vineri, 29 iulie 2011

Motiv în acuarelă




Nu ţi-am spus, dar îmi placi într-un fel pe care nu-l pot descrie. Îmi place punctual cum dimineaţa, pe când îţi savurezi cafeaua, preiei controlul ori de câte ori îţi întorci privirea spre oameni sau chiar spre mine. Păi da, îmi placi chiar aşa, în mijlocul unor cadre scurte în care porţi o rochie-vitraliu, sau sandale romane, de ultimă modă. Unii întorc capul după tine de parcă-ai fi într-o vitrină. Eu decupez însă fiecare mişcare iconică a surâsului tău atotştiutor, surâs asortat în unele dimineţi cu fluturele acela din piept, prins de-un ac de siguranţă. Mă determini să-mi amintesc seara de eleganţa mersului tău aristocrat şi de podul umed şi înflorat al palmei tale, iar asta mă ţine ocupat. Arcuirea ta scurtă îmi povesteşte de ce stau femeile pe spate în timpul tangoului. Acum zâmbesc ştrengar şi eu, de parcă-aş fi vreun gauchos venit din pampas-ul argentinian să te caut printr-un salon murdar de dans împerecheat.

Şi când ne tachinăm îmi placi. Deşi ieşi învingătoare din fiecare dispută. N-ai nevoie de vreo caleaşcă şi susţii mereu că romantismul e un desuet, că sunt depăşite deja toate fadeout-urile în care doi îndrăgostiţi se-adăpostesc pe-o barcă. Că preferi un duş după perdea mai degrabă, ca să-mi demonstrezi că n-ai avut pistrui pe spate şi că de multe ori apa e prea fierbinte.

Îmi placi mai ales atunci când n-ai nimic de zis, când şopteşti tu aşa, din când în când în tăcere, când mă-ntrebi dacă te-aş fi plăcut ca punk-istă, ca artistă, ca batistă. Când intenţionat nu-ţi răspund, doar ca să te mai provoc o dată, şi să-ţi pot admira curcubeul prins în sprânceană ca un fel de pierce în acuarelă.

Ca să se ştie, te plac din simplul motiv că ştii cum să mă apropii şi să mă îndepărtezi de lumea ta, o lume în care oamenii îşi amintesc exact mirosul de scorţişoară din lunile de vară, şi te mai plac pentru sinceritatea ta ciudată. Avem idei contradictorii care se mulează totuşi atât de bine de parc-am gândi la fel de fapt. De parcă învăţătorii ne-ar fi învăţat din fragedă pruncie cum se pot sparge uşile piepturilor şi cum se pot lipi două limbi de sânge diferit.

Te plac mai ales pentru că ochii tăi se înţeleg foarte bine cu aluniţa de deasupra buzei mele.





duminică, 24 iulie 2011

Un soi de confesiune matinală





m-am hotărât ca din principiu mâine să fiu fericit, să te iau de mână şi să golim tenişii plini de nisip împreună, să folosim 20 de degete pentru orice sarcină care cere doar 10 de fapt. tot de mâine vreau să împart ficare colţ intim cu umbra ta. să stau îmbrăcat în jurul tău în păr de femeie mulatră. să împărţim aceeaşi felie de pepene roşu. de mâine vreau ca râsul isteric de dinaintea gâdilatului să nu mă mai înspăimânte.

de dimineaţă am deschis ferestrele larg şi am identificat puncte de reper pentru un început optimist de săptămână. norii arată ca spuma de ras de pe obrazul tău abstract, dar pe mine mă macină acest imbold energic care-mi spune că trebuie s-o iau razna. vezi tu? azi am văzut cum porumbeii de pe acoperiş ciuguleau nitroglicerina de sub limbile şi de sub pleoapele trecătorilor grăbiţi spre centrul oraşului. nu am tresărit deloc, nici măcar atunci când porumbeii şi-au retezat capetele, oferind carnagii din zbor...

nu vreau să mă cerţi, chiar dacă ieri am fost puţin pasiv şi-am uitat să-ţi desenez că te iubesc în gura mare, exact aşa, pe alocuri pasiv şi pe alocuri mahmur... chiar asta încerc să-ţi zic, că mi-a fost puţină lene să te iubesc în văzul tuturor şi-n gura mare, mai ales în inima mare, dar uite că azi am decis să-nnebunesc de dorul tău. sângele-mi circulă mai repede prin vene iar coama îmi creşte cu o rapiditate de sânge, dragoste... azi vreau să fii obraznică şi indiferentă, să mă provoci şi să-ţi arăt toate detaliile omise... să nu fiu eu singurul care vede scheletul de cal ce tânjeşte sonor după scheletul firului de iarbă. uite, asta e dovadă că te iubesc: îţi dezvălui numai ţie că nu-i uşor să fii cal nocturn asortat cu o coamă electrică pe fundal de umbră-n aşteptare. desigur, tu nu-mi simţi rapiditatea din sânge şi nu-nţelegi cât de greu poate fi să ai cinci tălpi la picior şi să nu ajungi cu toate astea niciunde, din simplul fapt că te iubesc şi am curaj să-ţi spun toate acestea... şi chiar nu mai contează că ochii tăi mă mint, atâta timp cât o fac frumos,

