marți, 30 decembrie 2014

Un vis în care dăm foc cerului



Nu știu unde mă aflu, n-aș putea spune exact, dar pare a fi o cetate, o veche și antică cetate, adică văd în jurul meu bărbați care aprind lumânări pentru femeile lor rătăcite, bătrâni care se spovedesc pietrelor, cete de proscriși ce execută salturi mortale, copii ce trag clopotele în joacă și trag cu praștia-n vitralii, și chiar nu știu unde mă aflu, de visez ori sunt visat, știu doar că la un moment dat îmi scot din buzunar sandwich-ul cu pământ, pe care-l înfulec pe nerăsuflate și că cineva aruncă-n mine cu oase, și mă plesnește peste față cu ierburi uscate, până ce la un moment dat mă așez pe trepte la intrarea în templu, doar cât să opresc trecătorii grăbiți spre casele lor pătrate. Iar când îi întreb încotro e apusul ei îmi arată un morman de ruine, iar când îi întreb unde e nordul ei îmi arată drumuri înzăpezite, iar dacă le cer să-mi indice sudul îmi arată corăbii scufundate, iar dacă îi rog să-mi arate răsăritul îmi râd în nas, așa că nu îndrăznesc să întreb pe nimeni de tine. Aerul miroase a cazarmă, florile miros a blestem, iar eu adorm pe trepte la intrarea-n templu și visez un vis în care se face că dau foc cerului. Nici măcar nu știu încotro să te caut, nici măcar nu știu cine ești, încerc să-ți ghicesc numărul tatuat peste inimă, te văd doar în umbră, îți văd brațele înnegrite de soare, fața îmbujorată de vânt, privirile brăzdate de fulgere, îți aud vocea bolborosind vorbe magice, într-un lagăr de muncă de la miazănoapte, unde focul îți desenează umbra prin cavernele mele, prin toate simțurile mele, și tu sapi tunele în somn în căutarea mea, și nici măcar nu-ți pot vedea chipul, îți aud doar freamătul trupului, zvârcolindu-se de ciment în celula 2986, iar de acolo aud zgomotul ghetelor călcând apăsat prin praful și pulberea anilor, undeva într-o pușcărie la miazăzi, și tot de acolo îți ascult răsuflarea, țipătul mut, dorința ta ce îmi lasă parcă urme însângerate pe piele, deși în jurul tău se împerechează șerpii în grup, iar tu rătăcești printr-o pădure fără ieșire, undeva pe-un continent de la soare apune, și trebuie să te găsesc cu orice preț, ca să vedem măcar o dată îmbrățișați Răsăritul, ca să luăm măcar ultima cină împreună, ca să ne împărțim cea de pe urmă îmbucătură de pământ, și s-o înfulecăm pe nerăsuflate acolo pe treptele templului, chiar înainte să adormim de tot și să visăm fiecare în legea lui un vis în care dăm foc cerului.











duminică, 28 decembrie 2014

O umbră dresând alte umbre



Potrivit tuturor evidențelor, în lipsa ta (neîntâlnindu-te încă), eu nici măcar nu exist, și ăsta e un fapt empiric, adică fără tine chiar am dovezi științifice ale inexistenței mele, dovezi palpabile care îți pot cu ușurință demonstra că fără tine nu exist în nenumărate feluri, nici pentru tine nici pentru ape, nici pentru păsări nici pentru copiii de pe stradă, nici pentru brazii gemeni ce i-am sădit și nici pentru pisicile de pe acoperișuri. Iar dacă nu îmi simt lipsa este pentru că în absența ta eu nu exist, pentru că neavându-te nu sunt decât un desen de cretă pe asfalt, o umbră dresând alte umbre, și poate tocmai de aceea omenirea n-ar fi cu nimic mai nefericită dacă aș dispărea, și poate tocmai de aceea primăvara ar continua să colinde lumea an de an, marea ar continua să înece corăbii, munții ar continua să ia cina cu stelele, copiii ar continua să crească și să piară în adulți, ploaia ar continua să cadă la fel de oblic sau de drept peste umerii încovoiați sau falnici, luna ar continua să se adape din singurătatea damnaților, adică ce vreau să spun e că dacă aș dispărea toate ar rămâne la fel și ar dăinui cu încăpățânare, numai eu n-aș exista, și toate astea și mult mai multe, desigur, din cauza neîntâlnirii noastre. Unii zic că e bine, că dacă nu exiști, dacă nu ești posedat cu totul de cine te iubește, ești invulnerabil, splendid și de neatins, că dacă nu exiști n-ai cum să cazi, n-ai cum să te prelingi printre lucruri ori să te amesteci cu ele și că nici măcar nu poți muri, și că lumea toată ți se așterne la picioare ca un animal uriaș, pe care poți să-l mângâi sau să-l lovești cu furie, fără să bănuiască nimeni, dar eu cred în schimb, cu toată plenitudinea ființei mele, că dacă nu exiști pentru cineva și nu însemni totul pentru cineva nu ești decât un sisific, invizibil și prometeic zeu, liber ca neantul, liber, liber, atât de liber, dar, culmea, nevăzut și înfricoșător de singur.





