vineri, 30 decembrie 2016

unicul joc la care excelam



copil fiind, eram apreciat
doar pentru felul în care
știam să râd - 
râdeam de parc-aș fi știut
ziua în care Dumnezeu
va veni printre noi ca ursul la zmeură.
singura libertate pe care-o știam
copil fiind, era râsul - 
și-acest comportament obscen al ochilor
era unicul joc la care excelam,
căci numai eu îi știam regulile.
cea mai mare izbândă a copilăriei mele
era invidia pe care le-am stârnit-o
sfinților ce, dintr-un neajuns al
sfințeniei lor, nu puteau să râdă.
(ah! să ai față de sfinți
avantajul hohotelor,
copil fiind).
mai târziu, crescând, am continuat să râd
și pentru că făcând altminteri ar fi fost
ca și cum le-aș fi ascuns tuturor faptul
c-am fost copil
și îmi era frică să trec neobservat
printre oameni
cum înțeleg că sunt condamnați să
treacă cei ce n-au avut copilărie.
și-am râs pentru că adevărata chemare
a ochilor mei era râsul!
și-am râs până când am cunoscut
umilința de-a descuraja îngerii,
semănându-le - 
și deci remușcarea de-a nu mă mai
putea justifica înaintea frumuseții
ca om!



joi, 29 decembrie 2016

Ca un arbore în mijlocul pustiului


Ar trebui să fim sinceri şi să recunoaştem că nu avem nici cea mai mică idee despre cum se trăieşte. Nici părinţii noştri nu ştiu, nici bunicii, niciunul dintre strămoşii noştri nu a ştiut decât să supravieţuiască. Dovezile arheologice, istorice, antropologice doar atât pot atesta: un lung şir de supravieţuiri care ne-a educat doar cât să primim viaţă şi s-o dăm mai departe. Cultura noastră e o acoperire a lipsei de sens. Sentimentele sunt momeala. Tot timpul ăsta pierdut sub imperiul minciunii… Ce avem să le dăm urmaşilor noştri? Statui? Cărţi care se contrazic? Ştiinţă care se autoexplică? De ce n-am recunoaşte de foarte devreme că nu avem răspunsuri? Ne e teamă că pierdem controlul? Ne e teamă că pierdem iluzia? Ne e teamă că rămânem goi, transparenţi, vulnerabili? Sigur că ne e teamă. De aceea transmitem această teamă copiilor noştri şi apoi îi pedepsim fiindcă mint. Mai târziu, când copiii devin adulţi, îi pedepsim fiindcă spun adevărul şi ne sperie. Vrem să se întoarcă la teamă. De cele mai multe ori reuşim să-i întoarcem. Aceasta-i moştenirea pe care simt că am primit-o. Nu vreau să o dau mai departe. Nu vreau să mă întorc la supravieţuire. Mi-e teamă că uneori se poate întâmpla să-ţi pierzi umanitatea printre teorii. Tot felul de teorii. Printr-un amalgam de informație imens și înfricoșător cât un uragan turbat. Care îți îngustează pereţii fiinţei până la sufocare. Alteori – tomuri de cunoştinţe şi informaţii te strivesc în tine, subtil, până la nefiinţă. Şi se întâmplă să pierzi, să câştigi, să dai înapoi, sau să avansezi şi uite aşa, tot înaintând, undeva, pe parcurs te priveşti în oglindă  şi nu mai eşti tu. Viaţa şi lumea au pus stăpânire pe tine de mult. Eşti în lume şi al lumii. Cu prisosinţă chiar. E timpul să ne eliberăm de toate astea. Iar eu, de pildă, voi începe prin a răsturna cu încăpățânare propria-mi matriță existențială. O voi zgâlțâi până ce lumea mi se va arăta plină de emoție, plină de miez și elan, până ce mâna mea ca o pasăre zgribulită se va cuibări în buzunarul tău, viață! Până voi primi acea linişte caldă și binefăcătoare. Până când am să mă surprind zâmbind sau încruntându-mă la toate clădirile bătrâne care ne fură zilnic 8 ore din dragoste. Mai e puţin. Dar o să am răbdare. Eu, cel veşnic agitat ca un peşte în năvod și obosit de zilele care ne gonesc pe tot felul de străzi, printre tot felul de oameni, până ce ne rămân, pe-o farfurie mereu goală şi pe o muzică blocată pe nişte corzi, aceleași goale promisiuni. Îţi promit, dragă existență, că fericirea îmi va fi de-acum înainte un animal de companie pe care îl voi plimba prin alt oraş, până va adormi la picioarele mele, iar manualul existenței, primit cadou de la alții, îl voi catapulta direct pe lună, că să am grijă numaidecât de propriul suflet, de propriul zâmbet și de toată iubirea asta crescută în mine ca un arbore în mijlocul pustiului.




