ne holbam la pescarii din zare care smulgeau salcâmii din pământ folosindu-i pentru a-şi procura undiţe. Miroseai a pădure rece în zorii zilei, şi ştiam pe-atunci că sânii tăi sunt nişte acvarii din piele prin care colcăie peşti exotici. Pe-acea bancă visam cu ochii deschişi şapte visuri deodată în care făceam dragoste cu tine.
Când mi-am întors privirea, nu erai pe bancă. Undeva plecaseşi. Atunci îmi venea să mă înfăşor în perdelele prăfuite şi să mă înec acolo,  aşteptând păianjenul pe care mi l-ai promis. Pe-atunci, aveam nevoie de tine ca de moarte. Transformasem insectarul confecţionat în copilărie într-un clasor al săruturilor şi-al întâlnirilor noastre. Pe urmă, ai apărut de undeva, zâmbind. Şi-am continuat să ne plimbăm pe frânghiile pe care oamenii îşi închipuiau că usucă haine, când de fapt acolo îşi uscau sufletele. Şi ţin minte că vorbeam amândoi atât de încet încât ceilalţi ne auzeau bătăile inimii. Ne priveam şi nu puteam explica cum din trupurile noastre se desfăceau mii de buze, de peste tot. Ne îmbrăţişam continuu. A doua zi erai undeva pe pervazul ferestrei mele iarăşi. Îmi spuneai că nu ai dormit toată noaptea. Cred că te iubeam, fiindcă nu schiţam nici un gest, lucru neobişnuit, ştiu, dar oarecum pe cortex mi se lărgea un zâmbet de pisică invizibilă.
Eram doi. Şi ne îmbrăcam mereu cu alte haine, dar ne recunoşteam de la distanţe egale cu distanţa dintre pământ şi soare. Ţii minte că lumea ne încurca? Două ore am stat încleştaţi şi trişti pe o pălărie imensă când am aflat într-o biserică că trebuie să iubim toţi oamenii la fel de mult ca pe noi doi. De comun acord, am vrut să încercăm şi asta, dar am ţinut degetele încrucişate la spate. Pentru că ştiam amândoi că fluturii nu-şi aşteaptă sfârşitul. Eclipsa de lună ne-a fost învăţătură de minte. Ne-am despărţit ştiind că două ape nu stau prea mult timp în aceeaşi matcă. Iar ultima dată când am vorbit la telefon vocea ta a ingheţat la fel cum îngheaţă apa în conducte iarna. Pe urmă, am înţeles că dragostea e o fiară care ne-a înghiţit că să înotăm pierduţi în acidul ei gastric. O fiară care te poate privi în ochi ca pe un bolnav de Alzheimer.




marți, 15 februarie 2011

Gânduri mici şi-abstracte


Sorb un ceai c-un fel de lingură deformată, într-o farufurioară paralelă şi transparentă, parcă am buzele încleştate într-o formă de muon, văd pereţi despicându-se în spatele figurilor plictisite, îmi amintesc de blugii mei murdari, de serile calde şi de tenişii mei subţiri. Parcă miezul zilei mi-a devenit noapte, şi sunt atât de treaz de parcă aş fi întinerit în grădina altuia. Azi nu am văzut nicăieri flori, şi nici vreo glastră c-un muştar înflorit. Am văzut ferestre vechi, bătrâne senile, vremuri gotice, fete dezvelite. Semafoare, o penurie de gesturi şi m-am trezit într-o ceainărie strâmtă. Lângă lingura aia deformată. Mirodenii în abstract au prins parcă formă. Observ că lipsesc gusturile simple, rămân consternat: atmosfera e polară, biscuiţii de pe masă n-au sare, iar femeile nu ies din şifonier de frica maturizării imediate. Respir aerul ăsta rece, evit grăbit să mă lovesc de oamenii care aleargă înspre mine, mă opresc pe undeva într-o conclavă a mulţimii. Văd bănci îngheţate şi mult pavaj, văd cum uneori rumegăm câte-o idee, o molfăim ani de-a rândul, şi-apoi o abandonăm în favoarea unui alt trend. Sau a unei perspective de design mai actual.
Dacă ne băgăm în pat, oprim timpul de două ori. Ne acoperim cu pene bărbia nevăzută, iar genunchii tari ajung cocârjaţi în aceaşi poziţie foetală. Cifrele ne virusează gândurile. E un mic bilanţ al zilei trecute. Nu dormim, suntem pătrunşi de mirodeniile din timpul zilei, şi de undeva de sus aurora ne bate direct în tavan, imprimă pete de culoarea ametistului pe toată tencuiala cortexului. Apelăm la un specialist în vedenii, pari bolnav omule, strigă acesta cu tâlc, de parcă un tunet s-ar întoarce de undeva din amintiri, ia şi tu o vacanţă, de când nu ai ţinut în palmă nisip cald? Şi-atunci mi se deschid alţi pereţi. Şi mă gândesc că a trecut ceva vreme de când nu am mai urcat pe un catarg. Şi că aş fi vrut să traversez un pod din acelea din iluziile verilor indiene. În conturul ceştii de ceai intru complet, de parcă mă înec. Acolo, îmi aranjez ochelarii de soare, îmitând gestul unui muncitor de pe câmp rătăcit printre oi dispersate. Undeva în zare, fumegă molcom abatorul tuturor speranţelor.
Îmi amintesc că trebuie să mă îmbrac, iau de pe undeva nişte blugi murdari. Stranie amintire, îmi par familiari. Găsesc pietricele şi scoici în buzunar. Le-oi fi luat cu împrumut. Prin geamul spart, aud zumzete de tramvai defect. În şifonier ţes cravata pe care mi-am asortat-o azi. Acolo, mă priveşte un cuc, ce simbolizează cumva nebunia nefertilă şi sângeroasă a clanului meu. Mă împiedic de-un ghiveci de flori vestejit, dar mă opresc fiindcă de-afară sună o melodie ce mă încetineşte. Simt durere, mă uit în jos, o hienă rapace mă muşcă de glezne... Ridic privirea de deasupra ceştii mele de ceai, şi-atunci îmi dau seama. Cumva, e inconştienţa mea care dă secvenţial târcoale psihicului acestea epuizat în secundele de abstractizare...