miercuri, 29 iunie 2016

cu pașii tăi de farandolă, cu fusta ta buline toată



eu atât de mult te iubesc încât prin tine am cunoscut neinventatele semne de punctuație. cele care ne lipsesc, știi tu, cele care nu ne sunt la îndemână, atunci când sufletul exprimă fericire. e uimitor câte grădini ai sădit cu atâta eleganță în insula mea sălbatică de când ai pășit prima dată în ea, exact așa cum ești - frumoasă și întreagă, cu pașii tăi de farandolă, cu fusta ta buline toate, cu părul roșu, strâns, ca asfințitul de august, - și cu parfumul tău cules agale din gardeniile strivite. între noi e tot timpul un dans și o flăcără ce mă poartă dinspre ochii tăi albaștri către o casă galbenă cu ferestre mari ce-ți ajung până la glezne. îți iubesc gleznele. cum îți iubesc de fapt toți milimetrii făpturii tale. iar când te sărut - sunt tot mai familiar cu matematica norilor, cu vinul evadării, cu verdele vieții, cu virgula de pe frunte, cu dorul de extaz. și nu știu, la schimb, cum să îți întorc acest binecuvântat favor, și să te fascinez și eu la fel de tare (habar n-am cum). mi-e imposibil. mai ales că tu ai cea mai bună cameră de fotografiat. care vede prin oameni. cu lentile focusate numai către planeta mea interioară, acolo unde eu, îndrăgostit și consternat, nu pot decât să privesc înapoi la oblicul tău orbitor.












 


marți, 28 iunie 2016

ca Shakespeare într-o carte


îți amintești, minune? te-am întâlnit pe Marte!
veniseși să deretici albastrul decrepit.
sculptai în bronz o rază. și-atunci eu te-am ochit
și te-am închis în mine, ca Shakespeare într-o carte.


îmi bați de fapt în piept cum bate rățușca în găoace,
când îi e dat să iasă-afară din albuș.
și-mi colorezi azurul cu râsu-ți jucăuș
 că tot inimograful în cercuri se desface!


te-aș mai lua pe buze, măcar pân' la solstițiu
să naștem un poem în doi, pe firmament.
apoi să-ți las întreg nisipul mării - ca testament
și lumii să dezlege un tâlc, drept exercițiu.









duminică, 19 iunie 2016

Dilemă




ei spun că bărbații
creează prin imaginație
iar femeile prin iubire.


dacă-i așa, atunci -
apleacă-te peste aceste rânduri
și citește-mi dincolo de suflet,
pentru că nu știu să mint
să pun în versuri ce nu simt.
întreabă-mă,
întreabă-te și zi-mi apoi,
ce-am să fac acum
cu o dragoste care nu mai e a mea
și nicidecum a ta
și nici s-o-mpart nu pot
cu nimeni altcineva?





vineri, 17 iunie 2016

Ca păsările din Australia care n-au întâlnit pisici



Tinerețea obișnuia să îmi fie cel mai bun prieten. Singurul prieten care îmi zâmbea, molipsitor, fără motiv. Acesta era, în speță, farmecul său de căpetenie. Tinerețea a fost, dacă vreți, pentru o bună perioadă, cel mai cool prieten pe care cineva îl poate avea. Un adevărat star rock. O zeitate care, în același timp, nu știu cum, își găsea locul atât de lesne în milioane de alte corpuri. Și care, cu un zâmbet înșelător, atrăgător și provocator, mi-a arătat viața cum ar trebui să fie, și nu cum va fi cu adevărat. Ca un bun și loial prieten, tinerețea mi-a impregnat desigur sufletul cu vise și mi-a așezat în rucsac, cu grijă, idealurile cele mai înalte

Tinerețea avea întotdeauna dreptate. Era singurul prieten pe care nu-l puteam, în nici un fel, contrazice. Cunoașterea lui nu putea fi sufocată cu un așa trebuie sau așa este.

Era singurul prieten care mă făcea să cred că pot avea lumea la degetul mic. Că nu există unitate de măsură, doar zbatere și cuvinte care se reinventează în fiecare secundă multiplicându-se la un infinit insuportabil.

Era unicul care mă putea convinge că timpul nu înseamnă absolut nimic, că pe ieri nu-l mai găsim nicăieri, că mâine este un dragon neîmblânzit, despre care se știe sigur doar că va devora un azi care nu se mai termină.

Tinerețea, cel mai strălucit companion al meu, și cel mai loial camarad pe care și-l putea dori oricine, mi-a fost, ca s-o spun pe șleau, un ilustru și excelent sfătuitor. Un tutore de aceeași vârstă care mă învăța, metodic, să mă hrănesc numai cu cuvinte mari. Cu praf de stele, cu dragoste, cu muzică și poezie, și cu toate simfoniile universului care ne emoționează și ne zguduie (nu-i așa?) curcubeul interior.