joi, 8 decembrie 2016

nenumărate chițibușuri esențiale



În această lume cu geometria ei variabilă, din care lipsea simetria și acel nu știu ce care să redea fiecăruia locul său într-un desen general, eu te-am ales pe tine. Sau tu m-ai ales pe mine. Știu, poate că nu e nevoie de motiv pentru a iubi. Poate. Sau poate că tu ai purtat atâta timp în ochi și-n suflet zăpada celor mai frumoși munți de iarnă pentru a-mi dărui numai mie dragoste eternă, dragoste necondiționată.  Cine ești tu, de fapt, femeie pe care te iubesc? Din câți fulgi anume ți-a fost țesută pielea și, mai ales, de ce mă faci să plutesc până sus, spre nemărginirea amețitoare a stelelor antarctice? E greu să mai atârn cuvinte. Caii fericirii noastre nu se opresc niciodată din galop. Spiriduși, baloane de gumă de mestecat, broscuțe mecanice, soldăței de Crăciun, scrisori pe hârtie parfumată, esențe de brad, motocei pentru pui de pisică, Moși Crăciuni de ciocolată, ștampile cu girafe, ponchouri cu ciucuri, melodii vesele, ochelari de pirat, ocarine din lut, nenumărate chițibușuri esențiale, toate s-au așezat acum în mine. S-au așezat cuminți și așteaptă, nerăbdătoare, ca tu să mă săruți sfios pe gură, ca tu să mă mai săruți o dată, pe colțuri, iar și iar, iar ele toate să sară în sus de bucurie, într-o explozie fericită de culori și mentă. Într-o explozie de muzică neinventată. Când te dăruiești, primești mai mult decât dai, căci nu erai nimic și începi să te împlinești. Teoria mea este că longevitatea zâmbetului cu care mă îmbrac din ziua întâlnirii noastre se datorează iubirii dăruită de tine. Sau gândului că ai putea ai accepta să-mi porți numele. Ori să-ți însușești pentru tot restul vieților noastre ideea că am renunțat deja la nemărginitul Eu ca să mă nemărginesc în tine.




luni, 31 octombrie 2016

absorbții




nu știu dacă cineva îți mai trimite
momente de tăcere
sau dacă cineva
te-a absorbit, dorindu-te.
ca o apă care înmoaie pâinea,
ca o pâine înmuiată-n apă.


nu știu dacă cineva ți-a mai adus
câmpiile și vântul
și răsăriturile lunii
în ceasurile rare
ori nemărginirea aceea
de a umple pâmântul
cu porumbei
și păsări lungi de mare.


nu știu dacă ochii tăi albaștri
mă fac mai pur, mai bun
sau doar palmele mi-s pline
de dorul de a zbura...


 dar știu că aș vrea
ca buzele mele peste buzele tale
să rămână cel mai frumos furt de fragi
din literatura lumii.



duminică, 30 octombrie 2016

despre cel mai sacru totem | căruia i se spune iubire



| dintr-un impuls de antropolatrie | am să născocesc un roman | ca un castel, irespirabil | despre mine și tine | coborât dintr-un ceresc paravan | de flori de verbine | am să inventez un poem | am să scriu o psaltire | despre cel mai sacru totem | căruia i se spune iubire | am să scriu cum alții pictează | ori cântă ori plâng | am să scriu uite așa, printre litere fredonând | am să-ți iau sărutul ca pe o poruncă | visând că viața e albă și lungă | am să scriu despre o nemaivăzută stare | în care ți-aș face un prunc sau o pruncă | din alb de petală de floare | am să scriu despre piele sau despre zapis | într-o noapte târzie din an | oare ce suntem noi: zăpadă sau vis? | mireasmă sau floare de măr ionatan? |  

| dintr-un impuls de antropolatrie | am să născocesc un roman | ca un castel, irespirabil | despre mine și tine | coborât dintr-un ceresc paravan | de flori de verbine. |








 

marți, 25 octombrie 2016

în stratul acela de cumuluși nevorbitori



Poate că m-am grăbit.
 
