joi, 15 septembrie 2016

Pentru o dragoste nesurprinsă nici măcar de sonda spațială Cassini



Istoria m-a adus pe lume exact la timp. Nici mai devreme, dar nici mai târziu. A fost, de fapt, o șireată înțelegere între toate forțele universului în ceea ce mă privește. Un inconfundabil și inajustabil consens universal. Un pact sacru al stelelor vii și al particulelor sălbatice și obraznice care m-au adus pe lume într-o epocă a telefonului și a tehnologiei de vârf - întocmai ca să pot controla cu o singură atingere toate obiectele din jur. Ori ca să-mi pot alege cu un buton fără ezitare muzica, traseul, locurile de vizitat din toată lumea, restaurantele, concertele, aromele, visele, muzeele, prietenii, chiar și cărțile, hainele sau culorile. Sunt norocos, din acest punct de vedere. Sunt, dacă vrei, un magician perfect dresat care jonglează apăsând pe un buton cu toate lucrurile din jur. Și care, prin simpla lui naștere, devorează cu un imens apetit toată imaginația generațiilor anterioare. Sunt, dacă îmi permiți în continuare să exagerez stilistic, un canibal al frumuseții pe care nu o ating de fapt niciodată. Un magician lipsit de crez pentru că, de când te-am întâlnit pe tine am fost lovit de iremediabilul cutremur al ideii că pot controla obiecte dar nu și oameni, emoții, zâmbete sau dragoste. Adică lucruri de suflet și existențial semnificative. Sunt un biet zeu olimpian al informației, o variantă updatată zilnic și metodic a lui Hermes, mereu și fără abatere la zi cu ultimul soft al aparențelor și al frumuseții fără fond.

Dar tu ai destructurat cumva toate acestea. Tu, cea pe care o iubesc, tu, venită pe lume exact la timp, nici mai devreme, nici mai târziu, ca o vicleană înțelegere între toate forțele universului, între sori și stele, între particule și energii cosmice. Tu, venită ca un dar al istoriei într-o epocă a telefonului și a tehnologiei de vârf ca să mă înveți lecția emoțiilor, zâmbetului și iubirii. Lecția acelor elemente ce lipsesc din tabelul lui Mendeev, dar care ne transformă mai mult decât orice altceva pe lumea asta în stele creatoare, în sunete vii și auzibile. Tu, cea care mi-a tulburat cu fericire privirea și sufletul, tu - dovada ireconciliabilă a paragrafului lui Murakami din Iubita mea Sputnik: "Avem nevoie și de o cantitate de lucruri inutile în viața noastră imperfectă. Dacă n-am avea parte de lucruri inutile, viața noastră și-ar pierde până și imperfecțiunea."

Până să te întâlnesc pe tine nu știam cât de fericit pot să fiu. Puteam accesa în câteva secunde toată înformația din lume. Toate bibliotecile, wikipediile și motoarele de căutare din lume. Puteam mima fericirea chiar dacă înțelegeam că oamenii manipulează asemenea vrăjitorilor darul tehnologiei pentru a masca singurătăți din cele mai acute. Știam, de fapt, că gri-ul face parte din lume, chiar dacă tehnologia îl masca cu o nemaipomenită dibăcie. Știam, de fapt, pe de rost crezul lui Truman Capote, potrivit căruia "în California toată lumea merge la psihiatru, este psihiatru sau este psihiatru care merge la psihiatru"

Așa că aceste umile rânduri sărace sunt un elogiu adus intr-un old fashion way prezenței tale în viața mea. Sunt, dacă vrei, psalmi săraci aduși dragostei tale și revigorării pe care mi-a dăruit-o fără să-mi ceară nimic în schimb femeia din tine. Cuvinte de recunoștință și dragoste pentru că mi-ai arătat calea cea mai simplă: dacă faci doar ceea ce fac ceilalți, vei gândi doar precum ceilalți. 

Am primit cu brațele deschise și cu ușa minții descuiată binefacerile dragostei tale. Și te iubesc și zâmbesc din simplul fapt că nenorocitul de Kundera avea dreptate când țipa ca din gură de șarpe că dragostea este un cadou nemeritat. Pentru că n-am fost deloc pregătit pentru așa ceva eu, cel adâncit cu privirea în ecrane inteligente, touch-screen-uri, aplicații și fotografii ireale. Te iubesc și de aicea de unde sunt acum îți spun că dacă aș găsi un loc adevărat care să mă facă să mă simt precum ziua aceea în care tu m-ai sărutat prima dată, aș cumpăra niște mobilă și i-aș pune pisicii un nume. 

Tu mi-ai permis să mă ascult pe mine, nu pe alții și tu m-ai făcut să iubesc lumea asta pentru toate acele secrete pe care tehnologiile oricât s-ar strădui nu le pot surprinde. M-ai făcut să închid ochii și să văd mai mult decât vedeam cu ochii deschiși și să înțeleg de ce confuzia nu e decât un cuvânt pe care noi l-am inventat pentru o ordine pe care nu o înțelegem încă.

Sunt lucruri pe care toată tehnologia asta perfectă nu le poate dezvălui. Și sunt cel mai fericit că e așa. Sunt fericit că nici o tehnologie nu poate desena un sentiment ca acela al nopților cu trupurile noastre încolăcite la patru dimineața, sau nu poate ști ce se ascunde în spatele Camerei Albastre pe care ne-a dăruit-o Picasso,  sau de ce apar de nicăieri lacuri în Tunisia, sau ce s-a întâmplat până la urmă cu armata regelui Cambyses, sau de ce apar insule pe satelitul Titan al planetei Saturn, sau de ce muzica și o seară de dans cu tine mă face de zeci de mii nemuritor.

Te iubesc și îți mulțumesc, femeie iubită, pentru darul înțelegerii și pentru înțelepciunea lipsită de comoditatea confortabilă a butonului atotștiutor. Dar, mai ales, îți mulțumesc pentru emoție. Pentru tot ceea ce este greu de descris în cuvinte... pentru că trebuie să vii și să simți. La fel cum încă simt prin piele prima noastră după-amiază de dans, care a scăpat neobservată inclusiv sondei spațiale Cassini, pentru clipele noastre de sensibilitate în cuplu, pentru toată arhitectura zâmbetului tău molipsitor, pentru toate parcurgerile, ruperile de ritm, pentru trecerea dintr-un spațiu larg într-un spațiu îngust, pentru toată această pulsație spațială pe care o simt clocotindu-mi în sânge când mă săruți, pentru toată această ritmică a volumelor, în care nimic nu este uniform și nimic nu este repetabil... Pentru că iubind, la orice pas, la orice schimbare de unghi apare altceva... alte vederi, alte turnuri, alte acoperișuri - ceva care nici măcar într-un film nu se poate reda.