| dintr-un impuls de antropolatrie | am să născocesc un roman | ca un castel, irespirabil | despre mine și tine | coborât dintr-un ceresc paravan | de flori de verbine | am să inventez un poem | am să scriu o psaltire | despre cel mai sacru totem | căruia i se spune iubire | am să scriu cum alții pictează | ori cântă ori plâng | am să scriu uite așa, printre litere fredonând | am să-ți iau sărutul ca pe o poruncă | visând că viața e albă și lungă | am să scriu despre o nemaivăzută stare | în care ți-aș face un prunc sau o pruncă | din alb de petală de floare | am să scriu despre piele sau despre zapis | într-o noapte târzie din an | oare ce suntem noi: zăpadă sau vis? | mireasmă sau floare de măr ionatan? |
| dintr-un impuls de antropolatrie | am să născocesc un roman | ca un castel, irespirabil | despre mine și tine | coborât dintr-un ceresc paravan | de flori de verbine. |
Poate că viața, ca o balenă monstruoasă cu stomacul fără capăt m-a înghițit și pe mine, în cele din urmă.
N-am să insist.
S-a căzut de acord cu mult timp în urmă că viața este arta de a desena fără radieră.
Dar cum ar fi oare să-mi adun toți prietenii sub un dig stâncos, pe o faleză, sub un mal abrupt? Să ne ferim de ochi iscoditori, să ne lipim de pământ, în liniște?
Poate că atunci cuvintele ar fi zmee și ar plana în zbor, lin, între privirile noastre, înalte, fără glas. Ca o compoziție migăloasă mulată pe un strat compact, de vocabule, care ne-ar acoperi viețile dezbrăcate de teamă, de grabă. Ochii culcați ar interpreta doar cerul, în simfonii de răsărit, uneori recviem-uri...
Poate că am fi puțini și fericiți. O fericire educată, predată, învățată pe de rost, aplicată à la lettre.
N-am avea decât pescăruși în preajmă. Ne-am hrăni împreună, cu pești, cu alge, cu țipetele zburătoarelor sălbatice.
Am ști că s-a petrecut renunțarea. Un fel de a lăsa brațele să nu mai caute.
Aș rămâne singur, uneori. Prietenii mei ar pleca în larg, sirene. I-aș urmări cu gândul, sub ape adânci. Eu aș încerca doar mersul. Fiecare pas ar fi luat ca pe o fericire.
Aș fora clipa.
M-aș amăgi fără frică.
Poate că și tu te-ai grăbit.
Nu știu dacă ar mai fi loc, pe faleză...
Dar ce frumos ar fi să fim cu toții acolo, împreună, să comunicăm, în stratul acela, de cumuluși nevorbitori, cu zmee colorate viu, de vocabule ascendente, aspirante la prietenie...
Sunt un bărbat. Sunt o mână de lut și, drept urmare, o creație supusă greșelii. Dar te iubesc. Și gust zenit numai din gura ta și gust răcoare numai din umbra ta și scut sunt doar pentru că tu exiști. Și insist să-ți spun toate acestea pentru a-ți mulțumi. Pentru a-ți fi numai ție, femeie pe care o iubesc, recunoscător pentru toate penele care triumfător îmi gâdilă zâmbetul, pentru toate diminețile pe care deja le ating și nu doar le văd, și mai ales pentru râsul acela care uneori îmi sparge catedrala pieptului din prea multă fericire. Pentru toate darurile pe care le-ai așezat, iubindu-mă, la picioarele mele. Știu, uneori eu sunt cel care abat furtuna asupra noastră, eu sunt cel care trag o draperie neagră peste cer, eu sunt cel ce amestecă în cazanul existenței noastre toate culorile amare ale curcubeului, dar te iubesc și în genunchi îmi cer mândru iertare. Îmi cer iertare și renunț la toată puterea asta dumnezeiească de a fi bărbat și îți cer ție, femeie care mi-ai îmblânzit sufletul, pâmântească iertare. Îți cer iertare ca să pot fi din nou fiul copilului meu, și bunicul bunicului meu și nepotul nepoților mei nenăscuți încă. Și da, poate că înainte să te întâlnesc pe tine mi-am trăit deja toate viețile și morțile pe toate mi le-am murit, și am fost eu, sau am fost altcineva, sau am fost fiecare din ceilalți, unul câte unul și toți laolaltă, învățând toate iubirile pe de rost, toate fricile și toate urile, să ucid și să dau viață, să râd și să plâng cu râșii și cu plânșii, dar până să mă iubești tu n-am fost de fapt niciodată ceva în toată această iluzie, niciodată nimic în tot acest teatru cartezian unde probabil un prestidigitator ne-a păcălit pe toți.