Poate că viața, ca o balenă monstruoasă cu stomacul fără capăt m-a înghițit și pe mine, în cele din urmă.

N-am să insist.

S-a căzut de acord cu mult timp în urmă că viața este arta de a desena fără radieră.

Dar cum ar fi oare să-mi adun toți prietenii sub un dig stâncos, pe o faleză, sub un mal abrupt? Să ne ferim de ochi iscoditori, să ne lipim de pământ, în liniște?

Poate că atunci cuvintele ar fi zmee și ar plana în zbor, lin, între privirile noastre, înalte, fără glas. Ca o compoziție  migăloasă mulată pe un strat compact, de vocabule, care ne-ar acoperi viețile dezbrăcate de teamă, de grabă. Ochii culcați ar interpreta doar cerul, în simfonii de răsărit, uneori recviem-uri...
 
Poate că am fi puțini și fericiți. O fericire educată, predată, învățată pe de rost, aplicată à la lettre.

N-am avea decât pescăruși în preajmă. Ne-am hrăni împreună, cu pești, cu alge, cu țipetele zburătoarelor sălbatice. 

Am ști că s-a petrecut renunțarea. Un fel de a lăsa brațele să nu mai caute.

Aș rămâne singur, uneori. Prietenii mei ar pleca în larg, sirene. I-aș urmări cu gândul, sub ape adânci. Eu aș încerca doar mersul. Fiecare pas ar fi luat ca pe o fericire.

Aș fora clipa.

M-aș amăgi fără frică.

Poate că și tu te-ai grăbit.

Nu știu dacă ar mai fi loc, pe faleză...

Dar ce frumos ar fi să fim cu toții acolo, împreună, să comunicăm, în stratul acela, de cumuluși nevorbitori, cu zmee colorate viu, de vocabule ascendente, aspirante la prietenie...











 
 
 


luni, 24 octombrie 2016

apa și foșnetul de hârtie mototolită



am cunoscut un nene
care fotografia apa. apa dulce / sărată
din bălți / râuri / oceane


apa din stropii de ploaie sau pur
și simplu apa dintr-o sticlă de 
plastic


sau chiar apa dintr-o perfuzie - 


îi plăcea cum se curbează întunericul
la suprafața lucrurilor -
cum se îneacă muțenia într-o
fântână
ca un pui de motan cu nouă vieți


*
într-o noapte și-a surprins chiar 
și lacrima
într-o formulă
dar poza asta n-a mai apucat
să o vadă


*
mie - de pildă
îmi plăcea cum se îndoaie
lumina pe sub ușa de brad / palma
groasă mișcându-se între hârtia
lucioasă și ochiul acela orb / cărămiziu
foșnetul de hârtie mototolită /
zgomotul surd al siluetelor 
apa din fiecare om sau


aburii ceaiului de mușețel
răcoarea dimineții ce obișnuia
să îmi scalde mintea
așteptând să urc ale zilei trepte
cu jocuri senine și cuvinte pline 


dar poate că cel mai mult 
îmi plăcea să mă bat cu orice gând
care-mi întoarce spatele
și să iubesc din răsputeri 
toate formele iubirii
sculptate în ochiul meu monocord.









