luni, 14 iulie 2014

Metaforă și vis treaz - sau primele notițe despre noi



Azi zâmbim, desigur, numai amintindu-ne. Ne-am dat întâlnire, fără să o știm, fără să o bănuim, pe margine de prăpastie. Din câți eram acolo ochii ți-au căzut pe mine. M-ai atins cu aripa (care uneori se vede-n umbră) și m-ai luat cu tine. M-ai invitat simplu, cu noblețe, în dansul tău de zâmbete, dans pe care numai tu îl știi, ca o pasăre rară ce ești.
 
M-am îndrăgostit pe loc. Din prima clipă. Din prima mișcare. Pentru totdeauna.
 
O dragoste deloc din cele obișnuite. Un amor pe cât de subatomic pe atât de astral. În sensul supradimensionat, sub-celular, desigur, și inter-stelar.
 
La primul contact, privindu-te, mărturisesc că a fost ceva electric, ceva de foc prăpăditor și de apă curgând, de fulger lovind cu gingășie pământul. Prima imagine: mâna ta urmărind cu încetinitorul, pe misterul ovalului feței mele transfigurate de plăcerea mișcării, linia unei sprâncene, într-un gând dansat.
 
Vibrai toată, ca o poezie. Ca o muzică.
 
Parcă te-aș fi văzut dansând ca într-o poveste de dragoste. Ca într-o continuare a unei istorii de amor. În care nu ești începutul, ci urmarea. Fără de sfârșit. Și de la început am avut ciudat de tulburătoarea impresie că de fapt ne cunoscusem înainte de a ne fi întâlnit.
 
Acum știu. Sunt sigur. Ne cunoaștem și ne iubim dintotdeauna. De când mă știu, dansăm împreună, deși nu pot spune în interiorul căror dimensiuni.
 
Și întotdeauna ne cunoaște-vom. Știu asta. La fel cum știu că spațiul dintre noi este erogen. Metaforă și vis treaz.
 
Și, chiar și atunci când nu ne atingem unul de celălalt, ne atingem. De departe. De acel departe care ne face să fim cu atât mai aproape. Ne atingem chiar, dar poate și mai ales, atunci când nu o facem.
 
Carnea dansului-nostru-împreună, este o carne de aer. În timp ce dragostea noastră continuă să se consume arzând ca Roma lui Nero. Și simbolic, și în amintire. Și în cele nespuse, nestrigate, de nespus, de nestrigat, dar și în vorba lui Păcală, cea de toate zilele.
 
Sângele mișcărilor noastre este albastru pentru că are culoarea unei dimineți de cer de vară. Dar este și alb, de culoarea unei foi albe de hârtie care își așteaptă poezia încă nescrisă și poate nici inventată încă. Este și negru precum notele înșirate pe portativul unei suite pentru violoncel ale lui Johann Sebastian. Cântată cu ochii închiși, între rai și iad, de către un Pablo Casals beat de muzică. Are și culoarea pământului arat dar și cea a unui izvor care încă nu știe că e izvor. Numai roșu nu e pentru că ar fi prea ușor de suportat.
 
Chiar și atunci când te privesc realizez că privirile ne sunt întoarse înspre înăuntru. Nu ne vedem. Dar nu e nevoie. Ne știm.
 
Aerul dintre noi, este, a fost și va fi o zonă erogenă.
 
Ceea ce se întâmplă cu noi nu este numai dans. Nu este numai dragoste. Este mai mult, și altfel, decât și una și cealaltă.





 

duminică, 13 iulie 2014

Cine spune că nu se citește totul în ochi n-a mâncat niciodată castane



M-a zguduit cu totul Cineva. Cineva care mi-a recunoscut uitătura. Cineva care m-a citit așa cum am citit-o și eu. Cineva care aruncă constant cu scântei în mine. Cineva care mă atrage cu viață în viață. În miezul ei cel mai dulce. Ar fi neadevărat și inoportun să zic „ne-am întâlnit”, pentru că, deși stăm față în față pe nisip, ușor în diagonală, nu ne-am vorbit, nu ne-am atins, nu ne-am adulmecat, doar ne-am intuit.
 
