joi, 29 octombrie 2015

Când triumful vine din cenușa erorii




Eu n-am fost niciodată un sfânt și, până să te cunosc pe tine, mă gândeam mereu că cinicii au dreptate în nouă cazuri din zece. Că fericirea, pe care nu o gustasem niciodată cu adevărat, este magazinul cu porțelanuri, iar dragostea - nici mai mult nici mai puțin decât elefantul care îl parcurge. Apoi, te-am întâlnit pe tine. Și mi s-a demolat dintr-o dată și pentru totdeauna ideea stupid înrădăcinată în mine coform căreia capacitatea ființelor umane de a se plictisi reciproc pare să fie mult mai mare decât cea a oricărui alt animal. N-am crezut niciodată în suflete predestinate, în jumătăți care se completează, ori în mișcări aleatorii care duc la echilibru perfect. Am stat mereu ascuns în tabăra scepticilor, convins că până și cei care spun că totul este predestinat și că nu putem schimba nimic din ceea ce ni se întâmpă se uită-n stânga și în dreapta înainte să treacă strada. Abia după ce ți-am întâlnit ochii am realizat că nu există fericire individuală, ci doar fericire care se poate împărți. Abia după ce ți-am simțit gustul și m-am adăpat cu râsul tău viu și drăgăstos, am înțeles de fapt că fericirea nu e un vânat după care noi (ca niște pantere înfometate) alergăm cu limba scoasă. Abia în vremea întâlnirii noastre am priceput, covârșit de o liniște sufletească deplină, că oamenii aleargă o vreme după ce ceea ce cred ei că este fericirea, și că-n această goană din pustiu obosesc. Și ajung să nu-și mai dorească goana după fericire. Vor să se apropie de ea, pe furiș, s-o ia oarecum prin surprindere. Cu toții își pun speranța într-un singur om, iar uneori acel om nu corespunde așteptărilor. Și atunci încep cu toții să tragă concluzii, se opresc în loc, și în loc să trăiască mai departe, molfăie principii. Acceptarea, înțelegerea și conștientizarea sunt exercițiile principale pentru a menține în formă sufletul. Puțini înțeleg asta. Mie mi-au trebuit aproape douăzeci și nouă de ani să înțeleg asta. Să înțeleg că pentru un luptător nu există nici o deosebire între a câștiga și a pierde. Triumful omului curat vine din cenușa erorii. Abia după ce m-ai privit tu am înțeles asta. Abia după ce m-ai ținut tu de mână am realizat toate astea, ca un filosof ieșit din peștera ignoranței proprii. La fel cum am realizat, pentru prima oară după atâta timp, că alături de tine nu mai există nici "când" nici "unde". Poate că nu ți-am spus-o niciodată, dar cumva, am considerat mereu că urmele fiecăruia prin lumea asta se măsoară în numărul de oameni care te așteaptă să te întorci undeva. La gară, la aeroport, în gând. De asta și întrebarea "când vii?", rostită probabil de multe ori din complezență, am considerat-o mereu cea mai frumoasă declarație de dragoste sau prietenie din lume. Am găsit mereu fascinantă ideea conform căreia luptăm cu noi înșine să ajungem unde ne dorim, ceea ce visăm, să facem ce ne place, iar în ultimă instanță, în momentele de cumpănă, de mari plecări sau de veniri, totul se rezumă într-un final la cei pe care, prin ceea ce suntem, i-am determinat să le pese. Iar eu nimănuia nu i-am fost atât de important cum îți sunt ție, femeie minunată, femeie blândă, femeie înger, și pentru asta îți mulțumesc, prin mijlocirea acestei ciorne scrise și așezate aici, reamintindu-ți mereu, atunci când te dezmierd privindu-te, că te iubesc pentru totdeauna, crezând în tine și în noi, asta chiar dacă uneori încă mai îmi permit să cred, de exemplu, că o biserică este un loc în care domni ce nu au fost niciodată în rai îl laudă persoanelor care nu vor ajunge niciodată acolo.


 
 
 

vineri, 23 octombrie 2015

Daltonism

 
 
lipite de o foaie de hârtie
gândurile mele pentru tine
(frumoasă fată!)
sunt pătrate albastre.
iar ale tale
pentru mine
sunt
romburi mov.


numai rar
și de la prea mare distanță
cineva se poate înșela
în așa hal
și să le confunde.
 
 
dar și atunci
gândurile tale pentru mine
sunt prea romburi ca să pară pătrate
și prea nu sunt albastre
ca să nu pară mov.
 
