sâmbătă, 26 decembrie 2015

Toate cele o mie de nume ale dragostei





Ar trebui să știi că te iubesc. Că te iubesc așa cum sunt. Că te iubesc chiar dacă nu cred în Dumnezeu, în viața de apoi sau în reîncarnare. Că te iubesc chiar dacă nu cred nici măcar în destinul celor care scriu. Peste o sută de ani nouă scriitorilor probabil nu ni se vor mai putea citi nici măcar numele pe pietrele de mormânt. Crivățul și zăpezile ne vor șterge din memoria lumii toate urmele. Shakespeare, de exemplu, a reușit să învingă torentul timpurilor nu prin volutele limbajului său de artist, ci prin universalitatea caracterelor pe care le-a descris. Întotdeauna farmecul inefabil al unui stil moare primul. Peste o sută de ani, scrierile mele și toate poemele pe care ți le-am închinat vor fi doar cuvinte fantomă bântuind nostalgiile unor străbunici. Puștanii vor ieși în fața zgârie-norilor din ghetouri să fumeze alte droguri și să asculte alte muzici... Nici măcar în forța ta indestructibilă nu cred, în spiritul tău învolburat și iscoditor sau în imploziile dragostei tale înnăbușite, care nu m-ar abandona niciodată. Nu cred în singurătate. Nu cred în comunicare. Și totuși, ceea ce dă sens vieții mele e fericirea de a știi că tu exiști undeva pe aceeași planetă cu mine, în aceeași timpi reali, undeva într-o casă sau într-o încăpere printre milioane de alte încăperi, că tu exiști și iubești și suferi și visezi... și citești, zdrăngăni la chitară, scrii, înveți sau desenezi gândindu-te la mine. Fericirea asta n-are nume. Are însă intensitatea privirilor tale senine și timbrul vocii tale unice. Privirea, vocea, surâsul tău nu le-a mai avut și nu le va mai avea nimeni în miliardele de ani ale Universului. Și pentru asta ar trebui să știi că te iubesc. Până la capăt. Și că fericirea asta mă face să visez în gol și să scriu fără să aștept vreun răspuns, vreun ecou. E ceva simplu ca bună-dimineața. Ceva simplu ca noapte-bună! Mi-e de-ajuns să știu că exiști și toate capătă un sens. Uneori îți simt parfumul prin piele. Sau îți simt degetele arcuite peste palmă, încălzindu-mi-o. Iar atunci când îmi vorbești în gând, toate vocile tale interioare știu că încetează să se mai lupte între ele, până ce ajung la o acalmie... tu te împaci cu tine doar ca să-mi poți șopti: sunt numai a ta, pentru totdeauna! Tu ești frumoasă, și pentru mine știu că ai reușit să pui capăt tuturor războaielor pe care le-ai purtat anterior. Ți-ai învins până și durerea existenței. 

Așa că ar trebui să știi că te iubesc. Și că la capătul acestui an nu am prea mute dorințe. Poate doar una. Să murim în aceeași secundă. Să ne iubim tot mai intens de la o zi la alta. Să ne prindă cutremurul în același lift. Să apucăm, măcar o dată, când vom fi osteniți de la atâta dragoste, să le povestim altora, cât de mult ne iubim. Apoi, să facem iarăși dragoste. Să facem dragoste și să mă reconving, pentru a nu știu câta oară, că există o eternitate intangibilă a ființei, câștigată numai prin gând și iubirea purtată celuilalt până la capăt. Ca să mă conving că viața adevărată începe dincolo de lumea asta relativă și contradictorie. Ca să am certitudinea că deși peste o sută de ani destinele celor care scriu nu vor mai fi decât o pâlpâire nostalgică în amintirile străbunicilor asta nu înseamnă că nu cred în forța mesajului nostru. Și chiar dacă muzicile și scrierile celor îndrăgostiți vor fi îngropate împreună cu veacul ăsta smintit sau arse undeva la periferia orașelor odată cu depozitele uriașe de gunoi, vor veni alți inadaptați care vor încerca să schimbe lumea și vor prelua strigătul nostru de luptă și dragoste pe o altă gamă, în ritm aleggro sau moderatoo cantabile, pe un ton furibund sau pașnic. Te iubesc și ar trebui să știi că nu cred în singurătate. Pentru că ființa ta mi-a umplut singurătatea mai mult decât o armată de îngeri, rude și prieteni. Iar comunicarea noastră nu are nici o legătură cu întâlnirile noastre posibile sau imposibile, cu gesturile, vorbele, atingerile care se întâmplă atât de drăgăstos între noi. Sunt fericit că exiști, că undeva pe aceași planetă cu mine, în același timp relativ, visezi că ești femeia pe care la rândul meu o visez de atâta timp pentru mine. Și nu idealul mă leagă de tine indestructibil, ci faptul că te simt de la distanță, că-ți pot vedea chipul îngândurat sau îți pot auzi râsul blând, copilăresc, râsul de adolescentă ștrengară, râsul de copil pus pe șotii, râsul TĂU... pur și simplu. Umorul tău e contagios și toată ființa ta plăcută e contagioasă. Aș fi vrut să rămân imun, dar până la urmă și eu, ca oricine altcineva, sufăr și sunt fericit și uneori vreau să cred în reîncarnare și viața de apoi și vreau să cred în viață ca să putem fi ACOLO numai împreună.