Sunt doar un bărbat, o mână de lut și, drept urmare, o făptură menită greșelii. Palmele mele nu pot fi iubite ori mângâiate de nimic altceva în afară de nurii tăi evanghelici iar sensul existenței mele a fost demult stabilit: în fiecare zi să te port pe umeri, Ahile să-ți fiu, ori Adonis, să-ți servesc nirvana la micul dejun, să-ți sărut nepătrunsurile, să-ți fiu numai ție, femeie magdalenă, același păstor al sufletului tău îmbrăcat în cireș, același orizont în fața lumii care numai când râzi tu râde, care numai când îl săruți tu fluieră a Bob Dylan, I shall be released sau alte cântece pe care fluturii le îngână apoteotic peste cele mai frumoase dealuri galbene pe care numai îndrăgostiții ascunși periodic de planetă le mai poartă-n suflet.
Melodia perfectă are întotdeauna buzele roșii. E gustoasă ca mustul de noiembrie și zâmbește pe umărul tău până-ți înfige în inimă tocul cui. Ea schimbă cu ușurință parfumul și găsește mereu drumul cel mai scurt către șira spinării. Apoi atacă cu sensibilități aparte vrând să-ți transmită ilustrativ că de fapt viața e muzică și muzica e viață, nimic mai simplu, dar și că doi oameni pot fi, prin ascultare adâncă, prin dragoste și sunet, doi hoinari rătăciți benevol în Cuba anilor 60, pe o terasă somptuoasă cu orchestră, unde probabil cântă Beny Moré și unde cu toții am părea prin teleportare atât de tineri și stupid de frumoși. Ce e muzica de fapt dacă nu o mică aventură în fața clipei ce trece pe lângă noi dansând dar și apropiindu-ne cu încă un pas de chintesența dragostei?
Luni. O zi în care circumvoluțiunile mele atipice - odinioară contaminate în exces de rebeliune existențială - rămân scurtcircuitate fatal din clipa scrijelită pe răbojul destinului de nimbul tău mult prea albastru și izbit vremelnic de ecoul întemnițatului meu suflet.
Marți. Marți urc un milion de trepte alături de tine, ating dacă vreau un petic de cer, gust și puțină ambrozie, ba chiar nisip îmi curgi prin cord din auricul în ventricul și mi te furișezi în sânge și-alergi odată cu el pe circuitul sensibilității mele axiomatice.
Miercuri. Ziua când îmi legi visele în celulele tale, modelându-mi adn-ul care se reinventează de la o clipă la alta, cameleonic, când îmi clonezi sufletul după zâmbetul tău, până devin țipăt, până mor de tine epidemic, incurabil fericit, ca un fel de dinozaur divin.
Joi. Joi aștept sărutul tău ca solnița cu sare, ca un om înfometat de dragostea femeii mult prea iubite, joi aduce seara când bați la ușa mea desculță și-mi atingi cu degetele lungi clapetele sufletului ca într-un cântec ritmat de-al lui Ray Charles pe care nici nu l-a scris încă.
Vineri. Aduce orele când te plimbi agale pe neliniștea din somnul meu, când mă faci să cred c-am regăsit paradisul pierdut, când uneori mă visez pian iar tu îmi guști fiecare clapă demonstrându-mi fără echivoc că nimeni altcineva nu m-a penetrat atât de ușor și atât de adânc până în cele mai de taină colțuri ale sufletului.