 
 
 
 
 

joi, 22 octombrie 2015

Un nemaipomenit secret

 
 
 
Cătălina,
trebuie să-ți spun 
un nemaipomenit secret
pe care mi l-a dezvăluit
Universul.
 
 
Secretul este că
unor femei
le surprinzi
farmecul
doar dacă ai mașină
și parcurgi sute
de kilometri
până ajungi la ele.
 
 
Poate așa se explică de ce
eu iubesc
cea mai frumoasă femeie 
din lume,
o femeie atât de frumoasă
încât aș alerga
în fiecare dimineață
desculț pe autostradă
doar ca să mă cuibăresc
în visele ei.
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

 

luni, 19 octombrie 2015

Dintr-un suprarealism scurs înspre călcâie





într-o bună dimineață,
mi-am făcut curaj
și am îndrăznit să-i fac o observație
Sufletului Meu Îndrăgostit - 
[una absurdă și desigur abundentă în neverosimile supoziții],
o observație legată strâns, cu funie, de suprarealism -
cum că el ar fi de fapt despre o altă realitate existentă organic
deasupra acesteia,
ca o replică a ei.
și că poate și deasupra acelei realități,
pe spinarea ei fărâmițată,
se află ceva care pe măsură ce-ar crește în înălțime
 ar risipi orice urmă din lumea noastră vizibilă.
el mi-a răspuns că pe lângă faptul că nu am înțeles nimic
mai sunt și incult.






 

joi, 15 octombrie 2015

Când asculți un post mai bun decât viața



când te îndrăgostești
devii poet.


când te îndrăgostești
ești la fel de fericit
ca atunci când înveți să mergi
pe bicicletă
și bucuria e caldă în tine
înțeapă în trup
și-ți vine să faci
cu ochiul soarelui.
e ca și cum o femeie
s-ar tunde zero
doar pentru tine.


când te îndrăgostești
devii poet.


când te îndrăgostești
rotești de fapt butonul
și asculți un post mai bun
decât viața.


când te îndrăgostești
devii poet


iar majoritatea poeților
dorm
cu creionul după ureche
și cu coala de hârtie
în buzunarul de la pijama
pentru că dacă cumva
le vine vreo idee
ori visează ceva
să poată de îndată să scrie
înainte de a uita
- oare cum dorm poetele? - 


 
 
 


miercuri, 14 octombrie 2015

Robinson Crusoe îndrăgostit



întâlnindu-te, am aflat că sunt ultimul
și poate cel mai naiv Robinson Crusoe îndrăgostit,
și de când m-ai sărutat prima dată
(furându-mi cumva sufletul din mijlocul unei haotice și absurde licitații) 
eu tot caut o insulă, minunea mea.


una mică, măcar de 144 de metri pătrați,
pe undeva, printr-un ocean netrecut pe hartă,
pe care să te duc să fim singuri
(pasionali, îndrăgostiți și diabolici)
cu toată aglomerația gesturilor noastre.

sigur, o să te-ntrebi cu ce voi plăti:
viața mea, bănuiesc n-ajunge;
 atunci îmi vând dormitorul (și-așa e pustiu)
bicicleta (care nu mă duce niciodată la tine)
ceasul mecanic (și-așa arată ore din care lipsești)
cărțile (și-așa am citit degeaba
căci te căutam pe tine-n ele
și dădeam mereu peste Karenina).


 iar o dată achiziționată,
insula noastră va avea de toate.
voi angaja chiar doi eunuci amnezici
(să ne facă vânt cu frunze de palmieri)
și o cadînă,
care să ne danseze, desigur, tandru din buric.


așa că fă-ți deja bagajul, minunea mea:
să iei cu tine și cartea de bucate,
ca să-mi prepari, spre seară,
imambaialdî ...
și, dacă mai ai loc, ia și gramofonul
ca să ascultăm, între două priviri,
cotele apelor Dunării.
 