Așa că ar trebui să știi că te iubesc. Și că odată, cândva, la capătul lumii o să facem dragoste. Și că într-o zi o să-mi încrustezi cu sărutările tale sub piele toate cele o mie de nume ale dragostei.











marți, 15 decembrie 2015

Ceva mai valoros decât comorile din Antikythera


 
ceea ce nu am să pot lăsa moștenire copiilor mei
e imaginea ta în mișcare
ca un tren de mare viteză
pe o pernă de aer 
în dormitor
 
 
ceea ce nu am să pot lăsa moștenire copiilor mei
e corpul meu dizolvat
cu încetinitorul
inaugurând o altă definiție
a fericirii 
datorată tandreței tale
 
 
aș vrea să las moștenire copiilor mei ceva important,
mai important
decât comorile din Antikythera,
transpirația noastră filigramată pe piele
și acea bobiță de spermă
prinsă în colțul buzelor
mirosind a nemurire și a mosc
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

luni, 14 decembrie 2015

Forma ta sau forma unui bărbat pe care să-l iubești o eră





Când mă săruți - eu mă comport în preajma ta ca o sârmă ghimpată, te înconjor o dată, de două ori, și mă asigur că vei rămâne cu mine în țarcul aceleiași povești, mai ales că noi ne continuăm unul altuia propozițiile, ridurile, liniile din palmă, de parcă cumva, inexplicabil, dar și cât se poate de firesc, totodată, pașii mei îi întâlnesc pe ai tăi într-un zgomot de pahare brumate. 

Când mă atingi - eu vin în preajma ta la adăpat cumva cu frică, cu ochii mari în stânga și-n dreapta, setos ca în preajma unui râu de savană, și niciodată nu știu ce fel de capcane ți-ai pus sub piele, așa că plonjez ca un cormoran în iubirea de pe fundul toracelui, până ce îți gust dulcele cald, până ce cuvintele rostogolite prin sângele tău cresc mai mult și lucesc, și capătă alte sensuri, până ce în mod consecvent scot acest lichid din tine ca atunci când eram mic și-i scoteam bunicii o găleată cu apă la prima oră a dimineții, în care mai întâi îmi vedeam chipul reflectat, iar ea abia apoi bea din licoarea asta și întinerea, și întinerea, cum mi se întâmplă și mie acum miraculos în preajma ta. 


Când mă dezbraci - eu răspândesc miros de utopii, și sunt un stol de cocori trecând pe foaia albă pe care-l poți împrăștia oricând, și cu a cărei cenușă numai tu te poți juca, ea fiind făcută din particule vii, din particule ce năruiesc orice ficțiune, de parc-aș fi un lup tăvălindu-se prin zăpadă ce se uită numai la tine, ca la o stăpână ce poartă pe sub unghii un pământ în care a căutat atâta timp rădăcini și sensuri.

Când mă cuprinzi - cuptorul viselor mele devine un zăcământ inimaginabil de prețios, depus pe oase, ce așteaptă ca numai tu să sapi tranșee-n trupul meu, ca numai tu să mă atingi pe sub tălpi, până ce-ți va apărea un paradis și-atunci vei avea și casă și pahare de vin și tată și tot ce-ți trebuie să mă întâmpini.

Când mă privești - se văd pe corpul tău câte femei au dormit în tine, și cum fiecare a lăsat urma ei, unele chiar pete solare la care nu te poți uita cu ochiul liber, iar altele misterioase dâre de fum, și dacă te ating încă se mai pulverizează mirosul. 

Când mă învălui cu trupul tău - povești care ies direct din oase ca niște stalagmite supurează din tine, și poate că unele au murit în ipostaze hidoase ca după o erupție vulcanică, dar altele trăiesc și-acum jumătate cu picioarele în apă, și tu mai vorbești din când în când cu ele, deși niciodată nu vor mai ieși pe uscat, poate fiindcă nici eu încă nu știu ce sunt pe câmpul acesta pe care s-au dus atâtea lupte. Copil orfan? Acvilă de munte? Bărbat? Mașina de pâine? Nu știu, până când nu mă voi afunda în toată fântâna ta, până când nu voi explora toate continentele tale, ajutat de documentul pe care-l posed de-o viață, care cânteculluiroland se numește și care e un fel de carte, un fel de rai, ceva cu gust de înălțimi, ceva cu presiunea foarte scăzută, dintr-un loc în care sângele curge mai repede și unde eu sunt erg sau pasăre-kiwi, oricum ceva fără sunet, fără claviculă, ceva care oricând poate lua forma ta sau forma unui bărbat pe care să-l iubești o eră, mai ales când vei conștientiza că el te iubește până-n măduva mamei tale care te-a născut odată, nu foarte demult, când nici habar nu aveai că din carnea ta se plămădea un adăpost pentru mine.









 


 


 

miercuri, 9 decembrie 2015

Va trebui, mai ales, să facem dragoste înainte de toate




Va trebui să ne cățărăm în fiecare dimineață unul pe buzele celulalt. Categoric. Va trebui să ne cățărăm pe înălțimile amețitoare ale sărutului în fiecare noapte și va trebui să facem în așa fel încât nimic să nu fie niciodată la fel și o să te rog chiar să nu vorbim niciodată despre moarte. Va trebui să fim sinceri cu ipocriziile noastre. Va trebui să nu omorâm niciodată furnici, ci în schimb să le hrănim cu coji de lămâie. Va trebui, mai ales, să facem dragoste înainte de toate. Să populăm universul cu zâmbetele copiilor noștri. Să lăsăm gravitația să se înalțe deasupra noastră. Asta numai uneori. Va trebui să ne lăudăm doar cu ceea ce au făcut alții. Și să vorbim singuri numai dacă avem ceva de spus. Va trebui să ne ferim de toate pericolele care ne îndepărtează de centru. Va trebui să nu fim iertători decât cu ceilalți. Va trebui să respectăm frumusețea neîncetat iubind-o. Să ne întâlnim fără să ne întâlnim. Să nu vorbim despre tăcere. Dimpotrivă chiar. Va trebui să semănăm unul cu altul și să culegem totul împreună. Va trebui să nu fim niciodată cretini și în niciun caz la modul conștient. Va trebui să nu plecăm dacă nu venim. Va trebui să nu ne încredem în oglinzile care mimează certitudini politicoase. Va trebui să ne donăm visele uitării. Asta numai uneori. Va trebui să nu practicăm reciprocitățile, ci doar dragostea și altruismul. Va trebui să nu frecventăm cercurile cu multe laturi și să propovăduim pe cât posibil întotdeauna nimicul și nicidecum nimicurile. Va trebui să știm să așteptăm. Să colecționăm riduri și amprente (într-o bună zi vom înțelege de ce). Va trebui să aruncăm priviri înăuntru. Să lăsăm definitiv deoparte motivele. Să nu folosim argumente. Să nu o facem pe deștepții decât atunci când suntem absolut siguri de prostia noastră. Va trebui să ne iubim tot mai mult. Progresiv. Va trebui să ne dăm seama. Și să nu inventăm decât ceea ce singuri am descoperit. Să folosim lectica și dialectica în locul taxiurilor. Să ne vopsim uneori umorul în negru. Să fim liberi până nu e prea târziu. Să fim întru totul subconștienți de ceea ce spunem, să merităm și abia apoi să plângem. Și va trebui, mai ales, să facem dragoste înainte de toate. 