 


 



vineri, 21 octombrie 2016

Pentru râsul care îmi sparge catedrala pieptului din prea multă fericire



Sunt un bărbat. Sunt o mână de lut și, drept urmare, o creație supusă greșelii. Dar te iubesc. Și gust zenit numai din gura ta și gust răcoare numai din umbra ta și scut sunt doar pentru că tu exiști. Și insist să-ți spun toate acestea pentru a-ți mulțumi. Pentru a-ți fi numai ție, femeie pe care o iubesc, recunoscător pentru toate penele care triumfător îmi gâdilă zâmbetul, pentru toate diminețile pe care deja le ating și nu doar le văd, și mai ales pentru râsul acela care uneori îmi sparge catedrala pieptului din prea multă fericire. Pentru toate darurile pe care le-ai așezat, iubindu-mă, la picioarele mele. Știu, uneori eu sunt cel care abat furtuna asupra noastră, eu sunt cel care trag o draperie neagră peste cer, eu sunt cel ce amestecă în cazanul existenței noastre toate culorile amare ale curcubeului, dar te iubesc și în genunchi îmi cer mândru iertare. Îmi cer iertare și renunț la toată puterea asta dumnezeiească de a fi bărbat și îți cer ție, femeie care mi-ai îmblânzit sufletul, pâmântească iertare. Îți cer iertare ca să pot fi din nou fiul copilului meu, și bunicul bunicului meu și nepotul nepoților mei nenăscuți încă. Și da, poate că înainte să te întâlnesc pe tine mi-am trăit deja toate viețile și morțile pe toate mi le-am murit, și am fost eu, sau am fost altcineva, sau am fost fiecare din ceilalți, unul câte unul și toți laolaltă, învățând toate iubirile pe de rost, toate fricile și toate urile, să ucid și să dau viață, să râd și să plâng cu râșii și cu plânșii, dar până să mă iubești tu n-am fost de fapt niciodată ceva în toată această iluzie, niciodată nimic în tot acest teatru cartezian unde probabil un prestidigitator ne-a păcălit pe toți.

Sunt doar un bărbat, o mână de lut și, drept urmare, o făptură menită greșelii. Palmele mele nu pot fi iubite ori mângâiate de nimic altceva în afară de nurii tăi evanghelici iar sensul existenței mele a fost demult stabilit: în fiecare zi să te port pe umeri, Ahile să-ți fiu, ori Adonis, să-ți servesc nirvana la micul dejun, să-ți sărut nepătrunsurile, să-ți fiu numai ție, femeie magdalenă, același păstor al sufletului tău îmbrăcat în cireș, același orizont în fața lumii care numai când râzi tu râde, care numai când îl săruți tu fluieră a Bob Dylan, I shall be released sau alte cântece pe care fluturii le îngână apoteotic peste cele mai frumoase dealuri galbene pe care numai îndrăgostiții ascunși periodic de planetă le mai poartă-n suflet.









vineri, 14 octombrie 2016

un om căruia nu-i mai taie vreo pisică neagră drumul



de când sunt iubit
și cunosc magia blajină a numelui tău
sunt un om norocos.
sunt un om căruia nu-i mai taie vreo pisică neagră drumul
și nici sughițul orei nu-i mai oprește minutarul.
și am atâta lumină în templul celular
și totul îmi curge atât de frumos
că până și viermii îmi croșetează în pământ dantele
ba chiar mi-am iertat și pașii că nu m-au pus pe fugă
iar stelelor toate le-am plătit integral chiria luna aceasta
inclusiv celor căzătoare și celor bolnave care
aleg să moară pe pământ
așa încât mie în fiecare oră să mi se facă dimineață
uitați-vă și priviți-mă cum
îmi arborez pe tâmple anii ca pe o izbândă
exact cum își ține cerbul pe frunte
propriul trofeu de vânătoare
amin. 




 

 

marți, 11 octombrie 2016

Atât de tineri și stupid de frumoși



Melodia perfectă are întotdeauna buzele roșii. E gustoasă ca mustul de noiembrie și zâmbește pe umărul tău până-ți înfige în inimă tocul cui. Ea schimbă cu ușurință parfumul și găsește mereu drumul cel mai scurt către șira spinării. Apoi atacă cu sensibilități aparte vrând să-ți transmită ilustrativ că de fapt viața e muzică și muzica e viață, nimic mai simplu, dar și că doi oameni pot fi, prin ascultare adâncă, prin dragoste și sunet, doi hoinari rătăciți benevol în Cuba anilor 60, pe o terasă somptuoasă cu orchestră, unde probabil cântă Beny Moré și unde cu toții am părea prin teleportare atât de tineri și stupid de frumoși. Ce e muzica de fapt dacă nu o mică aventură în fața clipei ce trece pe lângă noi dansând dar și apropiindu-ne cu încă un pas de chintesența dragostei?