Noi doi și cuvintele cele mai cuvinte



Spune-mi, nu-i așa că uneori, când te gândești la mine, dincolo de zâmbet, te îneacă tăcerea? Ori uneori chiar sfiala? Uite, hai te rog să nu ne mai fie frică de cuvinte, să încercăm să le folosim, știi tu, ca instrumente de iubire, să nu ne rănim cu ele inutil, prostește, fără sens, să nu facem din aceste minuni arme de luptă, să ne înțelegem cu ele, să le folosim în iubire ca și când ele ar fi un vehicul care ar putea eventual să topească distanța reală dintre noi, ba chiar să izbutim să nu mai spunem iubirea mea și iubirea ta, ci iubirea noastră, eu cred că ăsta ar fi rolul cuvintelor într-o lume care nu mai știe să folosească corect semnele inimii, ori semantica afecțiunii, ori topica sentimentelor. Spune-mi, nu-i așa că uneori, când te gândești la cineva anume, dincolo de zâmbet, îți lipsește provocarea? Vino te rog în noaptea asta în jocul meu, e o noapte specială, în care nici măcar luna nu apare, și putem fi numai noi doi și cuvintele cele mai cuvinte, e o noapte întunecată, neagră, aproape la fel de îndepărtată ca orice infinit, e o noapte specială pentru joc, pentru noi doi, și uite, până și ielele au nevoie de lună, căci dansul lor doar așa e înțeles, pe când al meu are nevoie de însingurare, și uneori poate că nici nu trebuie să ne vedem, în ideea că dacă vom reuși să ne vedem fără să ne zărim, dacă ne vom găsi în noapte, fără să ne aducem corpurile aproape, dacă vom fi împreună, știi tu, cu adevărat împreună, cu toată depărtarea nopții dintre noi, cu toată afecțiunea de care suntem în stare, ei bine, atunci iubirea noastră este o iubire reală, nu imaginată.










joi, 25 decembrie 2014

Crăciunul - ca o altfel de așteptare




Aștept.
Aștept ca totuși și mult mai curând noi doi să ne întâlnim Crăciunurile.
Eu pe-al tău și tu pe-al meu.
Aștept cuminte.
Aștept fără-minte.
Aștept să ne întâlnim buzele și privirea
într-o liniște nefirească precum o grefă
de pe creierul de broască țestoasă a lunii.
Și mă hlizesc pe geam la perdeaua de stele
care îmi iluminează cu entuziasm Crăciunul singuratic
și văd catargele cum străpung cerul, leneșe și albe -
dar nu văd nici un foc din pușca matrozului
și nici o piatră nu zboară din praștie
iar majoritatea adormită, tăcută și cu brațele întinse
de zăpadă încă se tânguie oarbă și amețită.
Prevăd cum zorii o să spintece noaptea asta ca pe oricare altă noapte
înroșind suprafața calmă a zilei de mâine ce ascunde
zvonul intermundial al adâncurilor
când erupția spermatică a norilor își calculează clipa de genialitate.