 
 

 

marți, 8 decembrie 2015

Câteva elogii mărunte aduse crupei tale





Eu aș putea, în fiecare seară, în felul meu timid, stângaci și analitic, să scriu un mic eseu spectaculos (ca un foc de artificii) despre fiecare părticică pe care o iubesc a trupului tău. Uite, poate de aceea aleg să îți mărturisesc, la ora asta târzie (sfios și cât se poate de tandru), de ce îți iubesc și admir crupa. Exact, crupa ta mândră și duioasă, crupa ta sensibilă, ascunsă și păstrată cu sfințenie numai întru secretul ochilor mei. O să mă întrebi de ce îți iubesc crupa în noaptea asta și nu umerii, de exemplu? De ce crupa și nu ochii? De ce crupa și nu buza de jos? Ei bine, nu prea știu exact. Poate că procedez exact ca într-o relatare a lui Rétif de la Bretonne despre un loc îndepărtat unde bărbații se îndrăgosteau de femei nu pentru puritatea trăsăturilor, nu pentru grația trupului, nu pentru calitățile lor morale, ci exclusiv pentru frumusețea picioarelor. Sic! 

Crupa ta e într-atât de frumoasă, liniară și feminină încât poate fi cântată de orice imn, încât poate fi cântată de Kandaules însuși, regele Lidiei, de Herodot, părintele istoriei, ca mai apoi să ajungă la urechile generoase ale lui Llosa însuși, care și el, la rândul lui, să transforme imnul crupei tale într-un elogiu, dar într-un elogiu adus nu dossului, nu șezutului, nici fundului, nici feselor, ci pur și simplu crupei, acelei crupe dulci și păgâne atât de esențială pe cât ne spun legendele, venită de pe un altar al religiei și plăcerilor războinice, în care cea mai frumoasă crupă devine țeapănă la atingerea mâinilor și dulce la atingerea buzelor, cu emisferele ca două paradisuri carnale exuberante, dintr-o pernă fragedă pe care să-ți odihnești visele și amintirile la ceasul iubirii celei mai profunde.

Ar trebui să știi, așadar, că în fiecare dimineață când crupa ta răsare strălucitor dintre norii șifonați ai cearșafului, ea îmi devine de fapt astrul după care îmi potrivesc ceasul în amor, deși știu că soarele mai și apune, mai și cade în așternuturi de crepuscul, în timp ce crupa ta frumoasă răsare încontinuu dinspre orizonturile catifelate ale desuurilor tale satinate, de fiecare dată mai albă și mai atrăgătoare.

Forma crupei tale, frumoasă, sălbatică, lunatică, dar și selenară, mă face să mă întreb dacă minunata asta parte a trupui tău are parte de suficiente interpretări, clasificări, comparații și adorații, iar răspunsul nu mi-a venit de cât cine știe când, poate recent, pe când răsfoiam volanele veline și feline ale fesselor impresioniste și avangardiste, pe care am început să le spun cu voce tare sau în gând. Prin urmare, care crupă pe care am mai văzut-o cândva se poate alătura, într-un muzeu de frumusețe, lângă crupa ta?

Olympia lui Manet, nu.
Femeia lui Renoir ștergându-se după baie, da.
Nana aceluiași Manet, cu crupa ei învăluită în bleuri nesfârșite, poate.
Crupa săltată, încordată, din Baia lui Degas, posibil.
Cele șase nuduri ale lui Cézanne, toate!
Crupele gauguiniene ale femeilor din Tahiti și crupa pierdută în reverie a lui Otahi, da.
Zveltele emisfere crupiere ale Nudului în fața căminului de Bonnard, oh, da!
Îmbătătoarele arcuiri ale femeii ale femeii din Pești roșii, vanitoasa tensiune fessieră din Nudul roz, ambele de Matisse, cum să nu?
Ecourile blues ale șoldurilor expresioniste din oglinda lui Rouault, se prea poate.
Coapsele de la-nceput ale Evei lui Rousseau Vameșul, nu. (Dar Îmblânzitoarea de șerpi a Vameșului? Îmblânzitoarea, da!)
Crupa nevăzută de pe Treptele verii de Magritte, da.
Salutul dansatoarei lui Bombois, cu crupa ei ca o piramidă orgolioasă, sigur.
Inconștientele curburi fracturate din Pollock, cine știe?
Crupele pictate de Mondrian, care?

Dar crupele renascentiste ale grațiilor lui Da Vinci, dar neobositele crupe traversate adânc de Tropicul Cancerului al lui Henry Miller, dar obraznicul fund de nimfetă al Lolitei, dar crupa atoateștiutoare a Lucreciei, soția lui Kandaules regele Lidiei - astea pot sta alăturate crupei tale?
Și astea, desigur!
Toate, numai că a ta e parcă tot cea mai frumoasă.












luni, 30 noiembrie 2015

Când dragostea nu are cum să ne curgă printre degete

 
 
 
Drăgăstoasă, tu mă întrebi zilnic de ce te iubesc iar eu, oricât aș căuta prin debaraua melancolică a memoriei, nu pot decât să-ți zâmbesc. Pe urmă, tot așa, tu mă privești în mijlocul ochilor prin pâlnia transparentă a palmelor tale cu geometrie ludică, și încă mă întrebi de ce te iubesc, iar eu continui să zâmbesc. Sentimentele mele parcă ar avea ceva din muțenia acvatică a peștilor, ceva din nebunia termică a vinului alb, ele tac atât de ne-nțeles în fața întrebărilor tale drăgăstoase de parcă nici n-ar exista, de parcă nici nu te-aș iubi, însă tu știi că te iubesc, și cât de mult te iubesc, altfel nu m-ai întreba ceea ce niciodată nu se întreabă. 
 
