Doamne, eu nu ți-am cerut nimic până acum și nici nu ți-am luat vreodată numele
în deșert, dar Doamne, te rog ca de data asta, doar de data asta, ascultă-mă de
acolo de unde ești tu, din măreția cerurilor și Doamne fă în așa fel ca el să o
mângâie așa cum aș mângâia-o eu. Fă în așa fel ca lui să-i bată inima cum îmi
bate mie când îi rostesc numele, și trimite-i, Doamne, prin buzele lui
săruturile mele și fă un miracol ca el să-i surâdă în fiecare dimineață așa cum
aș face-o eu, ca să nu-i fie niciodată străin. Fă cumva ca el s-o privească cu
ochii mei, să o atingă cu mâinile mele, s-o strângă în brațele mele, ca să-i
alunge toate temerile, ca să alunge din preajma ei stafiile Spaimei și-atunci
când frigul i se varsă în sânge imaginea lui să-i țină de cald, și să-i
lumineze pașii când întunericul o împresoară de pretutindeni, Doamne ajută-l să
ajungă până în beciurile singurătății ei, ca s-o poată țină de mână, ca s-o
înțeleagă și s-o protejeze cum aș face-o eu, ca să strabată toate cerurile care
îi despart, atunci când mă strigă pe numele lui, tu știi prea bine Doamne că eu
nu ți-am cerut nimic până acum, dar te rog, Doamne, de data asta, doar de data
asta, fă cumva să nu-i fie niciodată foame de dragoste.
Aș vrea să spun totul într-un singur cuvânt. Detest toate lucrurile care se pot întâmpla între începutul unei propoziții și sfârșitul ei.
luni, 22 septembrie 2014
duminică, 21 septembrie 2014
Într-o bună zi pe care o putem numi mâine
Iubita mea – o să vezi cum odată, într-o bună zi, pe care
o putem numi mâine (dacă vrei) – o să fie totul bine, o să mă înveți să cânt la
chitară, iar eu o să te ajut să te lași de fumat (eu mă pot lăsa de aproape
orice, să știi, numai de dragostea ta nu), și nici o harpie nu-și va mai înfige
ghearele în părul meu încâlcit, și nici un naufragiu nu-ți va mai întuneca
retina, și n-o să mai trăiești nici o durere, nici un zbucium, nici o
contradicție, și nici un impediment nu ne va mai aține calea spre fericire, o
să vezi, chiar dacă azi încă mai avem de alergat, chiar dacă azi mai avem de
adunat câteva oase de sub dărâmăturile viselor, chiar dacă azi va mai trebui
încă să ne bandajăm orele, setea, așteptarea, privirile și să ne strângem
liniștea în pumni ca pe o amuletă, totul se va sfârși până mâine, o să vezi că
mâine o să facem dragoste ca apucații, ca demenții, promit, promit că mâine te
voi găsi în sfârșit, că-ți voi găsi casa într-o pădure de case, că îți voi
descifra vocea într-un labirint de voci, că îți voi lua urma ca o sălbăticiune
care își recunoaște perechea de foarte departe, o să vezi, mâine, că nu va mai
trebui să împărțim totul ca până acum, că vom găsi o bucată de cer numai pentru
tine și o bucată de cer numai pentru mine și că deopotrivă vom avea același
cer, și că vom mușca din aceleași gânduri, cu poftă, având aceleași pofte, iar
apoi vom înnopta în aceeași tăcere, până ce ne vom trezi învăluiți în aceeași
muzică, renunțând la întrebări în același timp, îți spun că vom face toate
astea, într-o zi, poate mâine, când o să îți bat la ușă târând după mine
dragostea asta uriașă ca pe un animal împușcat, ce sângerează cumplit, unicul
animal rămas de acest fel pe lume, ca să-i fim noi doi martori la ultima
suflare, am glumit, iubito, tu știi că mâine o să fim fericiți, cei mai
fericiți de fapt, și că mâine o să facem dragoste ca niște adevărați eroi
romantici, până la adânci bătrâneți, îmi promiți?
vineri, 19 septembrie 2014
Un orb desăvârșit ce vorbește ca unul care vede
Ochii tăi îndrăgostiți m-au desăvârșit. Toată ființa mea știe de astăzi începând că
numai și numai din pricina ta, sunt desăvârșit. Complet. Și țin cu tot dinadinsul să ști și tu asta.
