vineri, 17 august 2018

Menirea de a fi narcomani ai timpului


Femeile pe care le iubim sunt asemenea unor fluturi. Care de obicei stau cu aripile lipite, așa cum se odihnesc fluturii pe câte-o frunză, când își desfășoară trompa filiformă ca să soarbă apă dintr-un bob de rouă. Când săruți o femeie, ea pur și simplu zboară. Decolează. Și tu de fapt decolezi odată cu ea, ca și când ai călări pe gâtul cu pene fine al unui fluture uriaș. Dar femeia nu are doar o singură pereche de aripi, ci sute, ca un semn că ea te poate duce nu doar dintr-un tărâm al fericirii într-altul în această lume, ci în mii și mii de alte lumi nelocuite. Lumi ce seamănă mult cu cea în care trăim, dar și în multe altele populate de ființe care nu ni se arată decât în vise. Femeile pe care le iubim, asemenea gingașelor creaturi cu aripi colorate, ne învăluie suav în suficientă dragoste cât să traversăm în deplină siguranță toate locurile rele care ne provoacă vertijuri. Cât să ne readucă pe drumul nins al fericirii cu-acel mers balansat specific numai bărbaților îndrăgostiți pentru eternitate în Calea Lactee. Femeile pe care le iubim sunt în esență asemenea unor fluturi poate și pentru că ne transformă în poeți și ne învață a scrie în carnețele secrete și pe pagini dactilografiate cu patos doar pentru propria fericire. Pentru că ne arată, asemenea fluturilor, să privim totul cu umilință, să fim deschiși și să ne iubim viața, care-i mai scurtă decât foșnetul unui aripi. Ele sunt aidoma fluturilor pentru că ne inspiră. Pentru că din foșnetul buzelor femeii poți separa gândul că ceea ce simți își va găsi într-un final forma proprie. Pentru că ne învață atât de multe prin metamorfoza lor spectaculoasă și flămândă de frumos. Pentru că ne arată cum să ne răscolim nebunește toate cotloanele minții și să ne avântăm atât cât e necesar dar și să scriem profund ceea ce ne dorim numai și numai din profunzimea propriilor gânduri. Pentru că atunci când zboară ne aduc aminte că și noi, asemenea lui Proust, trebuie să dobândim în zbor menirea de a fi narcomani ai timpului. Pentru a spune adevărata poveste a lumii printr-un monolog interior. Ca și cum cel mai valoros lucru este ochiul din interiorul ochiului și aripa din interiorul aripii.

Cred cu o nestrămutată credință că femeile pe care le iubim sunt asemenea unor fluturi. Fluturi ai vieții care așezându-se peste umărul nostru stâng ne învață a scrie cu forța ochiului minții înotând într-un nesfîrșit ocean al limbajului unde fiecare bărbat creează sălbatic, indisciplinat și pur, din adâncuri către suprafață (cu cât mai nebunesc cu atât mai bine) și unde fiecare bărbat devine și el un fluture în cele din urmă, sau măcar un scenarist-regizor de trăiri sufletești sponsorizate și purificate-n rai.




duminică, 8 aprilie 2018

pe opt aprilie vom stopa de fiecare dată galopul timpului


Dacă vei deschide peste ani pagina aceasta gândește-te la ea ca la o dulce și drăgăstoasă teoremă a sufletului-pereche. În definitiv, ea nu se vrea a fi nimic altceva decât o migăloasă formulă aritmetică compusă sentimental și integral din suma contrariilor noastre. Compusă în întregime, dacă vrei, din miezul dulce al unui pergament fragil cusut numai din melopeea buzelor noastre îndrăgostite și înlănțuite forever. Eu la un capăt, așadar, iar tu la celălalt, stopând galopul timpului care-ar putea fi pentru noi un soi de mânz burgundiu rătăcit într-o abundență de primăveri sigilate peste-un câmp de lavandă. Exact, într-un nesfârșit câmp de flori sub un nesfârșit cer cu stele, așa cum îți place numai ție. Și câte lucruri nu-ți plac, de fapt, ție? Nenumărate. Aș începe cu acoperișurile, pentru că știu că ele îți plac mai mult decât orice, poate ca să fii mai aproape de cer, ori de magneticele constelații pe care mintea noastră nici nu le poate percepe. Aș continua cu pisicile, pentru că știu că ele scot mereu la iveală fetița din tine și zâmbetele cele mai limpezi, îngropând pe loc neliniștile toate. Aș pomeni apoi motocicletele, și muzica boogie, clătitele moi cu gem, sau, de ce nu, scoicile de mare sărată și crengile de brad înzăpezit. Nu pot a nu fi menționate emisiunile radio, pe care tu le aștepți ca pe un curcubeu după șapte săptămâni de ploi, sau cărțile emoționante, știi tu, cele pe care le strângi la piept de parcă lumea lor te zguduie toată și ți-a fost dată (ca emoție aparte) numai ție. N-aș putea sări nici peste plimbările lungi de iunie, care îți aduc atâta fericire, ori peste perechile de cireșe ascunse-n palmă, peste cățeii tăi, pe care-i pomenești de cel puțin patru ori pe săptămână și a căror nume te umple de fericire pentru tot restul anului. Ar fi tot așa, profund nedrept, a nu pomeni munții pe care îți place să-i străbați pe îndelete, în toate cele șaptesprezece anotimpuri, sau filmele cheesy, a căror fir narativ poate fi ghicit de un copil de cinci ani, sau vitrinele cu prăjituri, ori piețele spaniole din zilele cu soare, pălăriile, brățările africane, ciocolata neagră și dansurile oamenilor încăpățânați dar fericiți, așa ca noi. Și pe lângă toate acestea ar mai fi suficient loc să pomenesc grădinile, prietenii, călătoriile, înghețata, săruturile, eșarfele, ochelarii de soare, păsările flamingo, cinematografele pustii dar și cele pline, muzicienii din stațiile de metrou, bisericile, nisipul fin și valurile reci, pernele moi și mici, cerceii de smarald și farfurioarele cu tiramisu, ori misiunea ta de a salva plante, de a colecționa orhidee și bomboane sau de a nu întârzia niciodată și de a găsi întotdeauna o povestioară amuzantă de șoptit noaptea, înainte de a închide ochii lipiți fericiți peste buzele mele. 

Dacă vei deschide peste ani pagina aceasta, tot așa, pe opt aprilie, gândește-te la ea ca la o dulce și drăgăstoasă teoremă a sufletului pereche, pentru că asta-mi ești, și asta îmi vei fi mereu, cel puțin pentru încă șaptesprezece vieți pline cu flori ascunse-n pantofi de ziua ta, ziua în care eu de la un capăt, iar tu de la celălalt, vom stopa de fiecare dată galopul timpului care-ar putea fi pentru noi un soi de mânz burgundiu rătăcit într-o abundență de primăveri sigilate peste-un câmp de lavandă. Exact, într-un nesfârșit câmp de flori sub un nesfârșit cer cu stele, așa cum îți place numai ție. Și câte lucruri nu-ți plac, de fapt, ție?