Am prețuit atât de tare prietenia tinereții încât i-aș fi putut sta alături oricând, oriunde și pe orice câmp de luptă. Atât de tare încât eram absolut convins că împreună am fi ținut sus steagul oricărei forme de luptă pentru umanitate și pentru toate celelalte lucruri mărunte care îi determină pe oameni, ocazional, să se sărute.

Eroismul nostru ar fi fost, desigur, indestructibil, pentru că împreună am fi luptat din grija pentru mărunțișuri, ca doi cavaleri ce-și duc onoarea la rang de artă, luptând până la moarte pentru lucruri de care nimănui nu-i pasă, pentru că nu aduc, aparent, nimic bun, cum ar fi discuțiile până-n zori cu cei dragi despre importanța sufletului în viață, explicarea entuziasmului regenerat, mândria de a nu râde la glumele afaceriștilor de sentimente, loialitatea, pasiunea, pisicile, cățeii, copiii din lanul de secară, și alte vietăți pe cale de dispariție...

E, totuși, foarte probabil, să exagerez. Pentru că tinerețea nu are, de fapt, dușmani. Ea, la fel ca Don Quijote, străbate cu grație aerul viciat al întrebărilor ce-și găsește loc în miliarde de plămâni - care, dacă ar respira în același timp ar spubera, fără nici o urmă de îndoială, praful din mințile noastre, obosite de compromisuri și egoism.

Tinerețea, dacă vă vine sau nu să credeți, nu are, cum spuneam, dușmani. Ca păsările din Australia care n-au întâlnit pisici. Ea e atât de dulce, atât de perfectă, în toată fragilitatea ei și în toată dispariția ei logică și abruptă.

Nu are dușmani chiar dacă nici măcar n-a învățat să spună la revedere. Poate pentru că nu are de ce. Sau poate pentru că în fiecare vară, atunci când zâmbește toată lumea, când te simți pustiit și te încearcă o amintire, parcă, a ceea ce ai fost tu cândva, ea mai revine, sporadic, încercând să te convingă cu același uluitor entuziasm că încă ești un zeu plimbându-se în noapte, cu nările dilatate de aroma concretă a încrederii, de mână cu eternitatea, prieten fie și pentru o seară cu tot universul.




 

 

 

 

 

 

 

 
 

joi, 9 iunie 2016

Provocarea de a nu te defini prin alții


 
Unul dintre cei mai mari încăpățânați al ultimelor veacuri, poet, jurnalist, pamfletar și satirist de seamă al Austriei - Karl Kraus, pe numele său - scrie, printre altele, într-unul din textele sale critice, următorul gând: "Pentru a fi perfectă, îi lipsea doar un defect." Fabuloasă observație, aș îndrăzni a spune, mai ales dacă aruncăm astăzi o privire în jurul nostru. Aici unde toți trebuie parcă să fim frumoși, corect îmbrăcați, sănătoși, umblați, cu toți autorii la vedere în bibliotecă și poze de vacanță din cel puțin cinci țări exotice.

Și nu, nu urmează să scriu aici un text despre cititul snob și despre parada de cultură a unora și nici despre distincția de bun simț dintre esență și aparență, ci mi-ar plăcea de fapt ca acest text să poată fi unul despre fragilitate. Despre faptul că e absolut în regulă să fii imperfect. Failibil. Necitit, uneori. Fără tupeu și atât de adulata abilitate de a te descurca. Un text care să-ți spună că mai ai voie, o dată la cinci ani, să plângi. Că poți rata probe de rezistență fizică și tot felul de teste care te măsoară intelectual. Că, asta e, cu toții facem riduri. Și că, de obicei, înainte de ele, avem coșuri. Fatalitate. 
 
Dar n-aș putea nici măcar să mă opresc la atât. Asta ar fi poate doar o altă formă reducționistă de a vedea lucrurile, care ar funcționa cu succes, probabil, într-o revistă glossy, sau într-o campanie care îți spune sus și răspicat că meriți. Tot. De la fixativ la zâmbetul Colgate îndreptat în direcția ta, mângâierea pe umăr și palma vitală, cea cu "să mai crești, să mai înveți..."