Sâmbătă. Timpul perfect pentru a medita ce atingere delicată au inventat îngerii când te-au plămădit pe tine, pentru a realiza că nimeni altcineva nu mi-a luat în căușul palmelor inima pentru ca mai apoi apropiind-o de buze să-i șoptească "uite, te-am croit după chipul și asemănarea mea, adică chinuitor de dulce, amețitor de vie, înstelată ca o noapte polară în care te-am visat alergând prin stepa trupului meu flămând."
Duminica. Ziua când dragostea și mângâierea pe care o porți explodează, până ce mă pierd adulmecându-te în liniștea buzelor încălzite, pe mugurul sfârcului dat în pârg, cu toate degetele tremurând pe claviatura pianinei ascunse în oaza binefăcătoare a trupului tău, unde mai nou obișnuiesc să mă scufund și să-mi răcoresc pupilele dilatate, ziua când știu cel mai bine cât de flămând am fost și cum m-a mistuit setea, praful, și toți ciulinii drumurilor cu sens unic și taxă de parcare până ce te-am întâlnit pe tine, până m-ai strâns în căușul palmei și m-ai modelat după chipul tău și m-ai ascuns sub coasta stângă, departe de lumea bolnavă, ca să trăiesc și să mor spre a renaște numai în trupul tău, unde întreg îți aparțin și unde ești a mea cu fiecare parte.
M-am gândit să-ți scriu despre fericire. Dar mi-am dat seama că fericirea o învăț zilnic de la tine. O învăț privindu-te cum zâmbești, cum râzi din senin, cum tresari și cum știi să te bucuri sincer. Știu, poate că oamenii mari nu sunt fericiți tot timpul. Cu cât trece viața, fericirea nu se mai calculează în ani, ci în secunde. Mirarea îmi vine câteodată și din faptul că secundele tale sunt atât de intense. Și tu pe toate mi le dai mie. Asemenea celui mai zglobiu copil. Sunt fericit și mă bucur că tu poți fi copil. Numai copiii pot avea parte de o nemărginită fericire. Nici nu știu cum ar trebui să-ți mulțumesc. Dar vreau totuși, să îți "mulțumesc" pentru că realitatea vieții am confruntat-o cu izbândă numai cu ajutorul tău, prin toate bucuriile pe care le-ai transmis. Bucurii și trăiri care ne-au întărit și fortificat sufletele într-un mod care întrece orice alăturare săracă de cuvinte. Nu știu nici de ce oamenii sunt atât de complicați, nici de ce aleargă atât de mult după fleacuri, la fel cum nu știu nici de ce în lume ura și ignoranța e mai frecventă decât dragostea sau unde dispare dragostea, dar atât cât îmi va sta în putere, te voi feri de toată răutatea lumii. Noi, ca unul pentru celălalt, suntem paznicii sufletelor noastre, unul de noapte, altul de zi. Și lumea o vom descoperi de-acum înainte numai împreună. Ce zici? Știu, fericirea este ascunsă în lucruri imposibil de măsurat. Sunt atâtea lucruri pe care încă ni le vom împărtăși, atâtea cadouri simple și pline de substanță care ne așteaptă. Atâtea abordări și infinite perspective. Dar îți făgăduiesc că voi învăța zilnic din exemplul tău, din bucuria și dragostea ta de femeie minunată, și că voi știi astfel când să fiu aspru cu mine însumi, drept cu prietenii cu suflet larg dar și cu cei răi. Voi știi când să fiu mic, neînsemnat dar și când să fiu puternic și de nestăvilit. Voi știi să mă dau tare când sunt slab și voi știi, mai ales, să-ți desenez un curcubeu peste fiecare zâmbet pe care mi-l dăruiești din dragoste. Mai ții minte când mi-ai spus prima dată că mă iubești? Mai ții minte unde și când și în ce fel? Eu nu te-am văzut niciodată de atunci roșind așa de tare. La fel cum n-am cunoscut niciodată emoție mai mare. Păstrează cumva în minte și în suflet rândurile acestea, pentru ca la bătrânețe să mi le recitești în fiecare duminică. Să fim și atunci binecuvântați ca și acum, și să-ți pot descifra din ochi același cer senin și aceeași dragoste pe care o văd azi. Cu toată dragostea din lume, Robert.