luni, 22 septembrie 2014

Rugăciune




Doamne, eu nu ți-am cerut nimic până acum și nici nu ți-am luat vreodată numele în deșert, dar Doamne, te rog ca de data asta, doar de data asta, ascultă-mă de acolo de unde ești tu, din măreția cerurilor și Doamne fă în așa fel ca el să o mângâie așa cum aș mângâia-o eu. Fă în așa fel ca lui să-i bată inima cum îmi bate mie când îi rostesc numele, și trimite-i, Doamne, prin buzele lui săruturile mele și fă un miracol ca el să-i surâdă în fiecare dimineață așa cum aș face-o eu, ca să nu-i fie niciodată străin. Fă cumva ca el s-o privească cu ochii mei, să o atingă cu mâinile mele, s-o strângă în brațele mele, ca să-i alunge toate temerile, ca să alunge din preajma ei stafiile Spaimei și-atunci când frigul i se varsă în sânge imaginea lui să-i țină de cald, și să-i lumineze pașii când întunericul o împresoară de pretutindeni, Doamne ajută-l să ajungă până în beciurile singurătății ei, ca s-o poată țină de mână, ca s-o înțeleagă și s-o protejeze cum aș face-o eu, ca să strabată toate cerurile care îi despart, atunci când mă strigă pe numele lui, tu știi prea bine Doamne că eu nu ți-am cerut nimic până acum, dar te rog, Doamne, de data asta, doar de data asta, fă cumva să nu-i fie niciodată foame de dragoste.




 
 

duminică, 21 septembrie 2014

Într-o bună zi pe care o putem numi mâine



Iubita mea – o să vezi cum odată, într-o bună zi, pe care o putem numi mâine (dacă vrei) – o să fie totul bine, o să mă înveți să cânt la chitară, iar eu o să te ajut să te lași de fumat (eu mă pot lăsa de aproape orice, să știi, numai de dragostea ta nu), și nici o harpie nu-și va mai înfige ghearele în părul meu încâlcit, și nici un naufragiu nu-ți va mai întuneca retina, și n-o să mai trăiești nici o durere, nici un zbucium, nici o contradicție, și nici un impediment nu ne va mai aține calea spre fericire, o să vezi, chiar dacă azi încă mai avem de alergat, chiar dacă azi mai avem de adunat câteva oase de sub dărâmăturile viselor, chiar dacă azi va mai trebui încă să ne bandajăm orele, setea, așteptarea, privirile și să ne strângem liniștea în pumni ca pe o amuletă, totul se va sfârși până mâine, o să vezi că mâine o să facem dragoste ca apucații, ca demenții, promit, promit că mâine te voi găsi în sfârșit, că-ți voi găsi casa într-o pădure de case, că îți voi descifra vocea într-un labirint de voci, că îți voi lua urma ca o sălbăticiune care își recunoaște perechea de foarte departe, o să vezi, mâine, că nu va mai trebui să împărțim totul ca până acum, că vom găsi o bucată de cer numai pentru tine și o bucată de cer numai pentru mine și că deopotrivă vom avea același cer, și că vom mușca din aceleași gânduri, cu poftă, având aceleași pofte, iar apoi vom înnopta în aceeași tăcere, până ce ne vom trezi învăluiți în aceeași muzică, renunțând la întrebări în același timp, îți spun că vom face toate astea, într-o zi, poate mâine, când o să îți bat la ușă târând după mine dragostea asta uriașă ca pe un animal împușcat, ce sângerează cumplit, unicul animal rămas de acest fel pe lume, ca să-i fim noi doi martori la ultima suflare, am glumit, iubito, tu știi că mâine o să fim fericiți, cei mai fericiți de fapt, și că mâine o să facem dragoste ca niște adevărați eroi romantici, până la adânci bătrâneți, îmi promiți? 