Nu îndrăznesc să adopt o poziție tezistă, ci încerc a favoriza pe cât pot de bine argumentul. Și, poate și mai mult, întrebarea. Când am devenit atât de perfecți? Aveți idee? Când am devenit atât de obsedați de perfecțiune? Dintotdeauna, o să spună mulți, probabil, de când există moarte și totul, dar totul e o cursă contracronometru în care azi e vital să nu te împiedici, să nu te îngrași, să nu-ți pierzi locul de muncă, să nu-ți pierzi bursa, să nu-ți pierzi examenele, să nu-ți pierzi marea iubire, să nu pierzi timpul pe care-l ai cu copiii tăi, cât sunt mici și să nu pierzi timpul, în general, să nu-ți pierzi prospețimea și niciunul dintre talente (dacă le ai, dacă nu, oricum, totul e pierdut), să nu-ți pierzi sănătatea motricitatea, capacitatea de a vedea la distanță și auzul fin, să nu-ți pierzi părul și să nu ți se dogească vocea, să nu-ți pierzi răbdarea, să nu-ți zboare privirea pe geam în timpul unei ședințe în care te întrebi "oare ce fac eu aici?" și să nu pierzi șansa de a demonstra că știi, poți și vrei, dar, mai ales, poți. Cea mai mare parte din literatura lumii e despre asta, în fond. Despre lucrurile pe care le pierdem pe drum.

Drumul meu, periodic, trece prin centrul Oxfordului. Palimpsestic, Oxfordul făcut din cărți, biblioteci, anticariate și librării mă salută deseori jumătate vesel, jumătate trist, la care se adaugă constant procentele inexprimabile de lucruri pe care nu le ghicesc și atunci le asimilez altor lucruri. Câteodată, mă salută boem, aș zice, iar alteori de-a dreptul obraznic. Din când în când, dezolant de cuminte. Favoritul meu e un perete pe care sunt expuse, în fața librăriei Blackwell, tot soiul de cărți, desene, fotografii, citate, toate schimbate zilnic aproape, cu excepția unei table negre pe care sunt scrise patru versuri scrise de Emily Dickinson, în engleză desigur, dar care traduse liber sună cam așa: "Tu cine ești? Se știe? /Ori poate Nimeni ești asemeni Mie? /Suntem deci o pereche? Taci, nu spune! /Pe dată ar afla o-ntreagă lume."

De fiecare dată când traversez porțiunea respectivă parcă aud cum cineva mă întreabă "Tu cine ești?" Robert, îi răspund în unele zile. Orașul, în altele, metonimic, și, da, afectat. Sunt zile în care sunt o glumă bună și zile în care sunt o glumă proastă. Zile în care spun, în gând, Tot eu și zile în care spun E altul. Dar îmi place trotuarul ăsta din fața librăriei Blackwell. E puțin sfidător. Șarmant și fluierător. Deloc incomod. Dar acid și profund, totodată. Și-mi place exercițiul întrebării. Provocarea de a nu te defini prin alții. Sau prin ce faci. Sau prin ce-ți face bine să crezi despre tine. E ca și cum, de câte ori traversez Orașul, el îmi pune piedică. Sunt zile în care cad.

Chiar și acum am un genunchi julit. 

Se vede?
 
 


marți, 7 iunie 2016

Când credem că lumea s-a terminat, iar omida devine fluture



Îți scriu de data asta numai ție, femeii pe care o iubesc. Cu infinită gratitudine. Ca să-ți mulțumesc că ai apărut în viața mea exact la timp. Și că m-ai transformat. Și poate că nu ți-am spus niciodată, dar datorită apariției tale în viața mea - tocmai când credeam că lumea s-a terminat - omida a devenit fluture. Iar tu, dragă cititorule, cel care interferezi în mărturisirea asta meteorică, știu că crezi că înțelegi că-ți imaginezi ce-am spus aici. Dar nu sunt sigur că-ți dai seama că ceea ce ai auzit nu-i totuna cu ceea ce am vrut să zic. Îngăduie-mi prin urmare să dezvolt. Și ține minte că, așa cum declara monsieur Musset, "greu nu este să te îndrăgostești, greu este să-ți declari dragostea".

Îți mulțumesc, așadar, femeie frumoasă, că ai apărut în viața mea în jurul cifrei de 30 de ani. Că ai apărut în lumea mea și mai ales în epoca asta, cea a ordinelor de restricție, a iubirii jalonate de corectitudine politică, a contractelor prenupțiale, a stabilității care derivă din afecțiunea așezată și non-turbulentă a unor oameni compatibili, care nu-și pierd capul unul după celălalt, ci și-l păstrează, precauți, pe umeri, neconsumați de gelozii, scântei, pasiuni și spontaneități, știi tu, mai degrabă livrești decât acceptabile social. 