Să ști că am în sfârșit o formă finală. Că azi în sfârșit însemn ceva. Că am un
țel. Că sunt desăvârșit. Că până și cheia de la ușa mea e desăvârșită, ca un
surâs nichelat predicând frumusețea în pustiu. Că am petrecut ani în pustiu și
ai venit apoi tu, ca un înger conducând un tractor roșu și mi-ai zis: Du-te înapoi printre oameni căci vei găsi
între ei pustiul și cheia casei tale! De când te iubesc sunt desăvârșit și
complet nevinovat pentru asta. Căci ai venit mai întâi la mine ca ispititoare femeie, iar
mai apoi mi-ai vorbit cu vocea cea mai blândă, ca o soră bună a neputinței mele. Căci mi-ai adus bucurie
rară, furată de la copii cu ochi ca ai tăi, plini de viață, de la cei cu ochi luminoși și deschiși ca o
recoltă de felinare. Căci ai venit ca un înger șiroind de miere din care mai am
și acum. Astăzi, sunt desăvârșit și poate că numai doctorii în otrăvuri mă mai pot
pricepe, șamanii, stăpânii vrăjitoriei, regii cucutei sau amanții mătrăgunei.
Sau cunoscătorii celor o mie de ierburi. Numai ei pot ști că din cauza ta sunt
un orb desăvârșit ce vorbește ca unul care vede.
miercuri, 17 septembrie 2014
Memoria lumii ca un depozit infinit de cuvinte
mă gândesc că mai sunt totuși atâtea și atâtea lucruri pe care nu ți le-am
spus, atâtea și atâtea bucurii și tristeți pe care încă nu le-am fumat
împreună, ca de exemplu faptul că uneori văd o negresă în scrumieră, o amforă
cu părul brunet și frumos, ca al tău, perfect împletit și pictat parcă pe o
miniatură de porțelan care se evaporă la fel de repede ca prima țigară, ca
prima cafea și ca importanța unui lucru în aparență fără importanță – cum ar fi
spre exemplu faptul că uneori mă trezesc dimineața la ore ciudate, compuse dintr-o
singură cifră, la 2:22 sau 3:33 sau 4:44 și brusc îmi amintesc de lucruri în aparență fără importanță – în dimineața
asta de pildă mi-am amintit de profesorul meu de istorie din gimnaziu, despre
cum ne vorbea el cu atâta patos despre nabucodonsor al doilea, despre
războaiele sale, în timp ce eu mă gândeam la grădinile suspendate ale
semiramidei, la cartaginezii lui hannibal, la atena lui pericle și la multe
altele, dar ce vreau să-ți spun e că țin minte că el ținea minte toți anii
importanți din istoria antică, adică avea o memorie fantastică și cu toate
acestea când l-am vizitat la spital înainte să moară abia m-a recunoscut și
când m-a recunoscut a început să plângă și plângea ca un copil, nu știu de ce,
poate pentru toți anii ce s-au dus ca istoria antică, poate pentru lucruri fără
importanță ca acestea pe care ți le mărturisesc eu acum sau poate doar pentru
că știa că memoria lumii nu reprezintă decât un depozit infinit de cuvinte...
marți, 16 septembrie 2014
O minusculă și sentimentală comemorare
În 1901- chiar în mijlocul verii, s-a născut străbunica și tot în 1901
primul premiu Nobel pentru Literatură fusese câștigat de francezul Sully
Prudhomme, deși străbunica nu auzise de el nici în timpul vieții nici după și
nici Sully Prudhomme nu cred că auzise de străbunica, cu toate că o vreme
fuseseră contemporani, dar ce vreau să spun e că străbunica era frumoasă, adică
vedeam încă de mic asta, și toată lumea mi-a spus asta, și chiar așa era, dacă
stau să-mi amintesc asta, și o chema Maria, iar pe străbunicul îl chema Pavel –
ceea ce m-a determinat să cred că lumea toată a început cu ei, cu ei doi, din
dragostea ce și-o purtau reciproc și că eu însumi m-am născut dintr-o Biblie,
dintr-o Evanghelie sau de undeva din Faptele Apostolilor, adică o vreme chiar
crezusem că lumea e o bibliotecă și că în afara ei nu mai există nimic, absolut
nimic, dar străbunica a fost cea care mi-a explicat cum stau de fapt lucrurile
și pentru asta am iubit-o și m-am gândit că n-ar fi rău s-o amintesc aici, să-i
închin un gând, și că n-ar fi rău să-i dedic aceste rânduri, poate și pentru că
dac-ar mai fi trăit astăzi ar fi împlinit 113 ani și ar fi fost infinit mai frumoasă
decât pământul în care s-a întors.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)