Aștept.
Aștept ca totuși și mult mai curând Crăciunurile toate să se ascundă numai în noi doi.
Aștept.
Aștept deși cuvintele mele mele se dilată deja în așteptarea iminentei și taumaturgicei explozii
Cuvintele, în ele însele, din ele, în ele însele - am spus-o: îmi place să mă repet,
voluptatea
iresponsabilă a gesturilor inventate de mine și repetate de mine
goana cailor pe câmpia pustie
aruncând smocuri de iarbă arsă,
amestecând mai bine zăpada și cenușa celui din urmă foc
vârtejul ninsoric și fulgii lipiți
pe un soare auroral
ca o draperie de săbii de
Damasc erupând
dintr-o singură teacă de azbest.
Ca un actor incert, melodramatic
mă ridic din fotolii, din incunabule și manuscrise învelite în piei moi de
Cordoba și vă mai repet o dată:
"Să iubească mâine cine n-a iubit
Cine-a mai iubit, să iubească mâine iar"
Of, Crăciunule îngâmfat și frumos, mai dă-mi din fumul plantei cu nume ascuns,
mai cântă-mi din cântecul orașului cu nume ascuns
mai adu-mi aminte de iubirea mea secretă
vizitându-mă în nopțile lungi și insomniace
mai arată-mi încă o dată silaba perfectă a zeului
care a pus în mișcare această mașinărie tristă ce se zbate în mine
această mașinărie tristă, inutilă, alchimică și năucitoare
de care îmi aduc aminte la fiecare sfârșit de an din nou și din nou
cu speranța că la un moment dat ea va fi deja aici strigând silabele sacre:
A-JUN-GE!










marți, 23 decembrie 2014

Viitorul nostru prim Crăciun împreună



Țin rămășag cu oricine că viitorul nostru prim Crăciun împreună (ca și dragostea noastră, de altfel) nu va începe nicidecum cu vreun supra-dichisit brad, nici cu vreun colind, nici cu promisiuni deșarte, nici cu vreun cadou ori fulg îndelung așteptat de zăpadă, nici cu vreun bang și nici măcar cu vreo șoaptă sau vreun scâncet, ci cu o vibrație, cu un zumzet mic, ca o moleculă trezită ce stârnește furtuni în genunchi, și știi de ce? Pentru că nimic minunat nu poate începe altfel (și nici n-ar avea cum!), mai ales că eu îmi închipui că la capătul fiecărui deget îndrăgostiții dezvoltă o particularitate unică, și anume câteva fragmente de ochi ca niște zeci de oglinzi întoarse spre lume care transformă fiecare sărut într-un fel de băutură tare ce pur și simplu îți aruncă șina spinării în aer. Țin rămășag cu oricine că viitorul nostru prim Crăciun împreună va fi imprevizibil și mătăsos precum un cer care vede tot patul pe care stăm pitiți, știi tu, ca doi invalizi frumoși, ce întinși sub pături tac împletiți și nemișcați. Complet împreunați. Ca doi invalizi ce caută cuvintele ce să-i sudeze așa cum singur trupul i-a apropiat, ca doi invalizi ce zâmbesc și nici nu mai respiră, iar dacă totuși respiră (șantajați de lăcomia trupurilor de a-și lua avânt din nou) - respiră numai și numai din uriașul vâsc ce se înlănțuie cumva protector (unde altundeva decât?) deasupra patului.





În mine se zbate Ulise, în tine așteaptă Penelopa


Deși în mine se zbate Ulise, în tine așteaptă Penelopa. Deși nici tu nu mai ești femeie și nici eu - bărbat, un bici interior ne împinge unul spre celălalt. Și, fără să fim minus și plus, ne surprindem brusc pe drumul întâlnirii. Tu aștepți prea-bine-meritata dragoste, iar eu, desigur, o caut. În mine se zbate Ulise, în tine așteaptă Penelopa. Părem făcuți din aceeași foame, din aceeași sete fără sat și fără obiect, de parcă din direcții opuse două găuri negre încearcă să se-nghită. Deocamdată, atingerile noastre par imposibile, iar ceva indefinit mă face să cred că ele se întâmplă numai pe suprafața chinuitoare a unui înveliș nesatisfăcător. Ele nu fac decât să strălucească o fracțiune de secundă, iluminând doar cât să vezi imensitatea hăului din noi și neputința contopirii. În mine se zbate Ulise, în tine așteaptă Penelopa. Probabil vom fi veșnic condamnați la despărțire, așa cum fiecare singur cu el însuși e separat de sinele pe care-l recunoaște în oglindă. Dar cu toate acestea eu continui să cred, fiindcă în mine încă se zbate Ulise, iar în tine încă așteaptă, nu-i așa, Penelopa.




luni, 22 decembrie 2014

Femeie cu ochi de pământ



încotro te poartă Crăciunul
femeie cu ochi de pământ?
ce vorbe să-ți cumpăr?
ce cuvinte să-ți mai vând?


să-ți lași în insule
șapte catarge de vânt
femeie cu ochii deschiși între mări
în ce cheie să-ți mai cânt?