 

 


luni, 10 octombrie 2016

O săptămână din circuitul sensibilității mele axiomatice


 Luni. O zi în care circumvoluțiunile mele atipice - odinioară contaminate în exces de rebeliune existențială - rămân scurtcircuitate fatal din clipa scrijelită pe răbojul destinului de nimbul tău mult prea albastru și izbit vremelnic de ecoul întemnițatului meu suflet. 

Marți. Marți urc un milion de trepte alături de tine, ating dacă vreau un petic de cer, gust și puțină ambrozie, ba chiar nisip îmi curgi prin cord din auricul în ventricul și mi te furișezi în sânge și-alergi odată cu el pe circuitul sensibilității mele axiomatice. 

Miercuri. Ziua când îmi legi visele în celulele tale, modelându-mi adn-ul care se reinventează de la o clipă la alta, cameleonic, când îmi clonezi sufletul după zâmbetul tău, până devin țipăt, până mor de tine epidemic, incurabil fericit, ca un fel de dinozaur divin.

Joi. Joi aștept sărutul tău ca solnița cu sare, ca un om înfometat de dragostea femeii mult prea iubite, joi aduce seara când bați la ușa mea desculță și-mi atingi cu degetele lungi clapetele sufletului ca într-un cântec ritmat de-al lui Ray Charles pe care nici nu l-a scris încă.

Vineri. Aduce orele când te plimbi agale pe neliniștea din somnul meu, când mă faci să cred c-am regăsit paradisul pierdut, când uneori mă visez pian iar tu îmi guști fiecare clapă demonstrându-mi fără echivoc că nimeni altcineva nu m-a penetrat atât de ușor și atât de adânc până în cele mai de taină colțuri ale sufletului.

Sâmbătă. Timpul perfect pentru a medita ce atingere delicată au inventat îngerii când te-au plămădit pe tine, pentru a realiza că nimeni altcineva nu mi-a luat în căușul palmelor inima pentru ca mai apoi apropiind-o de buze să-i șoptească "uite, te-am croit după chipul și asemănarea mea, adică chinuitor de dulce, amețitor de vie, înstelată ca o noapte polară în care te-am visat alergând prin stepa trupului meu flămând."

Duminica. Ziua când dragostea și mângâierea pe care o porți explodează, până ce mă pierd adulmecându-te în liniștea buzelor încălzite, pe mugurul sfârcului dat în pârg, cu toate degetele tremurând pe claviatura pianinei ascunse în oaza binefăcătoare a trupului tău, unde mai nou obișnuiesc să mă scufund și să-mi răcoresc pupilele dilatate, ziua când știu cel mai bine cât de flămând am fost și cum m-a mistuit setea, praful, și toți ciulinii drumurilor cu sens unic și taxă de parcare până ce te-am întâlnit pe tine, până m-ai strâns în căușul palmei și m-ai modelat după chipul tău și m-ai ascuns sub coasta stângă, departe de lumea bolnavă, ca să trăiesc și să mor spre a renaște numai în trupul tău, unde întreg îți aparțin și unde ești a mea cu fiecare parte.











duminică, 9 octombrie 2016

o mulțime de puncte




periodic
am un fel de viziune
în care


o mulțime de puncte
unite de mâna unui copil
cu miezul cald al pâinii
conturează
întoarcerea puiului în ou 