joi, 8 octombrie 2015

Despre artă sau cum consum eu fericiri deghizate în iepuri cu joben




pe mine, mă interesează curgerea, transportul, mișcarea, surprinzătorul, și tot mediul care translatează cultura și memoria. vreau un om modern luminos, pozitiv și seductiv. scrisul îl găsesc încântător dacă e îndreptat spre viață, și nu spre pomenirea morții. eu am convingerea asta încăpățânată că artistul, scriitorul, compozitorul, trebuie să atace concepțiile fixe și să desființeze acele stări luate de public ca firești sau normale. desigur, asta nu înseamnă că trebuie să ne debarasăm de arta veche. nu cred și nici n-am crezut niciodată că arta sau scriitura bună are dată de expirare. nu cred, de asemenea, că arta veche este foarte departe de noi. ea ne trasează legile și regulile jocului. consumatorul de cultură se simte fericit să admire un Gaugain și mai încolo pe Jeff Koons sau pe Picasso. timpul se dizolvă, emoția artistică rămâne. când scriu, mă simt un fel de regizor de film. iau în considerare spațiul, timpul și relația cu cei care din când în când mă mai citesc. consider că libertatea stilului poate fi utilă sau ostilă în funcție de fluiditatea conceptului raportat la natura care l-a inspirat. exact ca în pictură. pe de altă parte, îmi place să-mi conduc uneori penița foarte departe. să aberez și să mut granițe. pe teme sentimentale, mai ales. la fel cum marii artiști își mutau granițele meșteșugului un pic mai încolo. de curiozitate. e uluitor cum arta sau scrisul poate absorbi chiar și mari aberații sau fantezii. probabil e o necesitate constantă a jocului. mentalul cere o veșnică provocare. scriitorul jonglează periculos. cu emoții. cu angoase. cu fericiri deghizate în iepuri cu joben. numai că scriitorul nu e fotograf. fotograful jonglează cu unelte reale. fotograful depinde de relaționarea cu subiectul. în cazul lui e nevoie de interacție. iar o dată ajuns la nivelul emoțional dorit, nu mai e nevoie de direcții, subiectul se va aranja singur după tensiunea și spiritul urmărit. pe cealaltă baricadă, cel ce scrie depinde numai de propriul motor interior. de nimeni altcineva. dar asta nu înseamnă că nu trebuie să perceapă și să-și joace toate personajele inventate, fie ele bărbat sau femeie, hoț sau polițist, iubit, victimă sau judecător. fără acest mimetism, compoziția lui va fi lipsită de sensul căutat. mai sunt și artiștii care caută să producă nonsens, haos, probleme, ceva dificil de interpretat, văzut, citit, digerat sau imposibil de descris cu cuvinte. unora li se potrivește de minune confuzia mentală sau eroticul amestecat într-un subiect irelevant. spre exemplu, sculptura, deși este mai liberă, am senzația că întotdeauna succombă picturii. pe mine mă emoționează bidimensionalul mai mult decât orice sculptură. am eu propria artă de a consuma artă (ca să glumesc puțin). la fel cum probabil o au și așa- zișii moderniști inovatori. cei care-și provoacă audiența cu întrebări complexe. cei care te aduc în punctul de a realiza că nu ai răspunsuri, ci doar mai multă perplexitate decât înainte. ce este minunat pentru cei care compun sau creează este că pleacă de la o idee, caută să o pună în practică, ori în cuvinte, apoi nu merge, vine iritarea, se schimbă direcția sau tehnica, se adaugă sau se substrag bucăți, pentru ca la final, ceea ce iese să nu semene deloc cu ceea ce s-a inteționat a fi. totul e arbitrat de inspirația de moment. sau, cum îmi place mie să spun, când ești pierdut, caută să auzi câinii din depărtare. mai ales că, în definitiv, arta modernă este ca un cewingum pentru ochi. cel ce crează muncește pentru oamenii din viitor. sau, altfel spus, inventează noi dicționare. să creezi lumi din cuvinte este pură magie. cu puțin efort, poți da naștere unui joc de cuvinte unic în lume, în ideea că nimeni niciodată nu a mai făcut așa ceva. așa cum nu există pe cer doi nori identici. uneori, un menestrel al condeiului vrea să scrie despre cel mai frumos copac din lume dar la sfârșit va căpăta doar un țipăt. tocmai fiindcă atunci când vine vorba de scris emoția din suflet se zbate undeva între planificare și neprevăzut. cele mai bune cărți sunt cele care nu au fost imaginate din start. cu toate că la fel e și cu cele mai proaste.




