miercuri, 30 aprilie 2014

Femeie ca toate femeile ca toate femeile la un loc




am auzit odată că oamenii sunt singurele animale care pot face sex prin telefon
dar eu nu sunt neaparat de acord cu asta | eu știu că un cuplu este bine închegat
când amândoi simt nevoia să se certe în același moment | până la urmă ce e mai
de temut: o femeie care face alegeri sau un bărbat care nu face? | iar orice bărbat
care a iubit cândva știe că orice uragan nu poate purta decât numele unei femei
eu știu cel mai bine asta târziu după miezul nopții | după ce îmi fac cald datoria
de bărbat | în clipa când șerpuiești în pat ca regina din saba în jurul lui solomon
sau precum cleopatra în jurul lui caius iulius cezar | când ești ca o nălucă ireală
a zenobiei, mândra și frumoasă regină a deșerturilor siriene | când într-un târziu
după târziul acesta mă gândesc la tine cealaltă | femeie ca toate femeile ca toate
femeile la un loc | când te admir în timp ce dormi | în târziul când toate femeile
din tine fac dragoste în limuzine și vile | când mă întreb ce faci tu de fapt când
toți te visează și visele tale sunt ocupate? | în jurul cui șerpuiești cu ce gânduri
neînțelese de nimeni? | am certitudinea bizară că da | că ești încă acolo în toate
femeile când toate te părăsesc | și ești aici când nu e nici o femeie ca tine în tine
dar ce faci când nu mai e nimic de făcut nici în dragoste: ții ochii închiși sau nu?
pesemne atunci îneci toate femeile din tine | pesemne te autoconvingi la final că
oamenii sunt singurele animale care pot face sex prin telefon | iar eu că am greșit
în privința evei | despre care știu abia acum că e mai bine să trăiești cu ea în afara
raiului | decât în rai fără ea | deși orice uragan poartă pe vecie numele unei femei









marți, 29 aprilie 2014

a mea mereu străină


îți vorbesc de parcă te-aș ști dintotdeauna
dar tu ești străină, mereu uit asta.
uit că nu vorbesc cu tine
în rudimentara limbă
sentimental-masculină.


și totuși, cum se cheamă limba care ne aduce
laolaltă prin oglinda
simțurilor, deformantă?


cumva, pentru mine tu vei fi mereu
o străină.


o necunoscută la a cărei vedere
aripile mi se clintesc
în trupul care-și aduce aminte
cât era de ușor
la început


când nu apelam la promisiune

nici la cuvinte

ci numai la buze







luni, 28 aprilie 2014

Captiv între emoția amânată și emoția (re)imaginată



Poate că la fel cum într-o limbă pe care nu o știu prea bine, susținând o conversație mă trezesc rostind alte lucruri decât cele pe care le-am intenționat, numai pentru că nu-mi amintesc cuvintele de care am nevoie, dar, în schimb, îmi vin în minte altele, cu un sens puțin diferit – tot așa, scriind, nu pot urma niciodată cu exactitate un plan (nici nu mai încerc, de altfel, să mi-l fac) pentru că intențiilor mele dornice să se materializeze în frază li se substituie alte cuvinte decât cele pe care le vroiam eu, născând alte sensuri necredincioase mie, fidele numai frumuseții adesea străine. Pesemne că există scriitori care refuză să comunice și alții care rămân secreți chiar în cadrul comunicării. Și probabil că mai există și misterul acela în stare să palpite dincolo de senzația celorlalți că au înțeles totul.
 
Poate că așa se explică de ce atunci când povestesc anumite lucruri văzute, trăite, spuse, acestea mă impresionează mai tare decât atunci când le-am văzut. Mă impresionează mai tare redarea – de către mine – a realității, decât realitatea nemijlocită. Să fie vorba, oare, de o emoție amânată care mă atinge mai târziu sau de o emoție care mă atinge numai în momentul în care a devenit artistică (prin povestire)?
 
N-am un răspuns concret, deși am, în schimb, o sumedenie de exemple care să-mi alimenteze și mai puternic dilema dezvăluită mai sus. Unul dintre ele vine din copilăria mea, când, pe strada copilăriei mele, măreț” era un cuvânt de rușine, insultător. „Ce te ții așa măreț?” îmi striga băiatul din vecini, atunci când nu vroiam să mă joc cu el și această imprecație mă făcea să cedez, să fac orice mi-ar cere. Măreț” însemna încrezut, disprețuitor, arogant și, începând de atunci, aveam să fiu toată viața terorizat de posibilitatea lansării acestei acuzații. De atunci a început de fapt spaima mea de a nu călca cumva obligatoria egalitate și grija de a nu fi acuzat de măreție, chiar dacă, între timp, descoperisem o altă semnificație a cuvântului.
 