Lumina ochilor ei, în forma unei blonde păpuși helionice, străpunsă de ochi semi-albaștri, stă ca pe ghimpi lângă mine.
 
Cineva este o fată de aproximativ 25 de ani care aduce puțin la înfățișare cu Jacqueline Bisset: păr șaten, uneori spre blond, cu mici pistrui care-i electrizează prezența, care o înalță și o fac irezistibilă, cu trup de amforă și linii curbe, de sirenă sălbatică, neîmblânzită. Port niște ochelari de soare cu lentile perfect rotunde în stilul Jean Reno în Léon, ce încearcă în zadar să-mi devieze atenția de la ochii ei. Îmi zâmbește. Parcă ne vorbim intenționat în limba muților. Și îmi bate inima mai tare. Cine spune că nu se citește totul în ochi n-a mâncat niciodată castane.
 
Ca să vă spun câte ceva despre privirea ei trebuie să o disociez în primul rând de cea a lui Jacqueline Năstrușnica. Apoi trebuie să iau un cărbune să îi hașurez griul. Apoi trebuie să iau un strop de cer și să îl trec prin smarald ca să ajung la culoarea aceea marină, adecvată privirii ei de păpușă șatenă-blondină.
 
Îmi imaginez toată plăcerea, picătură cu picătură, cum ar curge către zonele mele electrice dacă aș atinge-o. Măcar câteva secunde. De ce atâta calvar? Poate pentru că, precum gemenele, ele două mi se pare că au format la un moment dat în Univers o singură entitate. Au evoluat însă diferit pentru că acum Jacqueline Pistruiata de pe plajă pare că o păzește și învăluie spiritual pe Mica Zeiță a Soarelui din fața mea. Felul în care ea își odihnește privirea asupra ei, felul în care ea mă iscodește pe mine, cel din umbra Soarelui, încercând să se asigure că sub netrebnicele mele lentile negre și rotunde nu efectuez vreun viol energetic... toate astea creionează un soi de apartenență mesianică la Frumusețea Sa sau la trena de fluturi pe care o țese în urmă.
 
Fiecare grimasă a miniaturei dumnezeiești feminine care se întinde grațios sub soare în fața ochilor mei pare a fi doar vârful unei acțiuni mult mai ample ce se desfășoară undeva în altă lume, ori în tot Universul, ca un fel de ripple-effect. Are uitătura mândră, incisivă și moale, deopotrivă, de parcă s-ar trage din Nefertiti, ori din Isis însăși, și pun pariu că dacă și-ar dori, măcar și cu o miime din ființa-i supremă, ar face să îmi cadă pixul obraznic din mână și mi-ar zbura capul undeva departe, poate pe un câmp verde. Și totuși, niciodată în lumea asta, sau foarte rar, poate, destinatarii au omorât mesagerul. Așa că iată-mă aici, umil precum un timid ucenic al marilor scriitori care au avut curajul să scrie femeia, îndeplinind un scris, care pare că m-a ales el pe mine.
 
Ceva mă intrigă. Adică atracția și schimbul nostru de replici mute... și îmi aduce aminte de scena din Pan’s Labyrinth” când fetița îl întâlnește pe omul cu ochii în podurile palmelor. Și apare o undă neagră, un fir, ce îi înfășoară. Mărturisesc că ideea că există un motiv pentru ea și, mai ales, un scop, mă face să dorm mai bine noaptea. Parcă între noi doi se țese o nouă lume. Tumultul ei șiroind în cascadă, temperaturile infinite, abisul strâmt și colțuros, dar și inerția începuturilor îmi par toate aproape palpabile.
 