miercuri, 7 octombrie 2015

Ca un ciclon în liniștea din Bangladesh

 
 
am să te sărut cu riscul de a stârni involuntar fluctuații răzbunătoare ale plăcilor tectonice | am să te sărut cu riscul de a contribui la a doua erupție a lui Tambora și de a avea un an întreg fără vară | am să te sărut și am să-ți intru în suflet ca un ciclon în liniștea din Bangladesh | am să-ți modific periodic axa și geografia pielii | relieful | vom face copii și toată istoria lumii va sta de fapt în mâinile noastre | europa însăși va purta peste veacuri numele noastre | din dragostea noastră va ieși o familie atât de mare încât nimeni nu-și va cunoaște gradul de rudenie | eu voi fi al doilea adam iar tu o a doua evă | vom fi primii oameni mântuiți de sărut | mântuiți prin sărut | și dragostea noastră va fi adevărată tot la fel cum e adevărat că lumea e viață și că universul trăiește din morțile oamenilor și animalelor și tuturor făpturilor microscopice | de fapt sărutul nostru va fi adevărata și atotcunoscuta taină a sfântului graal | iar noi doi iubindu-ne o să ne cuminecăm împreună | o să ne sfințim împreună | eu cu limba tu cu trupul | de care în fiecare zi flămând ca un taifun tot mai mult o să mă apropii
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

marți, 6 octombrie 2015

Din stepa melancoliilor de toamnă


până la urmă asta înseamnă
să fii iubit de cea mai frumoasă ființă din lume:
să ai o femeie la micul-dejun
care aranjează delicatele cuvinte în farfurii de piatră
care toarnă delicii în pahare de cristal pe care se zăresc
afectuoase jurăminte scrise cu ruj.


până la urmă asta înseamnă 
să fii iubit de cea mai frumoasă ființă din lume:
să descoperi drumul perfect de nisip pe care femeia
îl croiește către masa bărbatului
filosof sau măcelar
tăietor de lemne, sau și mai rău,
poet al abisalelor plictiseli de vineri
tatuat cu minciuni
îmbrăcat în egoismul său tribal, papal, defunct
ca un Haakon izgonit de vikingi
pentru că
și de aceia
dar mai ales
căci și nu numai
acesta este mesajul meu scris pe stele,
pe sandale
pe orice inimioară de catifea în care femeia împunge acul și ața
de cârpit ciorapi
cu un gest insolit,
firesc ca o baladă,
ca mângâierea unui cal mongol
în stepa tuturor melancoliilor de toamnă

spune-mi, iubita mea,
când zici că începe ninsoarea?







 
 
 
 

luni, 5 octombrie 2015

Un mov ce într-o zi îmi va da turcoazul sidefiu iar pe tine te va lăsa roșie





E o dragoste venită de undeva din fibra cea mai luminoasă a esenței mele. O dragoste pe care nu o pot controla, tot așa cum așijderea nu poți controla un vulcan, o tornadă sau un uragan dement și turbat. E o dragoste pe care o port pentru amândoi și pe care o frământ cu dor și cu supremă afecțiune în nopțile cu aer alb. O dragoste pe care o pun la dospit în mine, de teamă că eliberarea ei într-un mediu lipsit de drojdie i-ar periclita creșterea în simțiri. E, de fapt, și fără nici o urmă de îndoială, o dragoste pe care am cules-o din tine și am plantat-o în mine, lăsând-o liberă să crească. O dragoste care mă leagănă în somn atunci când te visez și care mă trezește conștiincioasă dimineața, până rămân înmărmurit, în timp ce ochii mei îți caută flămând ochii.

E o dragoste care, în sfârșit, respiră. Care respiră doar ca să te vadă. Care respiră teama de a nu te pierde vreodată. E o dragoste ce-ți respiră pielea moale în timp ce dormi știind că îi vei recunoaște mirosul. O dragoste fără de aer. O dragoste îmblânzită doar de movul tandru din amândoi. Un mov ce într-o zi îmi va da turcoazul sidefiu iar pe tine te va lăsa roșie. Cu sete de mine. E o dragoste cu patos. Cu zvâc. O dragoste pe care am s-o strig într-o piață agitată. S-ar face liniște în toată nebunia mea! E o dragoste pe care farmaciștii ar trebui s-o descopere într-o formulă și să o vândă maselor sub formă de pilule. E o dragoste pe care o chinui și zgâriu dacă o așez în aceste stângace și banale cuvinte.