 
 

vineri, 19 septembrie 2014

Un orb desăvârșit ce vorbește ca unul care vede





Ochii tăi îndrăgostiți m-au desăvârșit. Toată ființa mea știe de astăzi începând că numai și numai din pricina ta, sunt desăvârșit. Complet. Și țin cu tot dinadinsul să ști și tu asta. Să ști că am în sfârșit o formă finală. Că azi în sfârșit însemn ceva. Că am un țel. Că sunt desăvârșit. Că până și cheia de la ușa mea e desăvârșită, ca un surâs nichelat predicând frumusețea în pustiu. Că am petrecut ani în pustiu și ai venit apoi tu, ca un înger conducând un tractor roșu și mi-ai zis: Du-te înapoi printre oameni căci vei găsi între ei pustiul și cheia casei tale! De când te iubesc sunt desăvârșit și complet nevinovat pentru asta. Căci ai venit mai întâi la mine ca ispititoare femeie, iar mai apoi mi-ai vorbit cu vocea cea mai blândă, ca o soră bună a neputinței mele. Căci mi-ai adus bucurie rară, furată de la copii cu ochi ca ai tăi, plini de viață, de la cei cu ochi luminoși și deschiși ca o recoltă de felinare. Căci ai venit ca un înger șiroind de miere din care mai am și acum. Astăzi, sunt desăvârșit și poate că numai doctorii în otrăvuri mă mai pot pricepe, șamanii, stăpânii vrăjitoriei, regii cucutei sau amanții mătrăgunei. Sau cunoscătorii celor o mie de ierburi. Numai ei pot ști că din cauza ta sunt un orb desăvârșit ce vorbește ca unul care vede.




 
 
 
 
 
 

miercuri, 17 septembrie 2014

Memoria lumii ca un depozit infinit de cuvinte



mă gândesc că mai sunt totuși atâtea și atâtea lucruri pe care nu ți le-am spus, atâtea și atâtea bucurii și tristeți pe care încă nu le-am fumat împreună, ca de exemplu faptul că uneori văd o negresă în scrumieră, o amforă cu părul brunet și frumos, ca al tău, perfect împletit și pictat parcă pe o miniatură de porțelan care se evaporă la fel de repede ca prima țigară, ca prima cafea și ca importanța unui lucru în aparență fără importanță – cum ar fi spre exemplu faptul că uneori mă trezesc dimineața la ore ciudate, compuse dintr-o singură cifră, la 2:22 sau 3:33 sau 4:44 și brusc îmi amintesc  de lucruri în aparență fără importanță – în dimineața asta de pildă mi-am amintit de profesorul meu de istorie din gimnaziu, despre cum ne vorbea el cu atâta patos despre nabucodonsor al doilea, despre războaiele sale, în timp ce eu mă gândeam la grădinile suspendate ale semiramidei, la cartaginezii lui hannibal, la atena lui pericle și la multe altele, dar ce vreau să-ți spun e că țin minte că el ținea minte toți anii importanți din istoria antică, adică avea o memorie fantastică și cu toate acestea când l-am vizitat la spital înainte să moară abia m-a recunoscut și când m-a recunoscut a început să plângă și plângea ca un copil, nu știu de ce, poate pentru toți anii ce s-au dus ca istoria antică, poate pentru lucruri fără importanță ca acestea pe care ți le mărturisesc eu acum sau poate doar pentru că știa că memoria lumii nu reprezintă decât un depozit infinit de cuvinte...




 
 

marți, 16 septembrie 2014

O minusculă și sentimentală comemorare




În 1901- chiar în mijlocul verii, s-a născut străbunica și tot în 1901 primul premiu Nobel pentru Literatură fusese câștigat de francezul Sully Prudhomme, deși străbunica nu auzise de el nici în timpul vieții nici după și nici Sully Prudhomme nu cred că auzise de străbunica, cu toate că o vreme fuseseră contemporani, dar ce vreau să spun e că străbunica era frumoasă, adică vedeam încă de mic asta, și toată lumea mi-a spus asta, și chiar așa era, dacă stau să-mi amintesc asta, și o chema Maria, iar pe străbunicul îl chema Pavel – ceea ce m-a determinat să cred că lumea toată a început cu ei, cu ei doi, din dragostea ce și-o purtau reciproc și că eu însumi m-am născut dintr-o Biblie, dintr-o Evanghelie sau de undeva din Faptele Apostolilor, adică o vreme chiar crezusem că lumea e o bibliotecă și că în afara ei nu mai există nimic, absolut nimic, dar străbunica a fost cea care mi-a explicat cum stau de fapt lucrurile și pentru asta am iubit-o și m-am gândit că n-ar fi rău s-o amintesc aici, să-i închin un gând, și că n-ar fi rău să-i dedic aceste rânduri, poate și pentru că dac-ar mai fi trăit astăzi ar fi împlinit 113 ani și ar fi fost infinit mai frumoasă decât pământul în care s-a întors.