marți, 31 iulie 2012

Aura mea pătrată




Timpul ne alterează și ne bagă în confuzie pașii. Eram doar un copil de-o șchioapă și-atât de crud, că a trebuit să fiu pus la uscat pe-o sârmă de întins rufe, stăteam cuminte și-aveam gura întredeschisă ca a unui cântec de leagăn care nu, nu se zvârcolea, mă mișcam doar atât, cât să adorm singur în suspensia hainelor ca în hamac, și atâta cât sângele să mi se încline în trup ca într-o sticlă numai bună de destupat. Ochii mei curioși nu scăpau nimic din vedere, observam până și o scurgere de pantofi care nu a încăput în scocuri, fără a ști dacă la mijloc e un călcat pe urme sau un călcat în picioare. Timpul face alpinism numai prin coborâre, fără crampoane, pe fire de Ariadne produse în serie sau multiplicate prin clonare... singura mea grijă de-atunci fiind să nu cumva să facă, în galopul ăsta, vreun atac de coarde...

Am crescut repede, dar nici în ruptul, nici în moalele capului nu m-am gândit că aura mea nu ar fi de fapt... pătrată. Nu îmi dau seama când a transpirat-o mintea claustrofobă, în care dintre desele ei crize de spațiu intracranian. Ce să fi făcut eu cu aura mea în toiul zilei, așa leoarcă și șifonată, dacă nu să o port ca pe o perucă de melci spiralați, de galben nepieptănat, ca pe niște urme spontane lăsate de o pensulă muradară ce se curăță singură? Noaptea dorm mai rău ca pe pernă, respir în burduful ei economic de lumină, mai chioară decât cea de pe lună. Mă trec nervii numai când mă gândesc cât timp și câți nervi îmi va lua sa-mi centrez capul matematic înăuntrul ei, presimt de pe-acum că voi da pe lângă, nu sunt mingea de golf potrivită...

Bag de seamă că nu sunt întreg nici la minte, nici la aură.




duminică, 29 iulie 2012

O taină trecută prin urechile acului





[E posibil ca tu să ții în mână cele două jumătăți ale zâmbetului meu de puștan îndrăgostit. Mă întrebi cu o duioșie irezistibilă dacă te-aș lua oriunde și oricând cu mine, așa, ca pe un minuscul și neastâmpărat delfin albastru ce strănută ritmic în rucsacul meu decolorat. Eu știu doar că în preajma ta mi-aș dori o floarea-soarelui la micul-dejun. Pe care s-o port pe post de umbrelă. Sau de pelerină, încă nu m-am decis. Avantajul ei este că are într-atât de multe petale încât niciodată n-ajungi la partea cu nu mă iubește. De fapt, sferturile ăstea de ore efemere mă fac să mă gândesc la zilele de vacanță în care insomniile noastre vor avea un gust plin și creativ. Uite, am aici o dorință înnăbușită într-un colț html, să te văd seara în costum de plajă cu acel hmmmm luminat de ledurile dimprejur și de amploarea surîsului tău de colecție. Cine sunt? Cine ești? Suntem? Vrei să fim?] Deschidere din Alexandra Lisandru

Sunt ceruri și ape – în liniștea insulei noastre din gânduri, sunt urme de fluturi pe umărul tău. Ești mai frumoasă de departe până și decât Freida Pinto, iar atunci când ies din casă bolta pentru mine începe să se învârtă, de parcă o lume întreagă ți-ar sta sub tălpi. Mă gândesc cum gânduri diforme ți se așează în poante și cum dantela din rochie îți zboară în vânt și totuși... mi-ai spus să suflu pentru tine în mii de păpădii și pentru fiecare puf sa-mi pun o dorință, și pentru fiecare dorință să fac un desen. Poate ca-ntr-o zi cuvintele tale vor fi ață de balon ținută de mâna arsă a unui îndrăgostit așa ca mine, dar acum lasă-mă numai pe mine să te iubesc și să-ți construiesc o cutie tapisată cu saten din două culori, ca să mă culc acolo lângă toate vârfurile de creioane colorate, să-ți șoptesc ceva memorabil înainte de culcare, să mă joc prin părul tău ca să-mi poți dansa desculță prin iarba care stă să crească.