E o dragoste plină de dor. Plină de viață. O dragoste cu viață. Cu galben. Roșu. Chiar și cu oranj. E o dragoste mistuită de un spectru spectaculos de culori, tocmai fiindcă tu ești atât de frumoasă încât mă zăpăcești și mă pierd. Mă încurc în culori și le amestec. E o dragoste mută. O dragoste care știe când să tacă. O dragoste făcută cumva să supra-simtă. O dragoste care aude. Care aude îmbrățișări, zâmbete, blândețuri. Care aude toți pașii ce dansează. E o dragoste naivă. O dragoste care nu va răni și care se teme să fie rănită vreodată. O dragoste care iubește. Exact. O dragoste care necondiționat numai pe tine te iubește.

E o dragoste ce mi s-a amestecat tendențios prin nume. Mai ales când îl rostești tu. E o dragoste cu atâta dor. O dragoste care vibrează. Care supreviețuiește prin zâmbete și care se îneacă în ochii triști. E o dragoste. O dragoste de bărbat. De bărbat ce a primit în sfârșit un suflet. O dragoste ale cărei cuvinte au primit mâini ce îți mângâie chipul. O dragoste cu mâini concepute să te strângă numai pe tine în brațe. O dragoste înzestrată cu răbdare. O dragoste cu ochi care vorbesc. Cu ochi ce te privesc. Cu urechi ce te aud. O dragoste fără corzi vocale. E o dragoste spălată numai de cuvintele tale. De cuvinte ca "dragoste, ce faci?" De cuvinte ca tine. Blânde, pline, calde. Întregi. 

E o dragoste ce mă definește și care îmi amprentează sufletul. O dragoste cu care mă hrănesc. Pentru că e dragostea ta. Pentru că e dragostea fără de care sunt gol, dezvelit și fad. Pentru că e singura dragoste căreia eu îi pot spune, de fapt, dragoste...







 
























vineri, 2 octombrie 2015

îndrăgostit nu sunt


 


 

îndrăgostit nu sunt.
îndrăgostit aș fi putut fi.
dar am scăpat de asta ca prin urechile acului.
îndrăgostirea trece.
dar dragostea mea pentru tine niciodată.
eu am sărit peste îndrăgostire
de teamă să nu pierd nicicând
ritmul accelerat
pe care-mi dansează vesel inima.
îndrăgostit nu sunt.
îndrăgostit aș fi putut fi.
ca după o vreme să fi uitat tot ce văd acum.
o autostradă suspendată prin mijlocul evului mediu.
un boeing 777 în zbor pe deasupra antichității.
o rază laser care străpunge prezentul și-l eternizează.
un zâmbest peste toate acestea.
o seninătate de cristal.
și pe tine, cătălina mea.
pe tine, inima mea.
 
 
îndrăgostit nu sunt.
îndrăgostit aș fi putut fi.
dar am scăpat de asta ca prin urechile acului.
îndrăgostirea trece.
dar dragostea mea pentru tine niciodată.
eu am sărit peste îndrăgostire
direct în dragostea ta cea mai adâncă.
acolo unde e la fel ceea ce vine după ce pleacă.
îndrăgostit nu sunt.
îndrăgostit aș fi putut fi.
ca după o vreme să uit cum arată
un liliac înflorit într-un câmp de narcise.
ori o narcisă întoarsă spre sine.
o aspacardină.
un zgârienori aurit într-o țară pustie.
o sferă albastră și rece.
un taxi galben spre rai.
ori pe tine, cătălina mea.
pe tine, inima mea.
 
 
îndrăgostit nu sunt.
îndrăgostit aș fi putut fi.
dar am scăpat de asta ca prin urechile acului.
îndrăgostirea trece.
dar dragostea mea pentru tine niciodată.
eu am sărit peste îndrăgostire
de teamă să nu mă înec niciodată
pe scena unui teatru absurd.
să nu devin poezie abstractă.
să nu fiu niciodată un roman fără început și sfârșit.
îndrăgostit nu sunt.
îndrăgostit aș fi putut fi.
ca după o vreme să uit cum arată
cuvântul ce cuprinde necuprinsul.
marginea și nemărginirea.
cerul înstelat de deasupra.
cerul înstelat dedesubt.
ori pe tine, cătălina mea.
pe tine, inima mea.
 
 
îndrăgostit nu sunt.
îndrăgostit aș fi putut fi.
dar am primit mai mult decât atât.
te-am primit pe tine, cătălina mea,
pe tine, inima mea.