Dacă plec de lângă ea, știu că toate acestea se vor evapora. Aș vrea s-o iau cu mine. Peste tot. Oriunde. Mereu. Și cuvintele din zâmbetul ei să însuflețească în fiecare dimineață pixul și foaia mea. Să producă repetat această imagine irepetabilă despre a cărei veridicitate mă întreb și eu. Aș vrea s-o iau cu mine, peste tot, oriunde, mereu, să mă conving că frumusețea ei decurge dintr-o  viață proprie ce se dizolvă ca mierea într-o certitudine celestă.




video

 

joi, 3 iulie 2014

Compromis




femeia mea cu piept feeric
și cu sângele freon
mă iubește-n întuneric
ca Dalila pe Samson.


n-are foarfeci, nici eu plete,
nici războaie – nicăieri,
însă-n zori, lângă perete,
mă trezesc fără puteri.


n-o alung, nu mă omoară,
(ea nu vrea, iar eu nu pot)
și îndrăgostiți, seară de seară,
ne iubim - și-atâta tot.






marți, 1 iulie 2014

Anunț la ziar



Caut o frumoasă femeie cu poftă de viață, cu studii la zi și cel puțin medii în tainele existențiale ale vieții. Permisul auto nu e obligatoriu. Poate doar dorul de ducă. Ideală ar fi o femeie cu experiență în dinamica zâmbetului și în managementul bucuriei mărunte. De preferință full-time și nu part-time. De asemenea, candidata ideală trebuie să fie o prezență plăcută, care să dezvolte o ușurință în comunicarea cu sufletul și care să demonstreze o atenție distributivă vis-a-vis de micile farse și neconcordanțe ale vieții. Se cere, obligatoriu, posibilitatea deplasării pe litoral în perioada verii și pe vârf de munte în mijlocul iernii, adică oriunde sufletul se simte împăcat cu sine în preajma prietenilor și a lucrurilor cu sens. Ar fi de preferat o disponibilitate pe termen nelimitat. Și o experiență solidă în navigarea printre paginile unei cărți, printre strofele unei poezii ori printre slangurile muzicii jazz, rock, funk, indie. Un plus ar fi și spiritul de echipă, vulnerabilitatea în dragoste, sinceritatea debordantă, eleganța, echilibrul, șarmul, perspicacitatea, rezistența la kitsch, la banal, la urât, la inestetic sau exces. Printre responsabilitățile fișei postului mai intră respectarea programului de zâmbet, a celui de înțelegere din priviri, ori a căutării periodice și regulate de a te regăsi în cele mai prielnice momente în celălalt. Ofer un pachet salarial foarte atractiv care constă în toată bucuria de care sunt capabil, în toată loialitatea, susținerea și încrederea pe care un om o poate exprima în mijlocul tinereții sale entuziaste, dar și bonusuri zilnice care constau în minimum treizeci de săruturi pe zi, în minimum trei mii de zâmbete pe zi (în caz de nevoie numărul acesta poate fi imediat suplimentat), în minimum trei sute șaizeci și cinci de nopți memorabile pe an, în minimum cincisprezece conversații săptămânale intime, cu sens și beneficiu mutual reciproc, precum și cazare definitivă în sufletul meu, în mintea mea, în viața mea, în gândurile mele cele mai ascunse, în gândurile mele cele mai prețioase, în gândurile mele terapeutice, în gândurile mele cele mai bune. Mai ofer, în funcție de randament la bucurie, în funcție de compatibilitate și de augmentare a sentimentelor și trei mese pe zi, preparate dietetic din toate cunoștințele și experiențele pe care le-am acumulat, precum și o expertiză proprie (intuitivă, desigur, nu juridică) în lupta cu orice impediment pe care îl propune la un moment dat (nu-i așa?) viața. Plus un program de lucru elastic care permite femeii să se dezvolte în toată splendoarea ei, care îi permite răgazuri de singurătate, de tăcere și mister, precum și ore la plajă sau ore libere.