Știu c-am vorbit adineauri la telefon, dar dorul de tine e ca o fereastră pe care nu mai pot s-o închid, în care gânduri zburdalnice îmi trec hai-hui prin toate cotloanele și în care distanța se măsoară în pânze de păianjen. Așteptarea îmi cerne cuvintele. Aud uneori cum mă strigi, dar oricât de departe te-ar duce vâltorile, ai grijă de dragostea noastră ca de o taină trecută prin urechile acului.





vineri, 27 iulie 2012

Omagii aduse unui tatuaj fără crez artistic






Există o perioadă (pentru mulți dintre noi probabil) când ajungi într-o anume perioadă a crizei existențiale, când stai și te gândești cât de interesant ai deveni pentru tine însuți dacă ai face o schimbare majoră, dacă ți-ai produce un mare stigmat de care să știi numai tu sau uneori să-ți amintească alții. De 2 ani de zile aproximativ mi-am propus să mă tatuez. Am și ideea, știu și ce reprezintă pentru mine, am și dimensiunile, la un moment dat mi-am și printat câteva modele. Tot ce îmi mai trebuia era un motiv. DE CE să mă tatuez.

Poate pentru că intru într-o nouă perioadă a vieții mele. Poate pentru că m-am îndrăgostit, deci oficial pot fi și eu simpatic. Poate pentru a marca o suferință trecută, o perioadă încheiată, un ciclu, un mod de a gândi și de a privi lucrurile. Ori poate pentru a-mi reaminti cât de diferit pot să fiu. Aș putea să celebrez ceva printr-un tatuaj: prieteni dragi, familia sau un eveniment de care mereu îmi voi aduce aminte. Poate că pentru că acum cinci ani îmi era imposibil să cred că voi arăta așa, voi vorbi așa, voi gândi așa, voi simți așa. Poate că.

Văd azi cum alții galopează neîncetat înspre prăpăstii, cum lumea e același bizon privit de undeva de sub un maldăr de cărți și cum totul nu e uneori decât o capcană de șoareci (a mouse trap cum ar spune americanii), dar cu toate astea tu găsești mereu un motiv să mă ierți, conștientă fiind că azi te iubesc mai puțin decât mâine. Deci ar fi și ăsta un motiv bun pentru tatuajul meu: dragostea pe care ți-o port. Îmi și imaginez cum ai mesteca Orbit-ul acela de pepene roșu (care în gura ta nu-și pierde aroma) și cum m-ai privi tandru în timp ce aș începe să-mi fac acest tatuaj. M-ai tachina într-una pe drum, râzând și spunând că gata, acuma sunt și eu un Icon local, iar eu aș veni lângă tine până ajungem acasă, m-aș așeza lângă scaunul tău și am privi împreună poze din toate unghiurile cu tatuajul ăsta. M-aș uita curios înspre modul cum le privești, dacă oftezi și dacă ți-e dor de mine. Stiu că ai zâmbi, te-ai schimba în alte haine în timp ce pe celalalte le-ai azvârli într-un colț al camerei. Când sunt prin preajma ta, stau și mă întreb până unde voi duce lista asta a motivelor și dacă, într-adevăr, mă voi tatua vreodată. Nu pentru că m-aș teme de asta în vreun fel ci pentru încă nu sunt convins că de asta am nevoie.

E ca și cum ai fi implicat într-o relație care nu merge de multă vreme și pe care o tot tragi de margini din diverse motive. Pentru că încă o iubești. Pentru că îți e comod așa. Pentru că ai cu cine vorbi noaptea la telefon atunci când visezi urât. Pentru că ți-ar fi dor. Pentru că e singura căreia îi pasă. Pentru că ea a rămas singurul tău substitut pentru singurătate. Pentru că. Și imediat ce toată lista asta se termină, odată cu relația, te întrebi de ce ai fost atât de convins că de asta ai avut nevoie. Și-n plus: dacă ai nevoie de atâtea motive pentru a sta într-o relație cu cineva, atunci stau și mă întreb sincer: cum pot unii oameni să se tatueze atât de ușor?