frumos de parcă tot oraşul acesta pustiu se-ntinde în faţă şi-n spate ca pielea pe un trup oarecare... ambulanţele încă urlă ca istericele şi toţi copiii de prin parc ascund pe undeva prin colţul ochiului câte-un cioc de porumbel însetat. nu mă speriu, ci mă liniştesc jucându-mă prin părul tău încâlcit ca enigma unui cer de noapte. mă liniştesc abia când umbra mea diformă îţi întâlneşte umbra şi visele din sprânceană, da, abia atunci mă liniştesc.

e ca şi cum m-ai iubi şi tu.







joi, 21 iulie 2011

Ochelarii mei de soare s-au înecat din dragoste


Şuşotesc prin apropiere unii, cum că mi-am pierdut ochelarii mei de soare la marginea falezei în toiul verii. Dar eu le spun senin încleştându-mi pumnii: ochelarii mei de soare negrii s-au înecat în spuma mării din dragoste pentru ochelarii iubitei mele. Exact, pentru că ambele perechi erau în esenţă doi îndrăgostiţi de cea de-a patra coardă a chitării fiului nostru David Gilmour, care coardă pare născută să vibreze într-o undă staţionară, îndrăgostită de nimeni altul decât de fiul nostru şi anume Gilmour.

Într-adevăr, s-au înecat din dragoste şi nu le-am reproşat nimic. S-au înecat împăcaţi dincolo de geamandură, îndepărtându-se voit de punctul de salvare. Bineînţeles că ochii mei poartă doliu. La înmormântarea lor restrânsă au fost prezente doar perechi de ochelari ai celor apropiaţi.

Dar şi ochelarii de soare ai iubitei mele s-au sinucis, şi chiar în aceeaşi zi; au fost îngropaţi în acelaşi mormânt cu ochelarii mei de soare, într-o cutie neagră de pantofi. Acum, ochii mei şi ai iubitei mele poartă doliu înfipt în fiecare fragment de sprânceană. Unda staţionară de pe coarda fiului nostru Gilmour leagă o suită de sunete într-atât de melodioasă încât eu îmi iau iubita de mână şi o conduc în camera cu patul nostru infinit pentru tăvăleala noastră estivală...



miercuri, 20 iulie 2011

Un fadó sentimental al serilor pe bicicletă


Ea nu m-a văzut, dar eu fusesem acolo. Privind-o dintr-un colţ cum se pieptăna în faţa oglinzii, întorcându-se la 180 de grade atunci când îmi descoperise alura reflectată prin oglindă, exact prin oglinda-staniol fixată strâmb pe perete. Nu mi-a rostit o singură vorbă. Din doi paşi s-a îndreptat spre mine, văzând că, undeva în creştetul capului meu strălucea sfidător un fir de păr alb. Nu-mi pot explica de ce atunci m-am gândit la acest cuvânt. Ce înseamnă sfidător când e vorba de natură, de schimbare într-un fel? Şi-abia atunci i-am privit ochii, parcă conturaţi într-un atelier discret.

Exista în ochii ei priveliştea unui viitor neîntâmplat încă. Un moment în care se închega traseul ei viitor dobândit prin exerciţiu repetat. Pentru că exersând reflecţia cu privire la propriul sine, ea nu putea ignora, în acelaşi timp, tot ceea ce-i era străin. Prin gânduri dispersate mai mereu îşi făcea acolo loc un soi de inadecvare, faţă de sine şi faţă de lumea din jur contingentă, un soi de finitudine proprie a rătăcirii voinţei.

Îmbrăcaţi sumar, şi capturaţi amândoi în converşii din picioare ne-am gândit să traversăm oraşul pe bicicletă. Ochii îi străluceau precum sticla în soare, dar eşarfa aceea pastelată pe care o regăsise în şifonier de dimineaţă părea că o transformase. Cu palma răsfrântă îşi acoperi pe urmă ochii, de parcă aşa ar fi fost posibilă o dispariţie voită a întregii sale voinţe. M-a ţinut de mână fără să tremure şi nu ştiu de ce, dar soarele o înfierbânta până-n exces. Ne-am oprit abia pe malul acelui lac aglomerat. Nu se auzea sirena vreunui vapor, dar acolo parcă amândoi ne cultivam obiceiul de a păstra pentru mai târziu imagini captive, în care să ne putem refugia cândva, pe care să le putem retrăi ca pe-un tic. Ori ca pe-un mijloc de disociere, de evadare. Cu toate că în ochii ei din ziua aia păreau irelevante atâtea explicaţii.