| eu sub genunchiul de rugă
mi-am apăsat cu grijă spaimele
liniile de fugă
și mi-am făcut oasele
nici o punte
nu-mi mai închide
din brațe
crevasele |



femeie cu ochii aplecați către cer
nu mai spune atâtea povești
despre trupuri de urcat, și cuvinte, și despuieri de veșminte
nimeni nu-i atât de nebun
să te creadă
că ai fost până-n adâncul orgasmic al nopților și-ai ieșit mai curată
când albul ți-e lipit de negru sub pleoape, în umbra pătrată
de pe obrazul ascuns în îndestulata lumină
când ți-a rămas între buze miezul întunecat
al fructului de sânge mustos din care-ai mușcat



femeie cu ochii-ncepuți
într-o zi neaflată
lasă sunetul lumii să treacă
încet, printre porțile largi, printre pietre de apă
iar de Crăciun mai lasă secunda din față să bată.









duminică, 21 decembrie 2014

Noi doi ne-am potrivi de minune



Noi doi? Îți spun eu: noi doi ne-am potrivi de minune. Noi doi ne-am potrivi de minune, ba chiar îndrăznesc să spun că am putea fi îngeri, că până și păsările și-ar putea face cuib în pletele noastre rebele, că am putea apărea în vis copiilor speriați, lunaticilor, și să-i ghidăm spre insulele lor secrete, că am putea fi cârtițe sau fluturi, că am putea fi liberi (of, atât de liberi!), că am putea fi veșnic tineri (și veșnic asemeni), că am putea fi făcuți din același aluat, că am putea fi primii fulgi din fiecare zi, că am putea vindeca călcâiul lui Ahile, că l-am putea dezlega pe Prometeu, că am putea salva câteva suflete de la înec, că am putea purta cu rândul bolovanul de pe umerii lui Sisif, că am putea fi încă în acel leagăn care amestecă cerul cu pământul, că am putea fi nefericiți împreună, că am putea crește brazi și tei, orhidee și margarete, că am putea înfia Luna, că am putea face să cadă Zidul Plângerii (și toate celelalte ziduri), că am putea picta o capodoperă înaintea tuturor celorlalți (și dacă am fi fost contemporani cu Leonardo am fi pictat-o pe Mona Lisa înaintea lui, sic!), că am putea planta flori de Nu-Mă-Uita în curțile pușcăriilor, că am putea strânge tot gunoiul care infestează destinele, că am putea salva câțiva înecați, că am putea face muzică sau liniște, că am putea cere adăpost pe o altă planetă, că am putea fi îngeri, dar numai și numai dacă, desigur și indiscutabil, ne-am întâlni curând, cât de curând.





sâmbătă, 20 decembrie 2014

Când sentimental sunt o Persoană Fizică Autorizată



Pentru că e încăpător, pentru că e într-o continuă expansiune, pentru că are toate autorizațiile necesare, ba chiar toate dispozițiile necesare, pentru că are un plan de marketing flexibil și afectiv, care se mulează după orice idee nouă, luminoasă, și pentru că știe că în ceea ce privește managementul sentimental eu sunt întru totul un PFA (Persoană Fizică Autorizată), pentru că deține un capital sentimental (nu social!) incomensurabil, ei bine, pentru toate acestea, SUFLETUL meu și-a deschis cumva de capul lui un SERVICE, dar nu unul auto, și nici măcar de mentenanță, ci un SERVICE de rodaj sentimental. Așa se explică lesne dragilor de ce mai nou rodez femei. Exact. Rodez femei. Rodez femei cu bună știință în căutarea uneia care să coboare dintr-o specie de maimuțe melancolice, o femeie a cărei tristețe să provoace apariția toamnei și căderea Bursei din Sydney, iar inima ei să aibă forma unui lagăr de concentrare din care să nu mai ies, evident, niciodată.