Te iubesc fiindcă ai ochi albaștri, bleu și albaștri, uneori turcoaz, și gene lungi precum firele de catifea ale pantalonilor tăi haioși; fiindcă îți porți mâinile așa cum le porți, și mă privești așa cum mă privești; fiindcă îmi lași dimineața un parfum îndepărtat de mere coapte pe pleoape; fiindcă deja afară ninge și mi-e dor de tine: pașii tăi se aud în interiorul meu ca un pian, inima mea bate ca un vibrafon, tăcerea toată pare din cristal, din cristal, din cristal...; fiindcă îmi place atât de mult să mă urc mereu în autobuzul care seara face stație numai în inima ta, de unde urc și cobor de fiecare dată; fiindcă eu, un ateu distrat și ambiguu, ador gesturile tale ortodoxe și profunde; fiindcă îmi place atât de mult să mă plimb cu tine pe străzi și să umplem cerul orașului cu săruturile noastre perfect etanșe; fiindcă ești singura iubită care a învățat să mă sărute printre cuvinte, fiindcă ești frumoasă și uneori înaltă, fiindcă îți place să joci teatru în filme mute și să înoți în Lacul Lebedelor înfășurată în rochiile lungi ale dragostei, de seară; și, mai ales, fiindcă tu ești cu totul tu. 
 
Te iubesc fiindcă deliberat în dragostea noastră am devenit (amândoi) prizonierii unei degetații luxuriante, te iubesc fiindcă palmele noastre se împerechează fără nici o sfială în văzul tuturor, iar degetele ni se acuplează, fac dragoste și devin grele, devin degete gravide cu amprente borțoase, arcuite, care după un timp parcă dau naștere unor palme mici, foarte siameze, de culoare roz, pe care noi le ținem cu grijă în palmele noastre regulamentare, și că apoi palmele astea mici se îndrăgostesc și ele, se împerechează, rămân grele și după o vreme nasc niște palme siameze și mai mici, cu degete subțiri care și ele la rândul lor se împerechează, devenind grele și născând amprentele perfect identice cu care noi pentru totdeauna ne-am tatuat toate palmele și trupurile, pentru a ne recunoaște chiar și noaptea, deși eu știu cu cea mai mare certitudine că noaptea noi doi ne ținem de mâini atât de strâns că dragostea nu are cum să ne curgă printre degete.
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

Câteva aspecte de natură pur anatomică

 
 
O inimă este întotdeauna formată din două semne de întrebare întoarse unul către celălalt. Anatomic vorbind, asta înseamnă de fapt că iubita mea are un sistem vegetativ foarte simpatic. Așa se explică de ce eu și când tac îi adresez întotdeauna cuvinte frumoase subconștientului ei colectiv. Mai mult decât atât, pentru iubita mea scheletul este un accesoriu esențial. Întrucât ea se mișcă din încheieturi și descheieturi respectând întru totul principiul oaselor comunicante. Adică toate cele aproximativ două sute de oase ale iubitei mele se află într-o strânsă legătură cu dragostea pe care i-o port și tocmai de aceea eu, în cinstea ei, închin în fiecare seară o cupă de calciu efervescent. 
 
Mâinile iubitei mele sunt reușitele exponențiale ale îndelung evolutivei anatomii umane, întrucât ele sunt lungi, de culoare roz, deosebit de frumoase și netede, cu palme mici ale căror linii duc înspre cele mai nebănuite locuri. Din palmele ei eu pot cu ușurință, de exemplu, să înalț castele de nisip ce se termină în sus cu mai multe turnuri Babel deosebit de baroce. 

Ea este tandră și făurită de un design miraculos și într-atât de frumoasă că pământul pur și simplu amețește și se învârte aiurea în jurul soarelui când ea privește în jos cu totul întâmplător. Inima ei este atât de mare că nu poate fi măsurată decât cu o ruletă rusească impecabilă. De aceea poate în fiecare noapte inima ei bate step în stepele adânci și tandre ale dragostei pe care i-o port.

Din țesuturile nervoase, iubita mea își poate croi oricând rochii lungi cu care să se-nfășoare din cap până-n picioare. Adică ea numai îmbrăcată în rochii epidermice cu crinoline tactile și catifelate se simte cu adevărat în propria-i piele. Plus că plămânii ei, așijderea, funcționează numai cu aer proaspăt din adâncurile inspirației ei imprevizibile. Cum să n-o iubesc, prin urmare?
 
Cum să n-o iubesc când gândurile ei sunt subțiri și ascuțite ca firele de păr ale mamiferelor metafizice? Când trupul ei este brăzdat de sensuri unice și accese interzise?
 
Ca să nu mai spun că iubita mea este cât se poate de conștientă de neocortexul ei senzitiv și foarte senzual. Iar toate reflexele ei sunt condiționate de ceea ce visează sau de ceea ce visează să viseze. Și aș putea să jur că numai ea își poate privi propria retină încărcată de amintiri și vise frumos împachetate între pereții camerelor obscure. Ba chiar mai mult decât atât, am bănuiala că musculatura ei este mai mult netedă decât striată, acesta fiind un detaliu în care nopțile noastre de dragoste își pun, desigur, cele mai mari speranțe.
 