Nu pot sări peste faptul că tu ai venit în viața ca un personaj dintr-un film ori dintr-o carte, dăruindu-mi de fapt toată abundența și trăirea dragostei de care majoritatea se ferește ca de pacoste. Probabil pentru că dragostea ta vine din felul tău luminos de a fi, ori din curajul tău nelimitat sau din inima ta vioaie și înmuiată în inocență. Cert e că tu ai ieșit, încă de la propria-ți naștere, atât de frumos și pentru totdeauna, din mulțime. Mulțimea preferă dragostea mistuitoare, dar numai literar, cinematografic sau muzical și numai acolo unde, desigur, admiră, cu toții, iubirile explozive și mistuitoare, cuplurile care nu par să aibă nimic în comun, dar care se topesc unul în identitatea celuilalt până devin corp comun, ca jivina cu patru mâini și patru picioare descrisă, odinioară, de Platon, până devin omul complet, împlinit printr-un celălalt care nu-i seamănă, ci-l completează, îl intrigă, îl provoacă, îi scormonește un eu atavic și o sensibilitate nesublimată, de sălbăticiune supusă unui singur îmblânzitor.

Dragostea ta pentru mine a căzut tocmai la fix în lumea ce mă înconjoară astăzi cumva, atât de bizar și paradoxal. Mai ales că pragmatica epocă în care trăim preferă să-și exploreze latura romantică exclusiv artistic, intelectual și nu concret, în povești reale care să presupună riscul vulnerabilizării personale. Fapt care, că îmi place sau nu, îmi readuce pe tapetul creierului o chestiune veche... de când literatura. Oare oamenii preferă să trăiască ficțional, în cărți, reviste, online, la teatru, la cinematograf sau așezați comod în fața televizorului viața pentru care nu există curaj în realitate?

Tu, dragoste, ce spui despre asta? Uite, eu uneori mă joc și fac un experiment prin care periodic dau un simplu search pe net și, în mai puțin de cinci secunde, găsesc zeci și zeci de topuri ale celor mai populare cupluri literare. Care, toate, seamănă între ele. Iar acolo, printre finaliști apar, inevitabil, Romeo și Julieta, Elizabeth și Mr. Darcy, Tristan și Isolda, Gatsby și Daisy, Jane Eyre și Rochester, Catherine și Heathcliff, Othello și Desdemona, Scarlett și Rhett, Lancelot și Guinevere, Ulise și Penelopa... Cupluri ucigașe, adultere, din familii care se războiesc, de pe trepte sociale diferite, cupluri care suferă sălbatic până la patetismul telenovelei contemporane sau care, uneori, se iubesc exacerbat, haotic, hipnotic, și, cel mai important, aproape întotdeauna fără de lege. Oamenilor le place, se pare, literatura ai cărei protagoniști sunt îndrăgostiții care sfidează regulile, cumințenia, rațiunea, adică toate acele elemente care, în definitiv, face obiectul dezirabilității celor mai mulți contemporani.

Chiar și eu, dacă stau să mă gândesc mai bine, am preferințe care merg tot pe făgașul în cauză: Pip și Estella, Catarina și Petrucchio, Orfeu și Euridice, Tristan și Isolda, evident, Calisto și Melibea, Amadis si Oriana, Cyrano și Roxane, Șeherezada și Șah Riar, Maggie the Cat și Brick, Fermina Daza și nu Fiorentino Ariza, ci doctorul Juvenal, Cathy și Headcliff da, Pygmalion și Galateea... O întreagă galerie de îndrăgostiți incandescenți, necugetați, fără pic de simț al conservării. De ce îmi plac? Pentru că ei, asemenea nouă, se sustrag banalității, pentru că trăiesc intens și grozav (exact așa cum tu m-ai învățat că se poate trăi), pentru că sunt frumoși, bântuiți, nelegiuiți, complecși în sentimentele lor simple și simpli, în poveștile lor junglifer ramificate, pentru că (asemenea nouă) nu seamănă decât cu ei înșiși, pentru că își sunt unii altora jumătate perfectă, boală, liman, viciu, călcâiul dezvelit al unui Ahile astfel puternic și șuviță bogată din coama unui samson a cărui putere stă în lungimea pletelor.

Tuturor, se pare, le plac îndrăgostiții care nu au timp să iasă la pensie, să se apuce de tricotat, să se complacă în lectura obsesivă a ziarului sau în relații romanțioase cu o pagină de net, care nu au timp să se cicălească, să se plicitisească, să se obosească, să devină asemenea altor o mie de cupluri, altfel solide, respectabile și 100% non-ficționale, care sacrifică, nu-i așa, în timp, tărăgănatului ritm al vieții casnice bagajul intim devenit de prisos - chimia, vraja, candoarea.

Lumea din jur caută, minunea mea, garanția rezistenței, chiar și limitate în timp, la cotidian. La repetitivitate. La stres. La presiunile mai mici sau mai mari de fiecare zi.

Lumea din jur idealizează turația maximă. Respinge produsul în serie. Ajungând să trăiască, chiar și preț de câteva pagini, pe marginea prăpastiei. Lumii îi place așa. Poate și pentru că o viață întreagă cu toții suntem învățați să fim precauți, să ne protejăm, să evităm traseele montane complicate, condusul cu viteză, investițiile fără acoperire, traversatul pe roșu și relațiile riscante. Și tot oamenii sunt aceia care au învățat cumva, și poate pe bună dreptate, să caute în efuziunea amoroasă profilul voyerului, pentru că ficțional suntem liberi să căutăm excesul.