marți, 16 decembrie 2014

Singura realitate dintr-o lume plină de ficțiuni



Țin minte precis cum s-a derulat primul nostru contact, cu de-a fir și amănuntul, până în cele mai divizibile detalii, de parcă totul s-ar fi întâmplat acum 5 minute. Te-ai insinuat în universul meu dintr-un spațiu despre care aș fi pariat că era vid. Și, după un scurt interludiu tranzitoriu, în care acul balanței mângâia, indiferent, vecinătatea punctului zero, mi-a devenit evident și irevocabil că tu ești pentru mine singura femeie adevărată dintr-o țară plină de ficțiuni. Singura realitate dintr-o lume plină de ficțiuni. Fie ele seducătoare, semnificative, unele stimulante, chiar sinergice, altele senine, câteva secante, câteva sterile - nu mai vorbesc de snoabe, senile și ssăsssoaice - una-două syntonice pentru o clipă, niciuna serafică și toate, la urma urmei, saxifragi. Îți spun pe șleau: cu privirea ta irezistibilă mi-ai rămas doar tu. Și cum aș fi putut eu să-ți rezist când sclipitorul meu blindaj de idei nu face în prezența ta nici cât un fir rătăcit dintr-o coadă de câine proaspăt mulsă? De când te-am întâlnit, nu mă recunosc decât în preajma ta, și sunt pregătit să beau cupa umilinței, pe toată întreagă și de unul singur până la fund. Nu sunt pregătit să mă părăsești. Încă nu suport să mă părăsești. Atât de tare îmi placi. Și, chiar dacă toate au un sfârșit, nu acum, nu oricum. Iar dacă nu te pot îndupleca, voi fi trăit, fie și abstras, o romanță ironică, marcată de parfumul rar al mai multor despărțiri decât cele mai multe dintre poveștile la care am fost spectator. Facă-se voia ta. Oricare ar fi ea. Numai nu mă părăsi.





Interogații albe



încă o zi îmi curge, mai pot oare
să făuresc cuvinte, să fac tumbe,
să dau de-a dura, prin livezi de sare,
trăsurile de ger, trupul de umbre,

mai pot opri cu versul o privire
de suflet alb, mai pot oare să scriu
zguduitor și simplu și subțire
precum se-nfige cuiul în sicriu

mai pot învinge anul, mai am credința
că vei reveni în tâmpla mea
deși de-atâta așteptare nu se vede
decât ninsoarea care va cădea

în mine crește viscol iar strada geme
de îngeri hăulind la nai de os
de-ai fi aici ți-aș spune nu te teme
iarna se moare totuși mai frumos

și te-aș chema probabil la o plimbare
să admirăm secundele cum cresc
încă o zi mi-e dată, mai pot eu oare
să făuresc cuvinte, să iubesc...?





joi, 11 decembrie 2014

O epistolă deschisă cititorului meu



Măi om frumos, dacă ai ajuns aici din întâmplare, dacă ai ajuns aici căutând un strop de înțelepciune, dacă ai ajuns aici căutând adevărul adevărat, dacă ai ajuns aici căutându-te pe tine însuți, căutându-mă, și ai găsit această scriere care nu e scriere, și care nici măcar poezie nu e, ci doar o epistolă deschisă către mine însumi, către tine însuți, către sine, în fine, dacă ai ajuns aici e foarte bine, dar și mai bine e să mergi mai departe.

Nu sunt atotștiutor, dar eu știu despre tine că ai iubit lumea și mai știu că lumea nu te-a iubit. Știu despre tine că ai părăsit lumea și mai știu că lumea nu te-a părăsit. Știu despre tine că ți-ai zidit casa pe stâncă și mai știu că în stâncă ai locuit. Știu despre tine că ai căutat fericirea și mai știu că fericirea mai mereu te-a ocolit. Știu cât ai suferit, cât ai îndurat, cât ai sperat și de cât de multe ai fost dezamăgit. Nu dispera, încă mai ai până la capăt, până dincolo de zenit, iar capătul e nesfârșit. Dacă ai reușit să ajungi până aici, cu sufletul tău mare sigur vei reuși să treci hotare.

Te simt mai plin, mai bogat înăuntru, măi om frumos, așa că dă-mi voie acum să mă bucur pentru tine - cel care vine spre mine cum vine spre sine, dă-mi voie acum să mă bucur pentru cel ce vei fi, om frumos, cel mai viu dintre toate ființele vii, Dumnezeul modern, din care vin toate și spre care toate dintotdeauna se cern, dă-mi voie în leagănul tău să m-aștern, să mă aștern, să devin eu însumi prin tine mai curat, mai curat și mai etern.

Dacă ai ajuns aici înseamnă că ai mers și tu pe drumul meu, dacă ai ajuns aici înseamnă c-ai lăsat în urmă patimi și păcate, că ai devenit ateu, că ai detestat credința, că te-ai crezut un zeu. Din necredința ta însă apărusem eu, cel care azi în tine crede, crede cum enoriașii cred în bunul Dumnezeu. Crede-mă, eu cred în tine, iar de aici încolo dacă începi să fii, uitând de tine însuți, de mamă și de tată, de frați, surori și de copii, vei deveni cel care este, cel mai veșnic dintre toate veșniciile.