Dar cu toate ăstea, te privesc de multe ori îndeaproape și-n mine se manifestă deopotrivă o bucurie și o tăietură veche, vântul ce-ți mângâie fruntea e ca un taifun căzut în genunchi, și îmi e deajuns ca motiv pentru tatuajul meu acel simplu tumăfacifericit ce se zbate în mine precum un Adonis albastru.






miercuri, 25 iulie 2012

Aletheia sau despre alfabetul discreției și al dragostei de felină




Dis-de-dimineață soarele își gâdilă ceața cu limba așteptând uneori ca eu să-mi plimb degetul mic peste litere, în clipele acelea de fapt eu sunt zâmbitor, buzele îmi sorb cafeaua, o cafea mai neagră decât doliul femeilor, și ochii mi se deschid spre răsărit, că mă gândesc minute bune la felul tău de-a fi. Știi cum unele femei emană senzualitate atunci când sărută fumul unei țigarete? Da, sau cum se cambrează în clarobscur și apoi chicotesc cu atâta patos pe seama jocului lor? Știi că tot ele au un talent tipic de a colora o idee și a o exprima pe pânze vii, sălbatice și exotice?

Acesta este tabloul meu despre calmul discret și firav al cele căreia îi este mereu bine și comod să deseneze în jurul ei zâmbete. Ea e acel contur de siluetă care găsește fără dificultate un fir de aur în zilele de piatră și care își leagă acest fir de mijloc pentru a se lăsa rostogolită de el într-un dans simbolic al oamenilor fără față, mâini sau cuvinte. Practic, asta e schița mea din creion despre copilul ăsta mare și frumos care respiră calculat atunci când bulele de apă îi sufocă pe cei din jur, iar ei îi gâdilă doar tălpile.

Pe Aletheia am cunoscut-o mai demult, în ziua în care plecasem să mă întâlnesc cu niște colegi în fața facultății, aveam în brațe foi de cursuri xeroxate, nu eram în apele mele și-n gândul meu speram ca foile alea de curs să fie atârnate și strangulate undeva de un copac, din mine se dizolva doar o voce care vroia să le atragă colegilor de grupă atenția că aveam doar părul vâlvoi și-o lipsă acută de chef. Dar cum nici atunci nu trăiam într-o lume ideală, tremuram de frig atât eu cât și foile mele de curs, neluate de nimeni în seamă. De absolut nimeni. Până în momentul în care s-a auzit de undeva din apropiere un chicotit vesel (dar unul decent, nu unul tipic serilor în care râzi zgomotos când ieși la un vin fiert), avea un chip atât de plăcut încât nici măcar din bun simț nu ți-ai fi putut dezlipi privirea din analiza trăsăturilor ei fotogenice. Mi-a întins mâna, după curs ne-am dus la o ciocolată caldă și de-atunci mi-a oferit o felie mai mare de încredere decât probabil aș fi meritat de la prima întâlnire.

Parcă toate întâlnirile cu Aletheia erau precum seriile înlănțuite în care deguști porții de viață pe care niciodată nu le-ai mai încercat. Fiecare sortiment de poveste mă conducea pe-atunci înspre ceva ce eu nu aș fi cunoscut niciodată în alte condiții. Sau cel puțin nu atât de repede. Deși, fie vorba între noi, aveam deja câteva experiențe legate de trucurile ce țin de firea schimbătoare a femei și de trucurile senzuale, dar cuvintele preferam să le-aud rostite doar de ea. În preajma ei, mă simțeam ca un mic băiețel care trage cu ochiul în dușul fetelor mari. Imaginează-ți că era o femeie nemaipomenit de frumoasă în simplitatea ei, era acel succes estetic al naturii pe care orice om îl întâlnește la un moment dat în timpul vieții și care-i răstoarnă cutiuța cu prejudecăți despre multe paliere ale existenței. Personajul ei ludic și fascinant m-a învățat cu ușurință să visez și să trăiesc călătorii care nu îmi aparțineau, să apreciez ieșirile nocturne din timpul săptămânii, ba chiar să citesc și să înțeleg intenții, să fiu haios în cele mai întunecate situații, să țin privirea drept atunci când mă afundam singur în scenarii ipotetice și să fiu diplomat și iscusit până și atunci când mă năvălește vreun val orgolios. Eram pe-atunci într-o perioadă mezozoică a existenței mele și a fost ca și cum o sferă de foc negru și îmbufnat s-ar fi întâlnit din greșeală cu o perlă rece și nuanțată. Pe care n-a topit-o.

Ea a fost și cea care mi-a arătat că și femeile au dramele lor personale, asemenea protagonistelor singure din cărți de dragoste. Râdeam amândoi în fiecare dimineață (sorbeam cafea după cafea amândoi) când ascultam tot soiul de nume de prinți împiedicați prin viața ei la un moment dat, istorioare după istorioare și pagină după pagină. Și majoritatea acestor idile începuseră cu nu mă mai satur de tine, mă și puneam uneori în situația ei: de ce oamenilor le coincid părerile la început pentru ca mai apoi să se nască intersecții interminabile?