Așa că ți-am expus ție, femeii pe care o iubesc, toate astea cu gândul de a-ți mulțumi. Cu infinită gratitudine. Pentru tot ce îmi oferi. Pentru că nici o zi, alături de tine, nu seamănă una cu cealaltă și pentru că, într-un fel aparte și inimitabil, tu scoți, în fiecare dimineață, o altă ficțiune fascinantă din cuplul nostru la iveală. Ca și cum ai fost menită să mă faci să înțeleg că dragostea este genul de copac ale cărui fructe nu cresc pe crengi, ci întotdeauna numai la rădăcină.

Ca și cum ai vrut constant să îmi aduci aminte că, atunci când credem că lumea s-a sfârșit, e posibil ca omida să devină fluture.



 



duminică, 5 iunie 2016

Despre tricouri și alte minunății structuraliste



Mi-a plăcut foarte tare de Cioran când scria, în Amurgul gândurilor, că "hainele au creat mai multe iluzii decât religiile". Așa îmi explic, de pildă, de ce mi-am făcut un obicei din a studia cu desăvârșită solemnitate tricourile oamenilor. Nu știu prin ce căi oculte ale lumii mele interioare am ajuns să cred că, într-o anumită măsură, acești algoritmi de bumbac ar putea să-mi spună ceva despre omul pe care-l decorează. Prima obsesie pentru descifrarea oamenilor prin intermediul tricourilor cred că mi-a venit cu foarte mulți ani în urmă, când am văzut, pentru prima oară în viața mea, un tricou revelator. Eram la un concert, împreună cu niște prieteni și țin minte că acolo, într-un mediu în care bașii mângâiau urechile și tot felul de sunete ascuțite, aproape imperceptibile, alunecau pe dendritele mulțimii, animând rețeaua translucidă a neuronilor înecați în endorfină, exact acolo, l-am văzut pentru prima dată. Dacă tricoul nu mi-ar fi blocat câmpul vizual, cu siguranță nu l-aș fi remarcat, mai ales că era destul de obișnuit: alb, cu un text negru imprimat pe spate. Cum am reușit să disting literele textului, nu știu. Dar, odată sesizate pe retină, le-am simțit fix în cerebel, le-am asimilat în ganglioni și ficatul mi-a dat un ghiont complice, destul cât să încep să râd cu gura până la urechi. Tricoul mă dojenea încruntat și se răstea la mine: "Structuralistă-i mă-ta!" M-am distrat mai ales pentru că mama nu-i structuralistă, ci mai degrabă existențialistă. Oricum, pun rămășag că tricoul respectiv i-ar fi amuzat și i-ar fi scos din soclurile seriozității proprii pe toți marii structuraliști, începând de la Saussure și până la Malinowski, Radcliffe-Brown, Levi-Strauss sau Foucault.

Privind tricoul, vă mărturisesc că îmi veniseră pe loc o mie de idei, și a doua zi chiar îmi notasem unele, din care am să vă dezvălui una singură. Deci: se ia un tricou simplu, de bumbac, monocrom. Se lipește pe el, și pe față și pe spate, câte un dreptunghi dintr-un material impermeabil, negru, gros. Pe acest dreptunghi se scrie, în fiecare zi, cu tuș alb, Menu du Jour. Pe partea din față mâncărurile, iar pe cea din spate, băuturile. Sau viceversa, n-are importanță. Prețurile să fie rezonabile și mâncarea de calitate - asta era prioritatea mea când scriam meniul. 

După experiența de la concertul respectiv mi-am amintit că am cunoscut acum câțiva ani la un festival de teatru, muzică și film, doi oameni care aveau istorii din astea mai ciudate cu tricouri. Primul, un polonez destul de sărit, era în mare amor cu System of a Down și venea la festivalul respectiv în fiecare vară cu câte un tricou pe care erau versuri din ultimul lor single. Al doilea, era un fel de Brit Hooligan, blocat în perioada optzecistă, când erau în vogă T-shirt-urile cu sloganuri. În fiecare zi apărea cu alt tricou, dar textul pe care-l afișa nu se schimba niciodată. Avea cel puțin zece bluze de culori diferite, cu același slogan: "Ladies and gentlemen, many T-shirts have been sold since World War I. And this is one of them." 