Despre anatomia iubitei mele degetele mele vor scrie de-acum înainte tomuri întregi, mai ales că sânii ei sunt memorabili într-un mod cât se poate de convingător, mai ales că pentru buzele ei nu există podoabă mai frumoasă decât sărutul meu, mai ales că pielea ei este un cearșaf nupțial lipsit de orice pudoare, nuanțat în toate culorile curcubeului, dar mai ales pentru că anatomia ei e o capodoperă a cărei cercetare minuțioasă și emoționantă continuă.
 
 
 
 
 
 
 
 





 



 

 

sâmbătă, 28 noiembrie 2015

Cum aș putea, oare, să nu te iubesc?


 
cum aș putea, oare, să nu te iubesc
când tu vii la mine în fiecare noapte
despici ușor fereastra și intri, și ieși, și intri
și te uiți, și mă săruți parcă și iar te uiți cum te visez și te văd
cum tai în două fereastra și intri, și ieși, și te uiți, și mă săruți
cum aș putea, oare, să nu te iubesc
când tu ți-ai făcut din ubicuitate un tandru obicei
și ești peste tot și eu sunt pe niciunde
când tu îmi invadezi conștiința cu subconștientul tău
și îmi intri sub piele epilându-mi venele prin interior
și te plimbi cu gondole tăcute pe arterele mele și îmi tulburi sângele
cum aș putea, oare, să nu te iubesc
când din dragostea ce mi-o porți
tu înalți castele de nisip din mâinile mele
și circuli fără bilet pe toate liniile palmelor mele
cum aș putea, oare, să nu te iubesc
când în fiecare dimineață când mă trezesc
tu ești acolo, mă aștepți și îmi dai bună dimineața! din oglindă
cum aș putea, oare, și mai mult să te iubesc?
 
 
 
 



vineri, 27 noiembrie 2015

Sărutul nostru ca schimb de cuvinte





Cătălina, te-ai gândit vreodată că sărutul nostru nu e nici mai mult nici mai puțin decât un schimb de cuvinte? Pentru că atunci când vrem să ne spunem ceva important unul altuia, noi nu vorbim - noi ne sărutăm. Iar gurile noastre împreunate eliberează atunci cantități impresionante de cuvinte ce se amestecă într-un  bol aliterar perfect sferic sau într-un fel de bol alimentar alcătuit numai din cuvinte. Din care noi amândoi cu atâta dragoste ne hrănim în liniște. De parcă eu îți diger cuvintele cu două înțelesuri, consoană cu vocală, iar tu îmi descompui frazele, în săruturi principale și secundare. Noi știm chiar să ne sărutăm în replici mai lungi sau mai scurte, respectând întru totul tehnicile sărutului absurd. Pentru că ne iubim atât de mult. Și pentru că toate cuvintele rămân în noi. Doar în noi. Așa că nu există o cât de mică posibilitate ca ele să vadă lumina soarelui sau a întunericului, ori să prindă aer și să se oxideze, ori să ni se oxideze conjuncțiile în care noi ne punem atâtea speranțe. Și da, poate că uneori mai simțim sub limbă câte un cuvânt tăios, dar nu ne supărăm (și nici nu punem la suflet) - i se poate întâmpla de fapt oricui. Și asta pentru că, oricum, sângele nostru are o sintaxă minunată și un gust cât se poate de plăcut. Ba chiar mai mult decât atât: săruturile noastre sunt atât de pline de dragoste încât ele vorbesc aproape de la sine: vorbesc despre noi, despre noi doi, despre cât de bine comunicăm în timp ce ne sărutăm, și mă gândesc că ar fi și păcat să aruncăm cuvintele în aer, în acest aer din ce în ce mai poluat de atâtea fenomene inoportune. Una peste alta, ceea ce vroiam să-ți zic este că gurile noastre au dimensiunile ideale pentru a putea transmite, prin sărut, tot ceea ce simțim că trebuie să ne spunem. 

Apropo, ar trebui să știi și că cercetătorii americani au descoperit, după studii minuțioase și îndelungate, care este măsura unei guri umane tipice. Ei au ajuns la concluzia că măsura medie a unei guri de adult este de 4,3 centimetri, dar gurile mari pot ajunge chiar până la 5,8 centimetri. 








luni, 16 noiembrie 2015

Și totuși eu nu spun aceste cuvinte







te iubesc.
 
 
și totuși nu eu spun
aceste cuvinte.
poate le spui doar tu.
poate ele se rotesc
în gura ta închisă
călătorind
ca unde luminoase.
 
 
ori poate altcineva pentru noi
în locul nostru
le-a rostit, cineva care
a pus chemarea sălbăticiei în noi
cineva care vorbește în locul nostru
pe limba noastră pe care
credem a o ști 


ori poate noi doi iubindu-ne 
rostogolim cuvintele
zeilor necunoscuți
care au nevoie de noi să-i oglindim.


te iubesc.
 
 
și oricât desfac cuvintele astea
silabă cu silabă
și oricât încerc să explic acest sentiment
de sub multele lui învelișuri
mă aflu tot
sub mantia de unde
 
 
 cuvintele astea nu sunt ale mele
fiindcă inaudibil
mereu mi se pare 
că tu mult mai frumos mi le-ai rostit.
 