Am vrut neaparat să vorbesc azi cu tine, cel care citește această epistolă deschisă către mine însumi, și vreau să vorbesc cu tine ca și cum aș vorbi cu mine însumi, cel din veacul acesta și din toate veacurile ce vor urma până la sfârșitul tuturor veacurilor, căci numai după sfârșitul tuturor veacurilor vine înțelepciunea, și numai după sfârșitul tuturor veacurilor iubirea devine adevărată iubire și numai după sfârșitul tuturor veacurilor vine veșnicia, cea care a fost înainte să fim noi, și cea care vine după ce vom fi fost. Eu îți doresc ca toate veacurile să le aduni în veacul clipei tale!

Și îți mai spun doar atât, măi om frumos, cu suflet frumos, că dacă ai ajuns aici înseamnă că pentru o clipă măcar ai renunțat la tine însuți, înseamnă că te-ai câștigat pe tine însuți și m-ai câștigat pe mine. Iar eu sunt cel mai câștigat că ai ajuns la mine. Dar spune-mi, te rog, nu-i așa că ai ajuns la mine prin mine, citind ce am scris eu despre mine, citind ce au scris alții despre mine? Spune-mi, te rog, nu-i așa că mă vezi exact așa cum te văd? Nu-i așa că gândești la fel cum gândesc? Nu-i așa că nu mai există nici o deosebire între mine și tine? Că eu exist deja în tine?




miercuri, 10 decembrie 2014

Scrisori trimise Diavolului


De mâine, îi voi trimite cu regularitate scrisori Diavolului.

Și, în toate scrisorile mele, o să-i revendic să te lase să rămâi păcătoasă.

O să-i revendic să te lase pentru totdeauna așa cum ești: mândră, înfumurată, curioasă, de neînduplecat. 

Vezi tu, aș vrea mereu să mă minți când îmi spui că nu mă iubești.

Aș vrea mereu să rămâi o hoață care fură din orele de somn ale nopților mele și le substituie cu atemporale orgasme.

Am să-i trimit cu regularitate scrisori Diavolului și-am să-i cer să te lase așa cum ești, de neatins, de neconvins, căzută din paradis.

Vezi tu, mie îmi place că nu-ți asculți părinții, ce-ți repetă într-una că sunt doar un vagabond. 

Îmi place când fugi și te refugiezi în brațele mele ca după o furtună cumplită, ba chiar sunt în extaz orgolios când îți descătușezi ura nutrind gânduri ucigașe, în care zdrobești orice ochi de femeie ce-și întârzie privirea pe-al meu ochi.

Am să-i trimit cu regularitate scrisori înverșunate Diavolului și-am să-i cer cu insistență să te lase așa cum ești, mai ales că eu te ador când mănânci carne crudă în post. Când muști din carnea buzelor mele, flămânde și lacome și ele.

Am să-i scriu cu regularitate Diavolului și-am să-i spun că te doresc rău, păcătoaso.

Te doresc atât de mult încât mi-e teamă că dacă nu te-ai mai macula pentru mine ți s-ar oferi repede o pereche de aripi pentru a mă părăsi în zbor. Aripi de înger.

Mi-e teamă de îngeri, așa că am să-i scriu cu regularitate Diavolului să te lase exact așa cum ești. Vulnerabilă. Curioasă. Păcătoasă.

Eu te vreau păcătoasă, imperfectă, nu înger. Dacă ai fi un înger aș înnebuni, aș înnebuni că nu te mai pot săruta franțuzește pe gură, la împăcarea după o ceartă foarte bine regizată.

Mi-ar fi groază c-ar trebui, toată viața, să sărut un înger venerat printre atâția alți îngeri, și nu o păcătoasă aparte, obraznică, înghesuită de privirile întunecate ale tuturor celorlați într-un colț, de fiecare dată când intră, duminica, în biserică.





marți, 9 decembrie 2014

De când trăiesc în Insulă



De când trăiesc în Insulă, mai mult ca niciodată, mă tot gândesc. Mă gândesc la cei care se gândesc că viața trece și nu fac nimic pentru asta. Mă gândesc la cei care nu se gândesc că viața trece și nu suferă pentru asta. Mă gândesc la cei care se gândesc că viața trece și nu-și trăiesc viața. Mă gândesc la cei care nu se gândesc că viața trece și totuși o trăiesc din plin. Mă gândesc dacă e bine să mă gândesc. Viața trece dacă te gândești la trecerea ei. Viața trece fără să te gândești la trecerea ei. De fapt, viața trece, eu rămân. 

