joi, 28 iunie 2012

Meanwhile



Dacă mă vei observa cândva printre ceilalți trecători, oprește-mă și smulge o privire din mine. Construiește-mă treptat și-nlocuiește fiecare bucată din mine care m-a durut cândva. Deci fi pe fază și demolează-mi tot demisolul degradat, caută să-mi zâmbești, poate voi ridica cumva acoperișul ce mi-a fost decapitat. Poate tu vei fi femeia ce-aștept să o cunosc, suma aceea a necunoscutelor mele, cea pe care visez să o surprind când răsare soarele cum coboară din patul meu în picioarele goale. Fi tu femeia aceea albastră, ce mi-a trecut prin fața ochilor, coborând din patul meu,

în picioarele goale.

Cuprinde-mi mâinile și lasă-mă să te iubesc, cum am mai iubit odinioară, dresează-mi palmele să ceară colțuri de sân, iar prin ochii tăi amari și cruzi să-nvăț să le știu pe toate. Decupează-mi din reflex zâmbete de  mai demult uitate, micșorează-mi inima să nu poată cunoaște dragoste nedorită și deschide-mi ochii, fi de fapt o ispită, sărută-mă când nu mă aștept, mângâie-mi urechile cu vocea ta de noapte, ca să știu când mă strigă gura,

gândul sau orice verigă.

Între timp, fă cumva și determină acea schimbare. Să uit că sunt un om, să avem împreună un nou proiect, să vreau să schimb lumea, datorită ție,

ciudatului meu arhitect.





luni, 25 iunie 2012

Eu, Charlotte și muzica celor de la Kings of Leon



Singurătatea născută dintr-o despărțire e dificilă. Să vă explic de ce. Charlotte este o femeie cu sex-appeal. Cum să vă spun eu, e o tipă jos pălăria, pe care chiar dacă nu o cunoști, ar lăsa o impresie adâncă în absolut oricine, adică altfel spus tot ai vrea să fi prieten cu ea pe Facebook. Dacă o observi mai îndeaproape, îți lasă senzația unor reminiscențe manierale de tip aristocrat, pentru că Charlie (cum o alintă părinții ei) consumă șampanie veche, trimisă din Franța, și după-amiaza ea poartă cape violet dintr-un material bine croit, mai ales  atunci când plouă. Și i se face realmente silă de fiecare dată când este nevoită, prin cine știe ce circumstanțe, să circule cu autobuzul. Mi-am dat seama că intenționat preferă să fie diferită, ea face un stil de viață din asta. E prețioasă într-adevăr, dar asta nu umbrește cu absolut nimic caracterul ei șic și personalitatea ei construită din toate culorile curcubeului.

Am surprins-o, nu de puține ori, cum își scoate guma din gură și-o rotește în jurul degetelor într-un mod provocator, mai ales într-o seară, când se chinuia să prepare stridii după o rețetă veche de la mătușa ei Lorena. Charlotte e cochetă chiar în zilele ei cele mai proaste, îmi plac mai ales glumele ei cu urși panda, are un râs omniprezent și colorat atunci când iese seara la un drink cu prietenii. Are o privire care te măsoară pe furiș, mai ales dacă-i place de tine. Orice s-ar spune, e o femeie care a văzut multe, care știe multe și care vrea multe.

Toți cei care o cunosc, știu că Charlotte are o inimă impresionabilă. Mi-a povestit odată cum s-a îndrăgostit cu ceva vreme în urmă de un băiat, și mi-am dat seama, din spusele ei, că erau atât de potriviți unul pentru altul încât orice exemplificare pare de prisos. Cum necum, băiatul ăsta, (student la Arte) s-a săturat într-o zi de pielea de crocodil din dulapul Charlottei, de saltelele sub care se aștepta să găsească boabe de mazăre (ca în basmul cu același subiect), de toate expozițiile și simpozioanele pe care nu dădea doi bani și câte și mai câte. Motivul principal fiind acela că îi căzuse cu tronc o femeie puțin mai în vârstă. Și dus a fost din viața ei, probabil în sudul câmpiilor catalane.