 
 
 

 


marți, 10 noiembrie 2015

Câte ceva despre conjugarea la verbul tău preferat: mai mult ca erotic




Mi s-a spus, adică mi s-a tot repetat, în nenumărate și neștiute feluri, că nici măcar o mireasă nu e perfectă o zi întreagă. Dar tu ești contradicția vie a tot ce mi s-a spus. Tu ești floarea de mango ce cade dimineața pe colibriul ochilor noștri. Adică îmi ești atât de dragă și te găsesc atât de frumoasă încât aș putea să te fotografiez cu un aparat vechi, fără film. De fapt, cele mai frumoase, cele mai adevărate poze doar cu un aparat vechi, fără film, frumoasă Cătălina, pot fi făcute, adică ce vreau cu tot dinadinsul să spun este că nici măcar de aparat de fotografiat nu este întotdeauna nevoie pentru a face niște poze cu adevărat frumoase. Și, deși nici măcar o mireasă nu e perfectă o zi întreagă, aș vrea să înțelegi că frumusețea tot poate fi imortalizată iar eu sunt complet determinat ca de-acum înainte să-ți fotografiez un anume gând - nu tâmplele ori fruntea, să-ți fotografiez o anumită bătaie a inimii în fereastra catifelată a sânului tău stâng - nu întreaga inimă, să-ți imortalizez săruturile, gesturile, atingerile care mă fac bărbat, să-ți imortalizez pulsul - nu sângele, o privire anume - nu ochii, respirația - nu gura ta atât de inspirată, mersul - și nu picioarele care ți se termină ca niște linii, în sus, atât de frumos. Voi face fotografii cu tine folosindu-mi desigur ochii pe post de lentile, sângele pe post de film și sufletul în loc de aparat, ca să nu uit, frumoasă Cătălina, cum râde trupul tău, cum brațele tale parfumează anotimpurile dintre începuturi și inimă, cum ochii tăi pătează amurgurile unui vis ațipit lângă o vie lumină, ca să nu uit că fiecare gând pe care-mi calci se șlefuiește până la neuitare, ca să nu uit de fapt să te fac, în fiecare dimineață, rugăciune. Și, deși nici o mireasă nu e perfectă o zi întreagă, eu am să port în suflet zilnic fotografiile acestea perfecte pe care mi le-am făcut cu tine în gând, fotografii în care voi putea revedea de câte ori vreau cum arunci tu după mine cu stele, cu zenitul și cu gura de plai, fotografii prin care se va vedea cum ai răstignit tu pe mine infinitul, cerul spart prin care bat furtuni solare, voi purta cu mine toate aceste fotografii prin care oricine va vedea, de la o imensă distanță, cum ai săpat tu canalul Dunăre-Marea Neagră prin inima mea sau cum am escaladat împreună zilnic Kilimandjaro învățându-mă mai apoi conjugarea la verbul tău preferat - mai mult ca erotic - verb care altora nu se poate descrie decât (desigur) prin comparație cu Marele Zid, cu podul lacătelor puse de îndrăgostiți pe undeva prin Paris sau cu sunetul de tangou ascuns în zorii portocalii pe undeva prin tavernele argentieniene.





 

 

joi, 29 octombrie 2015

Când triumful vine din cenușa erorii




Eu n-am fost niciodată un sfânt și, până să te cunosc pe tine, mă gândeam mereu că cinicii au dreptate în nouă cazuri din zece. Că fericirea, pe care nu o gustasem niciodată cu adevărat, este magazinul cu porțelanuri, iar dragostea - nici mai mult nici mai puțin decât elefantul care îl parcurge. Apoi, te-am întâlnit pe tine. Și mi s-a demolat dintr-o dată și pentru totdeauna ideea stupid înrădăcinată în mine coform căreia capacitatea ființelor umane de a se plictisi reciproc pare să fie mult mai mare decât cea a oricărui alt animal. N-am crezut niciodată în suflete predestinate, în jumătăți care se completează, ori în mișcări aleatorii care duc la echilibru perfect. Am stat mereu ascuns în tabăra scepticilor, convins că până și cei care spun că totul este predestinat și că nu putem schimba nimic din ceea ce ni se întâmpă se uită-n stânga și în dreapta înainte să treacă strada. Abia după ce ți-am întâlnit ochii am realizat că nu există fericire individuală, ci doar fericire care se poate împărți. Abia după ce ți-am simțit gustul și m-am adăpat cu râsul tău viu și drăgăstos, am înțeles de fapt că fericirea nu e un vânat după care noi (ca niște pantere înfometate) alergăm cu limba scoasă. Abia în vremea întâlnirii noastre am priceput, covârșit de o liniște sufletească deplină, că oamenii aleargă o vreme după ce ceea ce cred ei că este fericirea, și că-n această goană din pustiu obosesc. Și ajung să nu-și mai dorească goana după fericire. Vor să se apropie de ea, pe furiș, s-o ia oarecum prin surprindere. Cu toții își pun speranța într-un singur om, iar uneori acel om nu corespunde așteptărilor. Și atunci încep cu toții să tragă concluzii, se opresc în loc, și în loc să trăiască mai departe, molfăie principii. Acceptarea, înțelegerea și conștientizarea sunt exercițiile principale pentru a menține în formă sufletul. Puțini înțeleg asta. Mie mi-au trebuit aproape douăzeci și nouă de ani să înțeleg asta. Să înțeleg că pentru un luptător nu există nici o deosebire între a câștiga și a pierde. Triumful omului curat vine din cenușa erorii. Abia după ce m-ai privit tu am înțeles asta. Abia după ce m-ai ținut tu de mână am realizat toate astea, ca un filosof ieșit din peștera ignoranței proprii. La fel cum am realizat, pentru prima oară după atâta timp, că alături de tine nu mai există nici "când" nici "unde". Poate că nu ți-am spus-o niciodată, dar cumva, am considerat mereu că urmele fiecăruia prin lumea asta se măsoară în numărul de oameni care te așteaptă să te întorci undeva. La gară, la aeroport, în gând. De asta și întrebarea "când vii?", rostită probabil de multe ori din complezență, am considerat-o mereu cea mai frumoasă declarație de dragoste sau prietenie din lume. Am găsit mereu fascinantă ideea conform căreia luptăm cu noi înșine să ajungem unde ne dorim, ceea ce visăm, să facem ce ne place, iar în ultimă instanță, în momentele de cumpănă, de mari plecări sau de veniri, totul se rezumă într-un final la cei pe care, prin ceea ce suntem, i-am determinat să le pese. Iar eu nimănuia nu i-am fost atât de important cum îți sunt ție, femeie minunată, femeie blândă, femeie înger, și pentru asta îți mulțumesc, prin mijlocirea acestei ciorne scrise și așezate aici, reamintindu-ți mereu, atunci când te dezmierd privindu-te, că te iubesc pentru totdeauna, crezând în tine și în noi, asta chiar dacă uneori încă mai îmi permit să cred, de exemplu, că o biserică este un loc în care domni ce nu au fost niciodată în rai îl laudă persoanelor care nu vor ajunge niciodată acolo.