Când mă gândesc că în America, tricoul a funcționat multă vreme doar în armată, fiind purtat pe sub uniformă, simt un val de recunoștință față de cei care i-au schimbat pentru totdeauna rostul. Asta e, sunt și eu, cum zicea Warhol, o persoană profund superficială. Dar îmi plac tricourile. Primii care l-au îmbrăcat în public fără să-l mai asezoneze cu alte haine au fost John Wayne, Marlon Brando și James Dean. Acesta din urmă a și consacrat T-shirt-ul ca obiect de îmbrăcăminte, datorită vestimentației din filmul Rebel Whitout a Cause. Și iată, statisticile ne spun astăzi că ar exista în lume peste 1,5 miliarde de tricouri. Cu fotografii, imprime-uri, broderii, cu sonerii și texte. Pe ele poți citi tot felul de lucruri: cuvinte scrise cu litere de-o șchioapă, articole de ziar pe două coloane, nume, fișe de identitate sau pur și simplu idei pe care unii le-au considerat demne de comunicat.
 
Cred așadar că tricoul a revoluționat cu adevărat noțiunea de message board, fiind acceptat încă din anii 60 ca mijloc de reclamă și de exprimare. Primul tricou care mi-a aprins un beculeț a fost autoreferențialul Tricou alb cu mâneci scurte, acest Ego sum qui sum al T-shirt-ului, care s-a perimat de câțiva ani buni în favoarea altor trend-uri. Mi-a plăcut mult și tricoul preferat al unei colege de facultate - unul cu Culture of Bali. Arăta exotic, dar decent. Următorul în top a fost unul pe care l-am văzut în ceva film al cărui nume l-am uitat, care era foarte bine croit, ușor evazat, cu un slogan imprimat pe el: A book is new when you haven't read it yet (Inspirat dintr-o reclamă la un anticariat din New York). Și, de curând, am descoperit o bluză, pentru bărbați, pe care scrie SUM, ESSE, SUNT. Purtătorul era - ușor de ghicit - profesor de latină. În aceeași linie, un prieten care a terminat matematica și-a inscripționat un tricou cu niște figuri din studiul lui preferat de geometrie neeuclidiană. Pe modelul serialului The Big Bang Theory. În timpul săptămânii am, totuși, alte preferințe: îmbrac des cu tricou cu Einstein care scoate limba (albastră, sîc!), un tricou cu Charlie Chaplin sprijinind-se de un baston, iar dacă merg la fotbal deseori îl iau cu mine pe Kurt Cobain sau pe Jon Snow.

Anul acesta am văzut milioane de tricouri: pastelate, inscripționate, fosforescente, cu îngeri, fără îngeri, violete, galbene, cu ornamente, cu etichete, spălăcite, hextatice, agresive. La fel ca proprietarii lor. Dar eu de două zile port numai tricouri cu desene animate. Și habar nu am ce spune asta despre mine. În afară de faptul că nici mama mea și nici ale celorlalți nu sunt structuraliste. Dar cred că pot deveni oricând. Pentru asta, am nevoie doar de un tricou și-un marker.

Iar poate așa, reușesc totodată să-l contrazic post-mortem și pe Warhol, care susținea sus și tare că "prin 1960, cred, oamenii au uitat ce sunt emoțiile și nu și-au mai amintit niciodată".

Pe bune acum, oare mama lui Warhol o fi fost structuralistă?






vineri, 3 iunie 2016

Când copiii găsesc de toate în nimic iar adulții nimic, în toate



Nu există decât un singur copil perfect în lumea asta și fiecare mamă îl are. Just, nu? Ei bine, încep cu acest gând poate tocmai pentru a reitera ideea că orice om care a reușit să supraviețuiască frumos copilăriei sale, are suficientă informație despre viață pentru tot restul zilelor sale. Și am să vă și explic aici de ce. Când eram prichindel, scriam cu mai multe puncte-puncte. Fraza și punctele de suspensie. Nu știam cu adevărat ce însemna asta și nici dacă o făceam conștient ori dacă voiam să par mai misterios sau pur și simplu aveam nevoie de pauze mai mari și mai pline de semnificație între frazele mele. Poate mi se părea mie că arată mai bine Ana are mere... decât Ana are mere. Punctul mi se părea, în orice caz, o invenție banală, și mai mult decât atât, o scorneală a oamenilor mari și plicticoși care nu știau să se distreze și care pur și simplu pun puncte pe unde apucă. În mintea mea era o legătură clară între a fi copil, a tărăgăna jocurile de la care părinții începeau să te smulgă, a te da în leagăne și a scrie pe hârtie puncte-puncte. A veni de la muncă, a face mâncare și a te culca era sinonim cu a pune punct. 

În lumea mea, în țara copilăriei mele, cu o numește atât de frumos Antoine de Saint-Exupery în Micul Prinț ("De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară."), scriam pompos dintr-un fel de voluptate de a vedea scris pe hârtie ceva pompos. Mâzgăleam cât era ziua de lungă caietul meu-jurnal-manuscris cu tot felul de fraze emfatice de genul Trebuie să cunoști întunericul ca să îți dai seama câtă putere are lumina... sau Dragostea e ca o zgârietură... Nu știam nimic despre dragoste, întuneric sau lumină, dar aveam impresia că dacă pui niște cuvinte mari în scris, ele devin mai mici și mai ușor abordabile pentru mintea unui puști naiv, care credea că poate face rime din orice.