Mi-a fost foarte dragă și numai așa îmi pot azi explica de ce mi-a fost mereu teamă să mă apropii de ea prea tare, poate pentru a nu mă lega de ea cu o funie a posesivității. Pentru că femeile ca ea (atât de rare) nasc în tine sentimente pe care nu le poți explica decât probabil atunci când ai ieșit din sfera fascinației. E ca o hipnoză a simțurilor. Pentru mine, ea era imaginea muzei (mereu o asemănam cu Therpsychore) care-și scapă batista și apoi zâmbește pentru pozna făcută. A muzei care își culege singură batista de pe jos, dat fiind că aproape toți trubadurii se striveau unul pe altul într-o luptă care uită de scop pentru a ajunge primii să i-o ridice cu trufie.

Am rămas prieteni deși îmi place teribil de mult de ea. Oricum, recunosc că de fiecare dată când o văd îi radiază câte o parte a corpului ei frumos și strâmt, fie pentru a le ascunde pe celelalte, fie doar pentru faptul că așa îmi imaginez eu că trebuie să fie. Ultima noastră întâlnire s-a sfârșit cu o îmbrățișare puternică și sinceră și cu zâmbetul ei specific și cochet pe care l-am luat de nenumărate ori ca un plus de motivație în toate barierele pe care mai târziu le-am întâlnit. Și da, recunosc că am fost puțin gelos știind că își va lua un job unde își va risipi farmecul unor clienți la fel de fascinați de ea ca și mine. Nu știu dacă e vreun semn de egoism atipic din partea mea, dar – cu toate că aș simți orice rău i se întâmplă aș știi că el e unul asumat – pentru mine ea va fi întotdeauna fata fascinantă care își alege firele de aur pe care să se legene.

Dar niciodată nu voi putea uita, totuși, cum ochii ei mari și drăgăstoși mi-au dezvăluit într-o singură seară (pe care amândoi ne-o amintim cu inima tresărind) alfabetului discreției și al dragostei de felină.





marți, 24 iulie 2012

Si loin d'aujourd'hui






Păi ultimele două luni parcă au fost o perpetuă amânare. O întârziere. Și nu-mi place când ne deșirăm, așa că prefer să tai ce-a mai rămas. Adică obișnuința. Nu, nu vreau chin, nu vreau argumente, nu mai vreau să stau. Adică nu mai vreau niciodată să stau. Așa că... la lăsarea serii hai să ne culcăm devreme, am obosit să ne tot certăm de parcă am fi torturați să urcăm și să coborâm zilnic norii. Când ești îmbufnată observ cum stai și studiezi bolta și detest când ești tăcută. Azi eram într-o cafenea și mi s-a făcut dor de tine. Dar ști și tu că echilibrul moral rămâne pentru noi o dulce compensație – noaptea îmi doresc să nu mai pleci. Să faci cumva și să lucrezi de-acasă, da, îți promit că nu-ți voi cenzura nici un exces mai ales dacă vei sta lipită de scaun fără să scoți un sunet. Îmi și imaginez cum citești goală ca să-mi atragi atenția fiindcă știi că atunci când îmi ridic ochii tu ești pentru mine cea dintâi apariție meteorică...

Poate mâine am putea fugi să vedem marea, ție îți place să privești lung marea și să ne urcăm pe vaporaș, ghidați de valuri și de burta căpitanului. Seara am putea chiar să găsim și să ascultăm homeleși care cântă la chitară sau ne-am putea iubi sub duș, cu gândurile amestecate, cu fantezia comună a trupurilor goale și involburate văzute ziua pe plajă. Eu vreau să fim ștrengari, să păstrăm mereu adolescența asta din noi, pentru că, până la urmă, ca o pictură fără volumetrie nuanțată vor trece anii între noi. Și gândește-te: la un moment dat vom fi doar bătrânei din aceia urâți pe care i-am văzut în colțul nudiștilor, deși eu sper că dragostea pe-atunci se va reașeza pe umerii noștri asemeni unui triptic și că nici măcar veșnicia, cu micile sale răutăți, nu-mi va lua nici atunci certitudinea că și africancă de-ai fi, tot pe mine m-ai iubi cel mai mult.