 
 
 

vineri, 23 octombrie 2015

Daltonism

 
 
lipite de o foaie de hârtie
gândurile mele pentru tine
(frumoasă fată!)
sunt pătrate albastre.
iar ale tale
pentru mine
sunt
romburi mov.


numai rar
și de la prea mare distanță
cineva se poate înșela
în așa hal
și să le confunde.
 
 
dar și atunci
gândurile tale pentru mine
sunt prea romburi ca să pară pătrate
și prea nu sunt albastre
ca să nu pară mov.
 
 
 
 
 
 

joi, 22 octombrie 2015

Un nemaipomenit secret

 
 
 
Cătălina,
trebuie să-ți spun 
un nemaipomenit secret
pe care mi l-a dezvăluit
Universul.
 
 
Secretul este că
unor femei
le surprinzi
farmecul
doar dacă ai mașină
și parcurgi sute
de kilometri
până ajungi la ele.
 
 
Poate așa se explică de ce
eu iubesc
cea mai frumoasă femeie 
din lume,
o femeie atât de frumoasă
încât aș alerga
în fiecare dimineață
desculț pe autostradă
doar ca să mă cuibăresc
în visele ei.
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

 

luni, 19 octombrie 2015

Dintr-un suprarealism scurs înspre călcâie





într-o bună dimineață,
mi-am făcut curaj
și am îndrăznit să-i fac o observație
Sufletului Meu Îndrăgostit - 
[una absurdă și desigur abundentă în neverosimile supoziții],
o observație legată strâns, cu funie, de suprarealism -
cum că el ar fi de fapt despre o altă realitate existentă organic
deasupra acesteia,
ca o replică a ei.
și că poate și deasupra acelei realități,
pe spinarea ei fărâmițată,
se află ceva care pe măsură ce-ar crește în înălțime
 ar risipi orice urmă din lumea noastră vizibilă.
el mi-a răspuns că pe lângă faptul că nu am înțeles nimic
mai sunt și incult.






 

joi, 15 octombrie 2015

Când asculți un post mai bun decât viața



când te îndrăgostești
devii poet.


când te îndrăgostești
ești la fel de fericit
ca atunci când înveți să mergi
pe bicicletă
și bucuria e caldă în tine
înțeapă în trup
și-ți vine să faci
cu ochiul soarelui.
e ca și cum o femeie
s-ar tunde zero
doar pentru tine.


când te îndrăgostești
devii poet.


când te îndrăgostești
rotești de fapt butonul
și asculți un post mai bun
decât viața.


când te îndrăgostești
devii poet


iar majoritatea poeților
dorm
cu creionul după ureche
și cu coala de hârtie
în buzunarul de la pijama
pentru că dacă cumva
le vine vreo idee
ori visează ceva
să poată de îndată să scrie
înainte de a uita
- oare cum dorm poetele? - 


 
 
 


miercuri, 14 octombrie 2015

Robinson Crusoe îndrăgostit



întâlnindu-te, am aflat că sunt ultimul
și poate cel mai naiv Robinson Crusoe îndrăgostit,
și de când m-ai sărutat prima dată
(furându-mi cumva sufletul din mijlocul unei haotice și absurde licitații) 
eu tot caut o insulă, minunea mea.


una mică, măcar de 144 de metri pătrați,
pe undeva, printr-un ocean netrecut pe hartă,
pe care să te duc să fim singuri
(pasionali, îndrăgostiți și diabolici)
cu toată aglomerația gesturilor noastre.

sigur, o să te-ntrebi cu ce voi plăti:
viața mea, bănuiesc n-ajunge;
 atunci îmi vând dormitorul (și-așa e pustiu)
bicicleta (care nu mă duce niciodată la tine)
ceasul mecanic (și-așa arată ore din care lipsești)
cărțile (și-așa am citit degeaba
căci te căutam pe tine-n ele
și dădeam mereu peste Karenina).


 iar o dată achiziționată,
insula noastră va avea de toate.
voi angaja chiar doi eunuci amnezici
(să ne facă vânt cu frunze de palmieri)
și o cadînă,
care să ne danseze, desigur, tandru din buric.


așa că fă-ți deja bagajul, minunea mea:
să iei cu tine și cartea de bucate,
ca să-mi prepari, spre seară,
imambaialdî ...
și, dacă mai ai loc, ia și gramofonul
ca să ascultăm, între două priviri,
cotele apelor Dunării.
 