sâmbătă, 8 octombrie 2016

Unul de noapte, altul de zi




M-am gândit să-ți scriu despre fericire. Dar mi-am dat seama că fericirea o învăț zilnic de la tine. O învăț privindu-te cum zâmbești, cum râzi din senin, cum tresari și cum știi să te bucuri sincer. Știu, poate că oamenii mari nu sunt fericiți tot timpul. Cu cât trece viața, fericirea nu se mai calculează în ani, ci în secunde. Mirarea îmi vine câteodată și din faptul că secundele tale sunt atât de intense. Și tu pe toate mi le dai mie. Asemenea celui mai zglobiu copil. Sunt fericit și mă bucur că tu poți fi copil. Numai copiii pot avea parte de o nemărginită fericire. Nici nu știu cum ar trebui să-ți mulțumesc. Dar vreau totuși, să îți "mulțumesc" pentru că realitatea vieții am confruntat-o cu izbândă numai cu ajutorul tău, prin toate bucuriile pe care le-ai transmis. Bucurii și trăiri care ne-au întărit și fortificat sufletele într-un mod care întrece orice alăturare săracă de cuvinte. Nu știu nici de ce oamenii sunt atât de complicați, nici de ce aleargă atât de mult după fleacuri, la fel cum nu știu nici de ce în lume ura și ignoranța e mai frecventă decât dragostea sau unde dispare dragostea, dar atât cât îmi va sta în putere, te voi feri de toată răutatea lumii. Noi, ca unul pentru celălalt, suntem paznicii sufletelor noastre, unul de noapte, altul de zi. Și lumea o vom descoperi de-acum înainte numai împreună. Ce zici? Știu, fericirea este ascunsă în lucruri imposibil de măsurat. Sunt atâtea lucruri pe care încă ni le vom împărtăși, atâtea cadouri simple și pline de substanță care ne așteaptă. Atâtea abordări și infinite perspective.  Dar îți făgăduiesc că voi învăța zilnic din exemplul tău, din bucuria și dragostea ta de femeie minunată, și că voi știi astfel când să fiu aspru cu mine însumi, drept cu prietenii cu suflet larg dar și cu cei răi. Voi știi când să fiu mic, neînsemnat dar și când să fiu puternic și de nestăvilit. Voi știi să mă dau tare când sunt slab și voi știi, mai ales, să-ți desenez un curcubeu peste fiecare zâmbet pe care mi-l dăruiești din dragoste. Mai ții minte când mi-ai spus prima dată că mă iubești? Mai ții minte unde și când și în ce fel? Eu nu te-am văzut niciodată de atunci roșind așa de tare. La fel cum n-am cunoscut niciodată emoție mai mare. Păstrează cumva în minte și în suflet rândurile acestea, pentru ca la bătrânețe să mi le recitești în fiecare duminică. Să fim și atunci binecuvântați ca și acum, și să-ți pot descifra din ochi același cer senin și aceeași dragoste pe care o văd azi. Cu toată dragostea din lume, Robert. 






joi, 6 octombrie 2016

cum să mai plec?







în pielea ta miroase-a busuioc.
a ploaie, și a humă și a foc,
a frunze ce-ostenit se lasă jos,

de fapt
 
în tine toate-a toamnă miros.


în părul tău miroase-a flori de nuc,
a dor de zile calde ce se duc,
a înserări de ceață și de fum

de fapt

la tine toate-s toamnă... nu știu cum...


iar palma ta miroase a cafea
iar când la geamul tău a mai căzut o stea
în ochii tăi mi-e drag, mă pierd, mă-nec

de fapt

la tine-i adevărata toamnă. cum să mai plec?