Când apăruse deja calculatorul îi detestam efectiv pe toți cei care apăsau de mai mult de trei ori tasta cu pricina și mai ales pe cei care nu lăsau un spațiu după semnul de punctuație adorat de mine. Și, deși până atunci își găsise cel mai bine locul după frazele mele prelucrate, formele de comunicare scrisă rapidă m-au învățat că punctele de suspensie derutează oamenii. Îi fac să se gândească acolo unde nu e nevoie. Îi fac sceptici. Nehotărâți. Nicidecum misterioși, în sensul bun. O excepție erau glumele pe care le terminai în puncte-puncte și care aveau succes pentru că ascundeau poanta. În rest, suspendarea cititorului își cam pierduse din farmec. Ca să mai adaug și că eram în perioada aia în care nimic nu mi se părea corect și totul era împotriva mea (știți voi, faza adolescenței cronice). 

Apoi, cu timpul, m-am dezbrăcat ușor-ușor de... Acum scriu doar cu punct. Și îi înțeleg pe adulții pe care îi blamam cu nespusă înverșunare. Punctul e mai eficient. E mai sigur pe sine. Punctul e pentru oamenii mari care s-au găsit și care își pot asuma un punct în viața lor. Și da, ați ghicit, când îmi citesc creațiile de odinioară, primul lucru pe care îl fac e să șterg instinctiv cele două puncte în plus. Acceptând, în tocmai, gândul marelui Leopardi, care observa că până la urmă copiii găsesc de toate în nimic, iar adulții, desigur, nimic în toate...






 



joi, 2 iunie 2016

Exact așa cum chinezii mănâncă orez



M-am gândit toată după-amiaza să scriu (din nou) despre dragoste. Gândindu-mă că, o dată cu trecerea timpului, poate mi-a scăpat ceva. Știți voi, în ideea lui Heine, că "dragostea este o poveste străveche, dar care este întotdeauna nouă". Dar pot? Nu știu ce să spun. Iubirea nu se vede, nu se aude, nu se gustă; nu are gust, nici miros, nici textură, pentru că iubirea nu există. Exact. Fizic, ea nu există. Nu plutește în aer infectând doi oameni deodată, nu este o tulpină derivată dintr-un bacil periculos al unui virus și nu are nici nucleu, nici citoplasmă. Nu provoacă nici greață, nici mâncărimi, nici roșeață și nici nu te face să strănuți. Pe bune, iubirea nu există. Există doar oameni care se iubesc. Exact așa cum mănâncă chinezii orez. În fiecare zi, cu ochii lor mici, tăcuți și fericiți și de atâta timp încât nici nu-și mai amintesc dacă au încetat vreodată să mănânce orez, deși încă îl cultivă frenetic. Și doar ei sunt de vină că inima lor e mare cât o Chină. (Dacă vreodată întâlniți un chinez, întrebați-l dacă-i place să mănânce orez...) Mint. Există de fapt și lucruri care se iubesc.  De pildă, munții, care atunci când se iubesc provoacă cutremure pentru că abia atunci își dau seama cât de grea e iubirea la distanță, iar muntele lor de dor e cu adevărat cutremurător. Iubirea de oameni nu cred că se compară cu iubirea de munți. Dar, așa cum oamenii, când se iubesc, mută și munții din loc, la fel și munții își mai permit din când în când să mute oamenii din loc, ca să aibă măcar o dată impresia că-și vor mai întâlni o dată dragostea. Pentru că știți voi vorba aia: se întâlnește om cu om, darămite munte cu munte. 

"Odată, am ținut dragostea în palma mâinii. Uite-i liniile." Zice un poet născut în Massaschusetts. John Wieners, pe numele său primit la naștere. Tot așa și eu, credeam acum o vreme cu desăvârșire că iubim cu organele sau cu lucrurile care ne constituie. Bunăoară, erau oameni pe care îi iubeam cu sângele, și cu ceea ce mă ținea în viață. Erau oameni sau acei oameni pe care îi consideram ca făcând parte din familia mea și care erau neînlocuibili. Tot așa, erau oameni pe care îi iubeam cu creierul, ca de exemplu, pe Chaplin, pe Eliade, pe Wittgenstein sau pe Dali. Erau acei oameni care mă făceau să gândesc, oameni destul de deștepți ca să nu mă plictisească și destul de modești încât să mă lase pe mine să îi descopăr. Apoi, au fost puține fete sau femei pe care la momentul respectiv le iubeam cu viscerele mele, cu aproape toate organele interne, sau, mai bine spus, acei oameni care îmi provocau zborul fluturilor în stomac, transpirația palmelor și senzația de vertijcând îi simțeam apropiindu-se de mine. Și, într-un final, au fost oamenii pe care îi iubeam cu inima, organul consacrat iubirii, oameni pentru care mi-aș fi donat orice alt organ, oameni pe care i-aș fi iubit orice ar fi făcut în viață, pentru că ne legasem atât de strâns, încât credeam că nimic nu o să ne poată despărți vreodată. Oameni pentru care m-aș fi trezit în toiul nopții. Aceasta fusese, până în momentul când am întâlnit-o pe cea pe care am știut că o voi iubi întotdeauna, umila mea clasificare a felurilor de a iubi.