După despărțirea asta subită, Charlotte a suferit intens, căzând de la o înălțime considerabil mai mare decât cea a unei perechi de tocuri McQueen. O apăsare sfâșietoare i-a brăzdat urechea, asurzind-o de toate sfaturile venite de oriunde. Resimțea adânc lipsa brațelor care-o încălzeau în fiecare seară, cadența sms-urilor de pe telefon, lipsa vocii lui calme, care-o excita, lipsa mâinii lui ferme care o echilibra. Toate acestea i-au determinat o durere cumplită. Pentru Charlotte, toate diminețile care-au urmat aveau un gust îmbâcsit de plumb, îl simțea încă cum îi pătrunde în limbă. Din stomac i se ridica abrupt o durere inimaginabilă, iar cele câteva punctulețe albastre din ochii ei verzi nu se mai vedeau aproape deloc. Oja se usca zile la rând pe unghiile ei, decojindu-se, strat după strat. Toate programările de la cosmetică, epilat ori manichiură se evaporaseră într-un șir de sticle de vin negru. Era conștientă că în următoarea zi, totul va fi și mai rău. Chipul ei frumos era brăzdat de cearcăne adânci, mov, era palidă ca un bolnav de hepatită. Practic, nu știa cum să înceapă o dimineață fără el, cum să răzbată o noapte întreagă pigmentată de coșmaruri, cum să trăiască fără sărutul lui umed. Nu se putea readapta în pat, îl căuta noaptea în stânga ei și apoi se speria. Așa că, treptat, Charlotte s-a izolat. A refuzat să treacă peste asta, deși toată lumea îi îndruga sfatul ăsta. Părea că personalitatea ei se atrofiase iremediabil.

După un oarecare timp, i se făcuse foame. Pentru prima dată în doi ani de zile făcuse o comandă după o pizza medie Cannibale. Exact la ora șase și cincisprezece minute seara, lungită pe canapeaua ei din piele, Charlotte sorbea dintr-un pahar de vin roșu și devora 3-4 felii de pizza. I-au plăcut mult. În fond, redescoperise gustul. Era un început bun.

Câteva luni mai târziu, la începutul verii mai bine spus, Charlotte degusta o licoare verde pe o terasă splendidă din fața unui parc al cărui nume l-am uitat. Acolo am cunoscut-o prima dată. Ea s-a așezat lângă mine, cu ochii mari și curioși, uitându-se peste niște planșe de hârtie pe care le studiam minuțios. Erau schițe pentru primul meu tatuaj. Am văzut pe chipul ei un zâmbet vechi, neîntregit, și mi-a plăcut de ea din prima. Abia peste 3 luni de zile am avut curajul să o invit la o cafea cu lapte, și-am fost la teatru să vedem împreună Avarul lui Molière. Am știut că îi va produce entuziasm fiecare buchet de liliac trimis. Iar mai nou, ea mă unge cu ulei de plajă pe spate și insistă să ne sărutăm seara pe terasă, ca puștanii.

Citesc prin ea o fericire serenă, senină, stabilă. Asta deși nu cu mult timp în urmă, Charlie a mea vroia cu tot dinadinsul să șteargă cu buretele diminețile, după-amiezile, serile și săptămânile, să-și uite prietenii, să lase deoparte mâncarea și lumina zilei. Nu vrea să-mi spună cum, dar a învățat că durerea fusese amplificată de naivitatea ei nesănătoasă. Ea știe, și eu văd în ochii ei asta, că viața nu e întotdeauna egoistă și că uneori mai primim și a doua șansă la iubire. Știe că jocul de-a iubirea se termină doar când mori. Butoiașul cu dragoste nu se epuizează ușor. Mai mult decât atât: atunci când ai de oferit un suflet dulce ca al Charlottei poți privi cu încredere viitorul – vei primi înapoi mai multă dragoste decât poți duce și înțelege.

Acum, Charlie ascultă a zecea oară piesa asta a celor de la Kings of Leon. E semn că vrea să facem dragoste.

 



sâmbătă, 23 iunie 2012

Un remember desenat cu cretă bej




Te-am admirat multă vreme și-ai fost importantă pentru mine ca o stea mayașă descoperită târziu în Honduras. E ciudat că mi-am amintit de tine abia acum, dar în fiecare zi îmi spun că aș suporta mai ușor dimineața dacă lângă mine ar mirosi o altă piele. Tu ești departe, ascunsă într-un colț cipriot de nisip alb – acolo unde amintirile sunt palide fosile desprinse din lobul frontal al creierului lui Carl Jung. E un tablou aidoma unui sat ars, a unui papagal cu două capete. Conversațiile noastre de atunci îmi păreau dăunătoare precum colesterolul, puternice și conflictuale, chinuitoare, asemenea unei migrene. Ne-am provocat reciproc atâta durere de fapt, într-un teribil ceremonial luciferic.