Traversând oraşul nu-mi putea explica conturul cochet al umerilor ei goi, vorbele ei drăgăstoase, de alint necunoscut. Nu-mi explicam de ce vorbeşte dintr-o dată altfel, de ce salută şi schimbă  zâmbete cu trecătorii. Spre asfinţit întreaga stradă ne rămase goală. Pedalam amândoi ascultând foşnetul spiţelor paralele, şi-n liniştea aceea mie totul îmi părea perfect. Timpul părea suspendat de patru roţi de bicicletă. Ne-am oprit după un colţ. Bicicletele se întindeau dezordonate în spatele nostru şi-amândoi admiram grădina unui bătrânel. O grădină densă de ciuturi, un soi de pomi ce scuturau fluturi şi întindeau umbre ca să ne acopere. Sau ca să înrămeze atingerea ei, care îşi aplecase capul pe umărul meu, fără să mă-ntrebe. 

Soarele încinse străzile înguste animându-le într-o mişcare lentă. Dar noi nu ştiam asta. Eram deja adăpostiţi de ideea că până la urmă, ne găsisem. Iar din săruturile acelea indecente şi-ascunse, din atingerile acelea gravate pe-un zid, a rămas in seara aceea doar fado-ul revărsat dintr-o fereastră cu flori, pe sub care trecusem pe drumul înapoi. Distanţa refăcută înapoi crepona măiastru aerul, şi-am regăsit camera ei suspendată într-un alb lichefiat.

În camera ei era linişte. Dar ne-am alergat chicotind prin toate acele camere mari, pe sub tavanul arcuit, pe lângă mobila grea şi veche, care doar pocnind secvenţial reuşea de fapt să activeze toată liniştea aceea. În dormitorul refugiu pentru gândurile ei nu e decât un pat, un şifonier parfumat şi-o oglindă imensă cu rame dintr-un metal răsucit ce imită forma unor crengi suprapuse. Prin uşa întredeschisă se strecoară fragmente de muzică bună:
“I got a woman, way over town
Shes good to me, oh yeah,
Shes my baby, dont you understand yeah,
Im her lovin man, now,
I got a woman, way over town...

Îmi pare că imaginea ei şi-a găsit locul în puzzle-ul imaginat de-acest cântec de vinil al lui Ray Charles. Sau poate că eu eram piesa puzzle lipsă. Un puzzle privitor al gleznelor ei goale şi dezbrăcate de cearşafurile în care-am adormit. Şi-n care a doua zi m-am trezit efervescent cu gândul la o numărătoare inversă a secundelor, a timpului în care ne-am dezbrăcat pe întuneric, a secvenţelor în care aerul de la fereastră flutura rochia ei ca pe-o amuletă pe care-aş fi putut să o păstrez.

De undeva de-afară un ochi mare cât o ceaşcă de cafea îmi părea că ne priveşte, şi-am înţeles privind-o cum doarme că umplem spaţii moarte cu trupurile noastre. Am văzut, din colţul camerei ei, cum îşi consumă timpul dimineaţa în faţa oglinzii şi cum de la fereastra ei încleştarea dizolvă linia orizontului, cum patul ei se roteşte ca un platan, ca un disc de vinilin, cum seara trecută i-a lăsat amprente fericite pe umeri. Şi poate că ea încă nu ştie, dar dimineaţa când dansează prin cameră, este ca şi cum ar face dragoste în văzul lumii.





miercuri, 13 iulie 2011

Interludiu din spatele unui coş de cireşe.


Interludiu printre gânduri. Vara arde amintirile şi ne răscoleşte sufletul. Ea întinde cerul şi pământul pentru ca distanţa de oamenii dragi să se mărească. Iar soarele ne arde pielea şi imaginaţia, şi-n jocul ăsta al arderii de vise parcă m-am împiedicat în aşteptare. Ceva se aşterne peste imaginea mea, peste această bătrână privire de trup tânăr. Sunt de fapt zile în care mă gândesc la oamenii necunoscuţi care mi-au zâmbit şi pe care n-am apucat să-i cunosc, dar şi la cei familiari care ştiu ce să-ţi spună prin şi pe lângă tăcere. 