De altfel, din cea mai fragedă copilărie am fost învățat că un om binecrescut trebuie să arate în afară o constantă bunăvoință, liniște și atenție, indiferent ce cataclisme, răsuciri și turmentări s-ar petrece în adâncul lui. Și, deși nu am fost niciodată în stare să uit, să ignor această lege de fier a civilizației, am regretat cumva mereu energia consumată benevol pentru respectarea ei. Cât timp și câtă forță sufletească pentru a nu se vedea că sunt un spirit divergent sau, chiar, pentru a nu se vedea că sunt!






 

vineri, 25 aprilie 2014

Contrariile nu se atrag, contrariile se subjugă reciproc



În ciuda a ceea ce ați auzit, și a aceea ce sunteți siguri că știți, contrariile nu se atrag. Contrariile se subjugă reciproc. Știu asta pentru că ea era o femeie care izbutise să mă chinuie într-un chip aparte: pur și simplu se făcea că nu exist. Pentru ea, eram inexistent. Invizibil aproape. Nu voia să îmi rostească numele, nu voia să îmi asculte glasul, nu voia să mă atingă. S-ar fi putut spune că eram mort pentru ea. Dar uneori tocmai moartea face să se nască patima. Și nu orice fel de patimă, ci aceea cleioasă, viscerală, lipicioasă. Mă smolisem la inimă ca un strigoi și mă încăpățânam să o bântui cu numele și glasul și vorbele mele. Chiar dacă atingerea lipsea. Nu o doream nici eu, de fapt. Femeia asta a priceput, însă, de la o vreme că se preschimbase într-un torționar rafinat și a început să-i placă ceea ce se întâmpla. A început să-i placă felul în care o așteptam. Era atât de frumoasă încât zile, luni și ani am așteptat-o până când ea s-a preschimbat într-o femeie-ascet. Or, cu femeile-ascet ce mai poți să faci? Să le iubești nelumește. Doar atât.





joi, 24 aprilie 2014

Chiar atât de frumoasă erai: ca o păpușă rusească



Te admiram așa cum admiră un turist pentru prima dată o păpușă rusească. Chiar atât de frumoasă erai, de fapt: ca o rafinată, perfect proporționată și lucioasă păpușă rusească. Erai păpușa mea rusească însuflețită: uneori tăcută, dar de cele mai multe ori de neuitat, fascinantă, adictivă, lenevoasă. Între noi erau tot felul de cuvinte și stări. Erai suplă, grațioasă, erai ca orice balerină autentică sau de închiriat: tu simțeai că eu fantasmez cu supra-măsură asupra trupului tău de păpușă rusească, așa că te îngrijeai de el ca un manechin studios. N-am știut niciodată ce-ți doreai cu adevărat de la mine: dragoste fatală sau perversități intime de femeie păstoasă. Ori, poate, o sihăstrie de nimicnicie. Călugărul eșuat din mine te dorea întrucâtva, însă doar atât cât să te alunge undeva la marginea pământului. Noaptea, înainte să adorm, cochetam deseori cu ideea că aș putea să te droghez cu făptura mea, și să îmblânzesc frumoasa păpușă rusească din tine. Simțeam atunci pișcături de perversitate insidioasă și nu îmi era rușine. Poate pentru că dimensiunea ta feminină era atât de departe, de vagă, de pufoasă în neclaritatea ei, încât orice fel de păcat, fie chiar și cu gândul, se topea văzând cu ochii atunci când încercam să mă pedepsesc. Am citit pe undeva că așa se întâmplă, la început, cu toți sado-masochiștii.
 
Te-am îndrăgit cum îndrăgește un copil orfan o păpușă rusească. Chiar atât de tumultuos te-am îndrăgit, de fapt: ca pe o rafinată, perfect proporționată și lucioasă păpușă rusească. Ai fost o femeie de care la început mă temeam, așa cum mă speriam de mine însumi sau de ceea ce aș fi putut fi dacă nu aș fi fost eu. Erai o femeie-păpușă greu de atins și de priceput. Doar injecții cu amfetamină dacă ți-aș fi dat, atunci poate ai fi reacționat mai vie, altfel decât o frumoasă statuetă înmănușată, plămădită să atingă doar prin intermediari. Ochii nu te trădau, ba dimpotrivă, îmi sugerau că frumoasa din tine e ultrazidită pe dinăuntru, că ești o cutiuță, un cufăr ghemuit, o păpușă rusească descompletată și, din pricina aceasta, fără rost și cu razna luată. Curbele tale, sânii tăi feriți de priviri inocente îmi spuneau că ești o femeie care nu suportă nici frenezia, nici exaltarea, nici bucuria dementă, alienată, și nici disperarea sonoră. Excesul îl suportai greu și te epuiza. Poate pentru că uneori păpușile rusești nu mai trăiesc, nu mai sunt aici și acum, ci altundeva. Probabil la naiba. Într-un ținut auster, înfrigurat, colțos, deloc zgomotos. Într-un zadar hieratic și pufos. Unde ca să trăiești ai nevoie de sânge cald, nu de sânge ghețos.