Îmi lipsește prietenul din tine, deși încă mă ridic și mă mișc (am în mine un motor ascuns de tip warp), e ciudat că tu știai să-mblânzești fiecare dimineață în parte și să o coci, să o frângi ca pe o pâine, iar pe mine să mă adulmeci sălbatic, ca o fiară, să-mi iei jumătatea mea de frică.

Știu că azi pot să greșesc, să mă răzgândesc cu privire la oameni, e un obicei pe care l-am preluat de la tine, în seara aceea când te admiram și-n care răsfoiam poezii la întâmplare. Tu plecai a șaptea oară să-mi cumperi biscuiți de ciocolată și lapte deși concomitent ceva s-a rupt atunci în mine. Am mers cinci ore pentru altele trei doar ca să-ți mai văd o dată fața, când de fapt ar fi trebuit să ne facem ordine în gânduri. Aveam un impuls de-a trimite mail-uri să văd ce-mi spun alții, deși alții nu au contat niciodată cu adevărat.

Mi-e dor de tine, dar ție îți plac mai mult artificiile și-ți place să te-nchizi în cercul tău desenat cu cretă bej.






miercuri, 20 iunie 2012

Oameni ca vectori de mișcare dintr-un suprarealism accidental




Dacă te vei uita mai de aproape la mine vei observa că nu sunt decât un duplicat al unui bărbat. Ocupația: un sân roșu de femeie. De fapt, eu sunt cel considerat a fi mai mereu într-o perfectă și organizată imobilitate și cel care nebunește îl împinge pe cel care pare a se mișca, într-o alunecare ușoară. Iar câteodată chiar reușesc să produc o substanță fixă, imuabilă...

Dar în ciuda opririlor mele abundente, mereu un altul apare agitat în preajma mea, frenetic în sine. Nu știu dacă el e cel ce se mișcă ori nu, în vreun colț întunecat, sau dacă el e cel care se strecoară printre pașii celui care se odihnește aflat în centrul turbulențelor, părând chiar că mișcă până și aerul care stă... Și dă impresia că mimează imuabilul, putând a fi desigur imobil (și locuind într-un imobil inutil) sau  doar se află într-o mișcare a mobilității sale suple. Însă el lasă alții să creadă că el, curajos fiind, trece din dualitatea dublă, statică, curioasă, într-o stare sedată și vag sugerată...

Iar toate aceste personaje, asemănându-se între ele, depășindu-se între ele cu un fel ce curiozitate chiorâșă, sunt bizare tipologii care excelează în arta de a sta nemișcate, împingând totul și toate, dar de fapt frânând totul, tot ce trece sau ce nu trece peste tot, având aerul perfectei depășiri pe loc.

Asta în timp ce tu ești cel mereu deplasat de mimare, născut pe undeva exact la fix dar și mutat într-un teribil colț al nemișcării, în perpetuă mișcare.







marți, 19 iunie 2012

Un puzzle din gânduri estivale



Am îmbătrânit. Mai nou, simt că ar trebui să fiu mereu altundeva, undeva unde nu am mai fost până acum, poate într-un alt ventricul al nopții ori al verii. Deja tot mai des regăsesc zile identice dar poate că ar trebui să-mi plătesc poștașul ca să-mi aducă vești mai bune. Vești de la cei pe care nu i-am văzut de multă vreme și care e posibil să mă fi uitat. Îmi amintesc de zilele caniculare, pe-atunci dădeam un telefon de nicăieri să mă-ntreb pe mine ce mai fac.

Și mă gândesc la o plajă. La o femeie din care să iasă aburi de miere. Pentru că azi e doar o seară stricată de greieri. Aprind lumina printre decorațiunile ăstea marocane, ard mosk și las noaptea să intre. De mâine aș vrea să pot cumva să le mulțumesc tuturor celor care m-au privit fără să știu. Deja mă gândesc la shake-ul de portocale roșii pe care o să-l prepar mâine dimineață.

E o zi incinsă de arșiță și-n mine s-au sfărâmat mii de scoici și parcă se-aude și marea. Bagajele din fața ușii sunt la locul lor și e primul meu gând senin de azi. De parcă mi-aș da drumul de pe o sfoară care duce undeva în sus. Am încredere că te voi cunoaște, mă apasă o certitudine de parcă te-aș fi văzut vreodată. Bun, e bine că ochii mei nu mai plâng nisip. Fug să m-ascund pe faleză.