joi, 15 septembrie 2016

Pentru o dragoste nesurprinsă nici măcar de sonda spațială Cassini



Istoria m-a adus pe lume exact la timp. Nici mai devreme, dar nici mai târziu. A fost, de fapt, o șireată înțelegere între toate forțele universului în ceea ce mă privește. Un inconfundabil și inajustabil consens universal. Un pact sacru al stelelor vii și al particulelor sălbatice și obraznice care m-au adus pe lume într-o epocă a telefonului și a tehnologiei de vârf - întocmai ca să pot controla cu o singură atingere toate obiectele din jur. Ori ca să-mi pot alege cu un buton fără ezitare muzica, traseul, locurile de vizitat din toată lumea, restaurantele, concertele, aromele, visele, muzeele, prietenii, chiar și cărțile, hainele sau culorile. Sunt norocos, din acest punct de vedere. Sunt, dacă vrei, un magician perfect dresat care jonglează apăsând pe un buton cu toate lucrurile din jur. Și care, prin simpla lui naștere, devorează cu un imens apetit toată imaginația generațiilor anterioare. Sunt, dacă îmi permiți în continuare să exagerez stilistic, un canibal al frumuseții pe care nu o ating de fapt niciodată. Un magician lipsit de crez pentru că, de când te-am întâlnit pe tine am fost lovit de iremediabilul cutremur al ideii că pot controla obiecte dar nu și oameni, emoții, zâmbete sau dragoste. Adică lucruri de suflet și existențial semnificative. Sunt un biet zeu olimpian al informației, o variantă updatată zilnic și metodic a lui Hermes, mereu și fără abatere la zi cu ultimul soft al aparențelor și al frumuseții fără fond.

Dar tu ai destructurat cumva toate acestea. Tu, cea pe care o iubesc, tu, venită pe lume exact la timp, nici mai devreme, nici mai târziu, ca o vicleană înțelegere între toate forțele universului, între sori și stele, între particule și energii cosmice. Tu, venită ca un dar al istoriei într-o epocă a telefonului și a tehnologiei de vârf ca să mă înveți lecția emoțiilor, zâmbetului și iubirii. Lecția acelor elemente ce lipsesc din tabelul lui Mendeev, dar care ne transformă mai mult decât orice altceva pe lumea asta în stele creatoare, în sunete vii și auzibile. Tu, cea care mi-a tulburat cu fericire privirea și sufletul, tu - dovada ireconciliabilă a paragrafului lui Murakami din Iubita mea Sputnik: "Avem nevoie și de o cantitate de lucruri inutile în viața noastră imperfectă. Dacă n-am avea parte de lucruri inutile, viața noastră și-ar pierde până și imperfecțiunea."

Până să te întâlnesc pe tine nu știam cât de fericit pot să fiu. Puteam accesa în câteva secunde toată înformația din lume. Toate bibliotecile, wikipediile și motoarele de căutare din lume. Puteam mima fericirea chiar dacă înțelegeam că oamenii manipulează asemenea vrăjitorilor darul tehnologiei pentru a masca singurătăți din cele mai acute. Știam, de fapt, că gri-ul face parte din lume, chiar dacă tehnologia îl masca cu o nemaipomenită dibăcie. Știam, de fapt, pe de rost crezul lui Truman Capote, potrivit căruia "în California toată lumea merge la psihiatru, este psihiatru sau este psihiatru care merge la psihiatru"

Așa că aceste umile rânduri sărace sunt un elogiu adus intr-un old fashion way prezenței tale în viața mea. Sunt, dacă vrei, psalmi săraci aduși dragostei tale și revigorării pe care mi-a dăruit-o fără să-mi ceară nimic în schimb femeia din tine. Cuvinte de recunoștință și dragoste pentru că mi-ai arătat calea cea mai simplă: dacă faci doar ceea ce fac ceilalți, vei gândi doar precum ceilalți. 

Am primit cu brațele deschise și cu ușa minții descuiată binefacerile dragostei tale. Și te iubesc și zâmbesc din simplul fapt că nenorocitul de Kundera avea dreptate când țipa ca din gură de șarpe că dragostea este un cadou nemeritat. Pentru că n-am fost deloc pregătit pentru așa ceva eu, cel adâncit cu privirea în ecrane inteligente, touch-screen-uri, aplicații și fotografii ireale. Te iubesc și de aicea de unde sunt acum îți spun că dacă aș găsi un loc adevărat care să mă facă să mă simt precum ziua aceea în care tu m-ai sărutat prima dată, aș cumpăra niște mobilă și i-aș pune pisicii un nume. 

Tu mi-ai permis să mă ascult pe mine, nu pe alții și tu m-ai făcut să iubesc lumea asta pentru toate acele secrete pe care tehnologiile oricât s-ar strădui nu le pot surprinde. M-ai făcut să închid ochii și să văd mai mult decât vedeam cu ochii deschiși și să înțeleg de ce confuzia nu e decât un cuvânt pe care noi l-am inventat pentru o ordine pe care nu o înțelegem încă.