De când trăiesc în Insulă, mai mult ca niciodată, mă tot gândesc. Mă gândesc la cei care suferă că viața trece și nu fac nimic pentru asta. Mă gândesc la cei care nu suferă că viața trece și nu se gândesc la asta. Mă gândesc dacă e mai important să mă gândesc la cei care gândesc, să mă gândesc la cei care nu gândesc sau dacă e mai important să nu mă gândesc deloc. 

Mă gândesc dacă e bine să mă gândesc. Viața trece dacă gândești, viața trece fără să gândești, viața trece, eu rămân.

De când trăiesc în Insulă, mai mult ca niciodată, mă tot gândesc și nu găsesc nimic important în gândirea celor care gândesc cum nu găsesc nimic important în negândirea celor care nu gândesc. Și, chiar dacă aș găsi ceva important în gândirea celor care gândesc sau în negândirea celor care nu gândesc totul devine dintr-odată neimportant câtă vreme importanța sau neimportanța nu salvează nimic.

Totul e important și nimic nu e important.

De când trăiesc aici în Insulă, mai mult ca niciodată, mă gândesc dacă e bine să mă gândesc, sunt indecis realmente, mai ales că  viața trece și dacă iubești viața, că viața trece și dacă urăști viața, că viața trece eu rămân.





luni, 8 decembrie 2014

Când albastrul nu face zgomot



În fiecare seară, nu cu mult înainte să adorm, mă întreb de ce sunt ochii tăi albaștrii.

Unu.

Poate pentru că albastrul nu face zgomot.

Poate pentru că, vezi tu, albastrul e o culoare sfioasă, o culoare timidă, fără gânduri ascunse, fără preziceri, fără exces, care nu se aruncă brusc, dintr-o dată, asupra privirii precum verdele sau brunul, ci o atrage spre sine, o domesticește încetul cu încetul, o îmblânzește, o lasă să vină pe îndelete, tandru, gingaș, și astfel să alunece, să se înece fără a-și da seama câtuși de puțin.

Doi.

Ochii tăi sunt albaștrii pentru că albastrul este o culoare potrivită dorului. Dorinței.

Pentru că albastrul e culoarea în care poți să mori, culoarea în care să fii salvat, culoarea însăși a sufletului după ce s-a dezbrăcat de trup, după ce sângele a țâșnit și toate măruntaiele au ieșit la iveală, prin buzunare de tot felul, părăsind odată pentru totdeauna mobilierul gândurilor.

Trei.

Pentru că albastrul îmi pare un neobosit fugar.

De fapt, nu este chiar o culoare. Mai curând o tonalitate, un timp, o stare, un surâs, ori o rezonanță specială a aerului. Un maldăr de lumină, o echilibrată abundență, o nuanță ce uneori se naște din vidul adăugat altui vid, la fel de nestatornică și transparentă în sufletul omenesc precum în ceruri.

De ce sunt ochii tăi albaștrii?

Simplu.

Pentru că albastrul e aerul ce-l respir, aparența de vid în care chipul meu se mișcă și în care uneori zâmbește. Ochii tăi sunt albaștrii pentru că tot spațiul pe care îl traversez nu e nimic altceva decât un nemărginit albastru, terestru, teluric, invizibil, aproape, și într-atât de apropiat încât, urmărindu-mă, îmi îmbrăcă permanent gesturile și glasul.

Ție ți s-a dat albastru în ochi dintr-un motiv anume. Iar albastrul ochilor tăi, prezent până în încăperea în care adorm în fiecare noapte, chiar atunci când obloanele sunt trase, iar lămpile stinse, e de fapt haina ușoară și definitorie a dragostei ce mi-o porți.







vineri, 5 decembrie 2014

Când întrunesc aproape toate gesturile din lume


Ieri dimineață, chiar aici, undeva sensibil mai la nord sau dacă vreți dincolo de încăpățânatul meridian Greenwich, trezindu-mă înainte de a suna ceasul, m-am privit cu mare atenție în oglindă și am văzut. Pur și simplu am văzut. Sentimentele mele? Alternante. Uneori sunt un fir de nisip, la care poate au lucrat hoarde interminabile de chinezi, alteori o uriașă cămilă ce străbate deșertul zâmbind, iar câteodată nici mai mult nici mai puțin decât o crudă frunză bej, lipită de asfaltul umed. Am ceva din avântul lui Ghilghameș în căutarea nemuririi, ceva din curajul unui cerb împresurat de lupi, ceva din gesturile tinerilor sacrificați ritualic pe altare însângerate, ceva din îndârjirea căpeteniilor de oști, falnici, călare, strigând: la atac! Am ceva din gestul îngrijorat al mamei care ne învelea, seara, cu cea mai mare sfințenie, picioarele degerate de vântul șuierând prin ferestrele înghețate, ceva din gestul plin de dispreț al bărbatului care plătește femeia și ceva din apetitul albinei în căutare de miresme noi. Pe undeva, am impresia că sunt un cumul inexplicabil și irepetabil de gesturi. Că întrunesc cumva, nu știu cum, toate gesturile din lume. Și că doar gestul trecerii mâinii prin părul cuiva l-am pierdut.