Te văd cum m-ademenești cu arome de limonette și caramel și admir textura costumului tău de baie. Aș fi în stare să-nvăț în nouă zile portugheza și să-ți construiesc o colibă lângă ocean, acolo unde marea e liniștită și unde m-aș înconjura de cutii cu sandale exotice în care îmi voi așeza cu grijă toate rămășițele de amintiri și toți căluții mei de mare.

Pentru pielea ta bronzată probabil că aș face și mai mult decât atât. Aș strânge la piept toată durerea cu care tu vezi lumea. Ca un copil obosit pe înserate ți-aș săruta colțurile gurii ca să nu se mai usuce, aș sta în spatele tău la patru milimetri culcat pe nisip, să simți cum marea ne vindecă amintirile și cum o insulă de corali ne poate fi refugiu.


Știi? Soarele a orbit ca Ray Charles. Nu ne mai vede nimeni.





luni, 18 iunie 2012

Maybe that's just a small secret...




Dacă o vei vedea pe stradă o vei recunoaște după mersul ei măsurat, molcom și apăsat. Vei observa fără să vrei că gleznele ei fine ascund răni și gânduri, ani de dezamăgiri. Timpuri nu demult apuse pe care ar fi vrut să le dea la o parte. E bizar cum e construit paradoxul fericirii ei. El azi stă clădit într-o nucă. Pe deasupra, chiar și atunci când se așează pe o terasă, ea are un fel de-al ei de-a fi posesivă într-un mod cât se poate de tandru. E captivant că poți cu ușurință sesiza sub pălăria ei cochetă de vară timpurie șiraguri de gânduri transformate-n riduri. Pe care dimineața le acoperă cu un fond de ten păstrat din anii trecuți când se aranja pentru el. Îl găsea ca fiind excesiv pe-atunci. Deși el nu cunoaștea nici măcar la câte grade punea ea rufele la spălat. Se aprindea mereu dacă indicatorul sărea peste 60, și nu-i ierta nici o mică imprudență. Acum, îi smulge un zâmbet larg această palidă amintire.

Ea n-are nici un soi de problemă cu aerul condiționat, inexistent în sufletul ei. Mai degrabă s-ar refugia pe-o insulă în Santorini, dar orașul sufocant și torid se încăpățânează s-o supună la torturi zilnice, ca o răsplată nedreaptă pentru momentele când râde cu poftă și pare neserioasă. Ea știe că zâmbetul și marea ar putea s-o facă fericită.

Dimineața se trezește de obicei împăcată cu ea însăși, căutând resurse să o ia de la început și așteaptă cu mâinile la spate următoarea pedeapsă. Da, e atât de frumoasă dimineața. Ca o pară mult preacoaptă din care poți face ulei de palmier și afrodisiace pentru piele. Din unghi, poți vedea cu ușurință un colț din umărul ei stâng, ce seamănă cu un țivlic de fluturi deghizat în paupertate modernă. Să nu credeți nici o secundă că e vreun personaj imaginar. Nicidecum. E o femeie pe lângă care trec zilnic. Aud cum buzele ei răstoarnă cascade de vorbe blânde și văd expresia feței ei, similară cu cea a bărbatului care urcă la volan prima oară.
Vezi tu, de fapt ea e o femeie care nu demult a iubit, oferind aleatoriu cele mai stranii plăceri, se poate deduce asta facil dacă urmărești cum gemetele ei sunt deseori bucăți de hârtie colorată. Și poate că nu deține arta de a fi femeia fatală cu jartiere, dar caută și vei găsi cealaltă jumătate a ei – e poznașă, pregătită să te iubească, chiar și-atunci când tu nu o lași să se uite pe Fashion TV.

Dacă știi unde s-o cauți, vei fi fericit să-nveți multe de la ea, mai ales cum să te trezești dimineața cu demnitate din pat și să zâmbești peste pleoape închise. Îți va pune pachet pentru serviciu cu zâmbetul acela atrăgător și concret. Chiar și extenuată ea te va răsplăti înzecit, pentru fiecare mângâiere, pentru fiecare sclipire din ochi, pentru fiecare sărut. Va fi și diabolică, intensă, nebună, frumoasă și geloasă...

Atâta timp cât o vei iubi.