Sunt lucruri pe care toată tehnologia asta perfectă nu le poate dezvălui. Și sunt cel mai fericit că e așa. Sunt fericit că nici o tehnologie nu poate desena un sentiment ca acela al nopților cu trupurile noastre încolăcite la patru dimineața, sau nu poate ști ce se ascunde în spatele Camerei Albastre pe care ne-a dăruit-o Picasso,  sau de ce apar de nicăieri lacuri în Tunisia, sau ce s-a întâmplat până la urmă cu armata regelui Cambyses, sau de ce apar insule pe satelitul Titan al planetei Saturn, sau de ce muzica și o seară de dans cu tine mă face de zeci de mii nemuritor.

Te iubesc și îți mulțumesc, femeie iubită, pentru darul înțelegerii și pentru înțelepciunea lipsită de comoditatea confortabilă a butonului atotștiutor. Dar, mai ales, îți mulțumesc pentru emoție. Pentru tot ceea ce este greu de descris în cuvinte... pentru că trebuie să vii și să simți. La fel cum încă simt prin piele prima noastră după-amiază de dans, care a scăpat neobservată inclusiv sondei spațiale Cassini, pentru clipele noastre de sensibilitate în cuplu, pentru toată arhitectura zâmbetului tău molipsitor, pentru toate parcurgerile, ruperile de ritm, pentru trecerea dintr-un spațiu larg într-un spațiu îngust, pentru toată această pulsație spațială pe care o simt clocotindu-mi în sânge când mă săruți, pentru toată această ritmică a volumelor, în care nimic nu este uniform și nimic nu este repetabil... Pentru că iubind, la orice pas, la orice schimbare de unghi apare altceva... alte vederi, alte turnuri, alte acoperișuri - ceva care nici măcar într-un film nu se poate reda.














 

 
 

miercuri, 29 iunie 2016

cu pașii tăi de farandolă, cu fusta ta buline toată



eu atât de mult te iubesc încât prin tine am cunoscut neinventatele semne de punctuație. cele care ne lipsesc, știi tu, cele care nu ne sunt la îndemână, atunci când sufletul exprimă fericire. e uimitor câte grădini ai sădit cu atâta eleganță în insula mea sălbatică de când ai pășit prima dată în ea, exact așa cum ești - frumoasă și întreagă, cu pașii tăi de farandolă, cu fusta ta buline toate, cu părul roșu, strâns, ca asfințitul de august, - și cu parfumul tău cules agale din gardeniile strivite. între noi e tot timpul un dans și o flăcără ce mă poartă dinspre ochii tăi albaștri către o casă galbenă cu ferestre mari ce-ți ajung până la glezne. îți iubesc gleznele. cum îți iubesc de fapt toți milimetrii făpturii tale. iar când te sărut - sunt tot mai familiar cu matematica norilor, cu vinul evadării, cu verdele vieții, cu virgula de pe frunte, cu dorul de extaz. și nu știu, la schimb, cum să îți întorc acest binecuvântat favor, și să te fascinez și eu la fel de tare (habar n-am cum). mi-e imposibil. mai ales că tu ai cea mai bună cameră de fotografiat. care vede prin oameni. cu lentile focusate numai către planeta mea interioară, acolo unde eu, îndrăgostit și consternat, nu pot decât să privesc înapoi la oblicul tău orbitor.












 


marți, 28 iunie 2016

ca Shakespeare într-o carte


îți amintești, minune? te-am întâlnit pe Marte!
veniseși să deretici albastrul decrepit.
sculptai în bronz o rază. și-atunci eu te-am ochit
și te-am închis în mine, ca Shakespeare într-o carte.


îmi bați de fapt în piept cum bate rățușca în găoace,
când îi e dat să iasă-afară din albuș.
și-mi colorezi azurul cu râsu-ți jucăuș
 că tot inimograful în cercuri se desface!


te-aș mai lua pe buze, măcar pân' la solstițiu
să naștem un poem în doi, pe firmament.
apoi să-ți las întreg nisipul mării - ca testament
și lumii să dezlege un tâlc, drept exercițiu.