Acum trei mii de ani, pe când curiozitatea m-a pus să citesc pentru propria iluminare Biblia, am înțeles de acolo că se spune așa: Eros, Filos, Agape. Soțul, fratele și Dumnezeu. Simțire, rațiune și voință. Le poți oare împăca pe toate trei? De fapt, cum demonstrezi că iubești, în oricare dintre cazuri? Îmi vine acum o povestioară în minte. Din timpul liceului, când un bun prieten intrase într-o trupă de teatru și îmi povestise că acolo făceau periodic un exercițiu foarte important care se numea "Te iubesc pentru că..." și regula era să te plasezi în mijlocul unui cerc de oameni  și să le spui tuturor de ce îi iubești fără ca răspunsul să conțină persoana întâi singular. Fără să fie niciun "eu". Să găsești doar în acele persoane (chit că nu le cunoșteai prea bine) motive pentru care să le faci această declarație. Cred că de aici pornește de fapt răspunsul. A iubi înseamnă să te rupi de persoana ta mult-iubită și să îți plasezi binele în altcineva. Să nu mai contezi. Ohhoo! Brutal, nu? Ba mai mult, să conteze atât de mult acea persoană, încât să-i vrei binele, chiar și atunci când acel bine îți provoacă ție rău. Să trăiești pentru și întru altcineva. Iisus? Iisus m-a iubit anticipat? Dumnezeu mă iubește? Cătălina mă iubește. Mama mă iubește. Cine mă iubește?

Astăzi știu. Iubirea e un proces continuu. Iubirea înseamnă fapte. Nu cuvinte. Nu metafore. Degeaba scriu. Cruci nu există. Mâine mă duc să culeg flori. Iar dacă acum aș juca la "Te iubesc pentru că..." știu ce aș spune celor pe care chiar îi iubesc. Le-aș spune "pentru că meriți". Atât. Și ei ar știi atunci că nu fac reclamă la șampon. Apoi le-aș da o floare. 

Iar prima floare, și cea mai frumoasă, desigur, i-aș întinde-o Cătălinei.








miercuri, 1 iunie 2016

dorul de a te găsi pe tine



până să te întâlnesc pe tine
mă agățasem strașnic
de întâmplări petrecute demult
când abuream dimineți din ceașca de cafea
cu redori amărui, sfâșiate mărunt
și împietrisem în mine surâsuri fără valențe
și mă lăsam chemat strident
peste buza ferestrei, în grădină
până la verdele de iarbă
până la mugurii tulipelor din spate
de unde nostalgii palide se revărsau
alunecând cumva prelung prin mine
și pe atunci mă defineam în mirări de roșu
de roșu ochios, de roșu căscat
ce se lăsa dus, în voia mea
până ce mă sticleam crud 
în nenumărate arcuiri statice
ce electrizau în mine un ceva strâns
erau zile în care nimic nu mai era sigur
în care mă bucuram de dezordinea
de după petreceri
de ultimul scaun găsit în autobuz
mă bucuram perfid
de oboseala fiecărei zile zornăite-n mine
pentru că asta însemna că aveam o casă
că aveam o slujbă
pentru că asta însemna pentru toți că trăiesc
până să te întâlnesc pe tine
o nostalgie poroasă se înmănunchea în surdină
și mă tăiam în așchiile unei respirații neterminate
și mă frângeam de atingeri rugoase
împreunând mereu fericiri plate
devenisem un monstru de piatră
cu gesturi ciobite, cu lacrimi stâncoase
eram mut de războiul ce se anunța în lume
eram mut de pierderi
de reclamele cu telefoane mobile
eram mut de fericiri aparent debordante
de artificii zâmbite
în comoția visului ce mă cuprinse
și tăceam tardiv
trezind în mine
neliniști neîntâmplate

până să te întâlnesc pe tine
agonizam cumplit în această rocadă
și obișnuiam să mă aplec amplificând inevitabil în mine
un anume fel de dor
un dor al cărui nume mereu îmi scăpase
 și care era de fapt
dorul
de a te găsi pe tine.