luni, 22 septembrie 2014

Rugăciune




Doamne, eu nu ți-am cerut nimic până acum și nici nu ți-am luat vreodată numele în deșert, dar Doamne, te rog ca de data asta, doar de data asta, ascultă-mă de acolo de unde ești tu, din măreția cerurilor și Doamne fă în așa fel ca el să o mângâie așa cum aș mângâia-o eu. Fă în așa fel ca lui să-i bată inima cum îmi bate mie când îi rostesc numele, și trimite-i, Doamne, prin buzele lui săruturile mele și fă un miracol ca el să-i surâdă în fiecare dimineață așa cum aș face-o eu, ca să nu-i fie niciodată străin. Fă cumva ca el s-o privească cu ochii mei, să o atingă cu mâinile mele, s-o strângă în brațele mele, ca să-i alunge toate temerile, ca să alunge din preajma ei stafiile Spaimei și-atunci când frigul i se varsă în sânge imaginea lui să-i țină de cald, și să-i lumineze pașii când întunericul o împresoară de pretutindeni, Doamne ajută-l să ajungă până în beciurile singurătății ei, ca s-o poată țină de mână, ca s-o înțeleagă și s-o protejeze cum aș face-o eu, ca să strabată toate cerurile care îi despart, atunci când mă strigă pe numele lui, tu știi prea bine Doamne că eu nu ți-am cerut nimic până acum, dar te rog, Doamne, de data asta, doar de data asta, fă cumva să nu-i fie niciodată foame de dragoste.




 
 

duminică, 21 septembrie 2014

Într-o bună zi pe care o putem numi mâine



Iubita mea – o să vezi cum odată, într-o bună zi, pe care o putem numi mâine (dacă vrei) – o să fie totul bine, o să mă înveți să cânt la chitară, iar eu o să te ajut să te lași de fumat (eu mă pot lăsa de aproape orice, să știi, numai de dragostea ta nu), și nici o harpie nu-și va mai înfige ghearele în părul meu încâlcit, și nici un naufragiu nu-ți va mai întuneca retina, și n-o să mai trăiești nici o durere, nici un zbucium, nici o contradicție, și nici un impediment nu ne va mai aține calea spre fericire, o să vezi, chiar dacă azi încă mai avem de alergat, chiar dacă azi mai avem de adunat câteva oase de sub dărâmăturile viselor, chiar dacă azi va mai trebui încă să ne bandajăm orele, setea, așteptarea, privirile și să ne strângem liniștea în pumni ca pe o amuletă, totul se va sfârși până mâine, o să vezi că mâine o să facem dragoste ca apucații, ca demenții, promit, promit că mâine te voi găsi în sfârșit, că-ți voi găsi casa într-o pădure de case, că îți voi descifra vocea într-un labirint de voci, că îți voi lua urma ca o sălbăticiune care își recunoaște perechea de foarte departe, o să vezi, mâine, că nu va mai trebui să împărțim totul ca până acum, că vom găsi o bucată de cer numai pentru tine și o bucată de cer numai pentru mine și că deopotrivă vom avea același cer, și că vom mușca din aceleași gânduri, cu poftă, având aceleași pofte, iar apoi vom înnopta în aceeași tăcere, până ce ne vom trezi învăluiți în aceeași muzică, renunțând la întrebări în același timp, îți spun că vom face toate astea, într-o zi, poate mâine, când o să îți bat la ușă târând după mine dragostea asta uriașă ca pe un animal împușcat, ce sângerează cumplit, unicul animal rămas de acest fel pe lume, ca să-i fim noi doi martori la ultima suflare, am glumit, iubito, tu știi că mâine o să fim fericiți, cei mai fericiți de fapt, și că mâine o să facem dragoste ca niște adevărați eroi romantici, până la adânci bătrâneți, îmi promiți?