N-am avut niciodată nevoie de vreun imbold, dar parcă resimt lipsa cuvintelor catalizatoare rearanjate în mod ludic de chipuri importante. Poate că uitările sunt cauza acestui gol, sau poate că s-au reaşezat străzile cunoscute în jurul altor indivizi, care-şi aşteptau rândul la răspunsuri vitale cu mult înaintea mea. Vezi tu, dragoste trecută, gânduri par aruncate în iertările marelui sens de nisip, şi tot ce-am uitat devine margine pentru mine, un soi de substitut placebo al dragostei lipsă, ca ultimă uitare. Mă-ntreb totuşi de ce memoria îşi aminteşte chiar şi de uitare?

Din spatele unui coş de cireşe, admit azi că m-am răzvrătit pe toate lucrurile de tine neplăcute şi-am încercat să enumăr ce-mi place. Prin urmare, am semnat un pact în indigo cu toate emoţiile-lucruri iubite încă de mine, pe care mi le-ai ascuns o vreme, atunci când revendicai şiruri de gânduri. Dar amnestezia ta s-a evaporat, dovadă fiindu-mi amintirile trezite, şi vechile itinerarii recunoscute. Resimt totul, şi nu aş putea uita stâncile aspre de la Mangalia, unde am rămas aproape de maree, prima carte pe care-am citit-o, în care am descoperit lumea toată, pe care o visasem de la patru ani, auriul nisipului din ochii bunicii când trăia, lângă o altă inimă, primul meu pistol cu apă, prima bicicletă, primul zâmbet de la şcoală. Toate acestea sunt bucăţele desprinse din ce-am devenit, din paşii mei obişnuiţi cu străzile atâtor oraşe în care-am mai plâns sau am râs, din catedralele şi ceainăriile preferate, din omega atâtor zei-oameni în care-am crezut.

Iar tu n-ai ştiut niciodată cât îmi plăceau mie toate acestea. Nici n-ai întrebat de ce tresar când trec pe lângă statui de alabastru, de ce duminica mă trezeam cu un zâmbet ştrengar, fiind ziua când eram atât de aproape de mine încât m-aş fi putut pierde în mulţime pentru a mai gusta măcar o dată acea îngheţată produsă de bătrânelul acela din Sighişoara. Sunt toate amprente ale lucrurilor care-mi plac. Şi pe care ochii tăi nu şi le puteau imagina. Dar cum să uit felul în care m-a privit acea fată plângând in gara Sibiului, cum să uit nuferii lui Monet din primul atlas de artă cumpărat, pianul vecinei pe care nu l-am atins niciodată, calul de salcie de pe ţărmul Tomisului şi primul ceas de jucărie?

Sunt toate aceste foiţe din mine, colaje-fotografii, minuscule scoici.  Sunt petale din bărbatul care nu te-a întâlnit, din cel care duce mai departe privirea părinţilor mei, a bunicilor, care mă întâmpinau acasă în serile de vară, de toamnă şi de iarnă, sub caisul bătrân. Acolo unde am aprins prima candelă şi-am vrut să transform un colier de sidef, pe care să-l atingă vreo fată la umbră, tot acolo am ascuns un stilou argintiu şi-un plic cu prima poezie de dragoste.

Mă gândesc că poate nu e prea târziu. Nu e târziu să-ţi spun că azi reprezint suma orelor mele de fildeş, în care nu pot fi decât sincer şi grav, cu toate că modelez cuvinte pentru a lustrui praf de pe tabloul lucrurilor care-mi plac. Şi care-aş fi vrut să-ţi placă şi ţie. Exact la fel cum îţi plăceau chitara şi dansul, rochiile şi orele târzii de vineri seara, lemnul alb de santal şi pădurile de mesteceni, ceaiul verde şi cojile de lămâie, castanele şi strugurii. Dar sunt şi alte lucruri pe care le iubesc încă, sau poate-i că doar viaţa din ele, sau doar... un fel de-al meu de a fi veşnic emoţionat şi îndrăgostit. Aminteşte-mi de acolo de unde eşti când să plec, ca să le iau cu mine, numărând secunde optimiste.

Interludiu de final (sau ultimele cireşe din coş). Acum ştiu că în viaţă există şi zâmbete care pot acoperi golurile paşilor tăi, care transced dincolo de uscatul gâtului tău şi merg chiar mai departe de irisul tău de lebădă neagră. Am descoperit acest camuflat aspect banal urmărind atent de unde vin pe cer păsările de aer fierbinte şi urmărind încotro se îndreaptă cerul acesta de lut. Şi totuşi, ce cauţi tu pe vârful limbii mele şi-n vena mea curgătoare?