joi, 8 octombrie 2015

Despre artă sau cum consum eu fericiri deghizate în iepuri cu joben




pe mine, mă interesează curgerea, transportul, mișcarea, surprinzătorul, și tot mediul care translatează cultura și memoria. vreau un om modern luminos, pozitiv și seductiv. scrisul îl găsesc încântător dacă e îndreptat spre viață, și nu spre pomenirea morții. eu am convingerea asta încăpățânată că artistul, scriitorul, compozitorul, trebuie să atace concepțiile fixe și să desființeze acele stări luate de public ca firești sau normale. desigur, asta nu înseamnă că trebuie să ne debarasăm de arta veche. nu cred și nici n-am crezut niciodată că arta sau scriitura bună are dată de expirare. nu cred, de asemenea, că arta veche este foarte departe de noi. ea ne trasează legile și regulile jocului. consumatorul de cultură se simte fericit să admire un Gaugain și mai încolo pe Jeff Koons sau pe Picasso. timpul se dizolvă, emoția artistică rămâne. când scriu, mă simt un fel de regizor de film. iau în considerare spațiul, timpul și relația cu cei care din când în când mă mai citesc. consider că libertatea stilului poate fi utilă sau ostilă în funcție de fluiditatea conceptului raportat la natura care l-a inspirat. exact ca în pictură. pe de altă parte, îmi place să-mi conduc uneori penița foarte departe. să aberez și să mut granițe. pe teme sentimentale, mai ales. la fel cum marii artiști își mutau granițele meșteșugului un pic mai încolo. de curiozitate. e uluitor cum arta sau scrisul poate absorbi chiar și mari aberații sau fantezii. probabil e o necesitate constantă a jocului. mentalul cere o veșnică provocare. scriitorul jonglează periculos. cu emoții. cu angoase. cu fericiri deghizate în iepuri cu joben. numai că scriitorul nu e fotograf. fotograful jonglează cu unelte reale. fotograful depinde de relaționarea cu subiectul. în cazul lui e nevoie de interacție. iar o dată ajuns la nivelul emoțional dorit, nu mai e nevoie de direcții, subiectul se va aranja singur după tensiunea și spiritul urmărit. pe cealaltă baricadă, cel ce scrie depinde numai de propriul motor interior. de nimeni altcineva. dar asta nu înseamnă că nu trebuie să perceapă și să-și joace toate personajele inventate, fie ele bărbat sau femeie, hoț sau polițist, iubit, victimă sau judecător. fără acest mimetism, compoziția lui va fi lipsită de sensul căutat. mai sunt și artiștii care caută să producă nonsens, haos, probleme, ceva dificil de interpretat, văzut, citit, digerat sau imposibil de descris cu cuvinte. unora li se potrivește de minune confuzia mentală sau eroticul amestecat într-un subiect irelevant. spre exemplu, sculptura, deși este mai liberă, am senzația că întotdeauna succombă picturii. pe mine mă emoționează bidimensionalul mai mult decât orice sculptură. am eu propria artă de a consuma artă (ca să glumesc puțin). la fel cum probabil o au și așa- zișii moderniști inovatori. cei care-și provoacă audiența cu întrebări complexe. cei care te aduc în punctul de a realiza că nu ai răspunsuri, ci doar mai multă perplexitate decât înainte. ce este minunat pentru cei care compun sau creează este că pleacă de la o idee, caută să o pună în practică, ori în cuvinte, apoi nu merge, vine iritarea, se schimbă direcția sau tehnica, se adaugă sau se substrag bucăți, pentru ca la final, ceea ce iese să nu semene deloc cu ceea ce s-a inteționat a fi. totul e arbitrat de inspirația de moment. sau, cum îmi place mie să spun, când ești pierdut, caută să auzi câinii din depărtare. mai ales că, în definitiv, arta modernă este ca un cewingum pentru ochi. cel ce crează muncește pentru oamenii din viitor. sau, altfel spus, inventează noi dicționare. să creezi lumi din cuvinte este pură magie. cu puțin efort, poți da naștere unui joc de cuvinte unic în lume, în ideea că nimeni niciodată nu a mai făcut așa ceva. așa cum nu există pe cer doi nori identici. uneori, un menestrel al condeiului vrea să scrie despre cel mai frumos copac din lume dar la sfârșit va căpăta doar un țipăt. tocmai fiindcă atunci când vine vorba de scris emoția din suflet se zbate undeva între planificare și neprevăzut. cele mai bune cărți sunt cele care nu au fost imaginate din start. cu toate că la fel e și cu cele mai proaste.




miercuri, 7 octombrie 2015

Ca un ciclon în liniștea din Bangladesh

 
 
am să te sărut cu riscul de a stârni involuntar fluctuații răzbunătoare ale plăcilor tectonice | am să te sărut cu riscul de a contribui la a doua erupție a lui Tambora și de a avea un an întreg fără vară | am să te sărut și am să-ți intru în suflet ca un ciclon în liniștea din Bangladesh | am să-ți modific periodic axa și geografia pielii | relieful | vom face copii și toată istoria lumii va sta de fapt în mâinile noastre | europa însăși va purta peste veacuri numele noastre | din dragostea noastră va ieși o familie atât de mare încât nimeni nu-și va cunoaște gradul de rudenie | eu voi fi al doilea adam iar tu o a doua evă | vom fi primii oameni mântuiți de sărut | mântuiți prin sărut | și dragostea noastră va fi adevărată tot la fel cum e adevărat că lumea e viață și că universul trăiește din morțile oamenilor și animalelor și tuturor făpturilor microscopice | de fapt sărutul nostru va fi adevărata și atotcunoscuta taină a sfântului graal | iar noi doi iubindu-ne o să ne cuminecăm împreună | o să ne sfințim împreună | eu cu limba tu cu trupul | de care în fiecare zi flămând ca un taifun tot mai mult o să mă apropii
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

marți, 6 octombrie 2015

Din stepa melancoliilor de toamnă


până la urmă asta înseamnă
să fii iubit de cea mai frumoasă ființă din lume:
să ai o femeie la micul-dejun
care aranjează delicatele cuvinte în farfurii de piatră
care toarnă delicii în pahare de cristal pe care se zăresc
afectuoase jurăminte scrise cu ruj.


până la urmă asta înseamnă 
să fii iubit de cea mai frumoasă ființă din lume:
să descoperi drumul perfect de nisip pe care femeia
îl croiește către masa bărbatului
filosof sau măcelar
tăietor de lemne, sau și mai rău,
poet al abisalelor plictiseli de vineri
tatuat cu minciuni
îmbrăcat în egoismul său tribal, papal, defunct
ca un Haakon izgonit de vikingi
pentru că
și de aceia
dar mai ales
căci și nu numai
acesta este mesajul meu scris pe stele,
pe sandale
pe orice inimioară de catifea în care femeia împunge acul și ața
de cârpit ciorapi
cu un gest insolit,
firesc ca o baladă,
ca mângâierea unui cal mongol
în stepa tuturor melancoliilor de toamnă

spune-mi, iubita mea,
când zici că începe ninsoarea?