luni, 30 mai 2011

Despre lotuşi şi iluzii.


nu prea pricep cum aş putea desprinde câţiva lotuşi. mă gândesc că am uitat cum se desenează un cerc. sunt însetat şi refuz să beau. poate fiindcă apele sunt îndumnezeite, până la marginea trăibilului. luptătorii află că de fapt nu mai există nici o miză. înţelepţii sunt ursuzi fiindcă nu mai au obiectul muncii. oamenii nu ţin la viaţă, ci îşi înşiruie deşertăciunile...
nu poate fi vorba de libertate. alegem de fapt dintre lucruri care ne nemulţumesc. sunt zile umplute de un desiş al neputinţei. nu întâmplător scris repetitiv. mă abţin deseori să nu fac alegeri la întâmplare. neîntâmplate încă lucruri ne sunt.
cum să aleg adevărul perindat în jurul frunţii? există atâţia oameni care nu-şi măsoară măcar un centimetru de creştet. trebuie să învăţ vremelnic să las pe un munte al gândului tot întunericul tău. să rămână fără tine, să-ţi oprească mersul mai departe, să te lipsească de sentimentul epidemic al idolatrilor. să-ţi împiedice expansiunea inutilă.
tu nu simţi uneori tăcere faţă de simetrie? nu percepi cum acel ceva din mâinile tale se prelungeşte lacom prin toate spaţiile asimetrice? ţi-o spun direct, cine vede, atinge.
simt în noi iluzia unei nedreptăţi, a unei culori, a unui cuvânt uzat. presimt iluzia. îmi pare că ne construim pe noi înşine în noi labirinturi iluzorii. iar eu mi-am pierdut ispita magicului, ispita credinţei, ispita de a alege altceva decât esenţa. şi nu înţeleg de ce omenescul se tot moşteneşte repetat, din omenesc.
mai bine nu () ierta, şi nici nu () uita. mai bine iubeşte din nou, ca şi cum în el ai găsi partea mea bună. e simplu când spui. cumva e aproape imposibil în neomenesc.
nu voi desprinde lotuşii. le păstrez rădăcinile prin mine, ca să-ţi mai pot oferi protecţie cândva. sunt rădăcinile din care ne-am desprins, în tot acest timp fără timp. rădăcini care îmi evocă cum totul ne desparte: distanţa, oamenii, viaţa şi mai ales providenţa. nu-mi rămâne decât să-mi imaginez că am rămas suspendat în faţa odăii tale: acolo unde naşte depărtarea. sunt cea mai mică faţă a lumii care mai aşteaptă încă şi singurul care mă încăpăţânez să mă înfăşor în întregul tău necunoscut. chiar şi-atunci când privirea ta nu mă va găsi nicăieri. amintirea ta nu are unde să mă afle. vocea ta nu poate să mă strige şi nici nu ştie unde. m-am pierdut în toate cele patru zări: dincolo de răspântia lor. tu gândeşte-te la mine doar ca la o stea ruptă brutal din tine şi-ascunsă în întunericul fără fund.





duminică, 29 mai 2011

Scrisoarea unei mame blonde către fiul ei


 
Dragă fiule, 

Îţi scriu aceste rânduri ca să ştii că îţi scriu. Dacă primeşti această scrisoare, înseamnă că a ajuns cu bine. Dacă nu o primeşti, atunci să mă anunţi pentru a ţi-o mai trimite încă o dată. Îţi scriu încet pentru că ştiu că tu nu citeşti prea repede. Acum câteva zile tatăl tău a citit că marea majoritate a accidentelor se petrec la o distanţă de un kilometru de casă. De aceea, ne-am hotărât să ne mutăm mai departe. Noua casă este minunată. Are până şi maşină de spălat, dar nu ştiu dacă merge. Ieri, am băgat lenjeria în ea, am tras de manetă, şi de-atunci n-am mai văzut-o.

Vremea pe aici nu e foarte rea. Săptămâna trecută n-a plouat decât de două ori. Prima oară, ploia a ţinut 3 zile, iar a doua oară patru zile. A propos de vesta pe care o vroiai, unchiul Petre mi-a spus că dacă o trimitem cu nasturi, cum sunt ei grei, o să coste mai mult, aşa că am tăiat nasturii şi ţi i-am pus în buzunar. Să ştii că în sfârşit l-am îngropat pe bunicu’, l-am găsit când ne-am mutat. Era în dulap din ziua în care a câştigat la “De-a v-aţi ascunselea”. Să-ţi mai zic şi că alaltăieri ne-a explodat bucătăria, iar tatăl tău şi cu mine am „zburat” din casă. Ce emoţie! A fost pentru prima dată după mulţi ani când tatăl tău şi cu mine ieşim împreună undeva.
A doua zi a venit şi doctorul să vadă dacă suntem în regulă, şi mi-a pus un tub de sticlă în gură. Mi-a zis să nu vorbesc zece minute. Tatăl tău s-a oferit să cumpere tubul acela. Şi dacă tot vorbim de taică’tu, te anunţ că şi-a găsit de lucru, e foarte mândru de asta. Lucrează peste aproape 500 de oameni. L-au angajat să tundă iarba în cimitir. Trebuie să-ţi spun că sora ta Julia, care s-a căsătorit cu soţul ei, a născut în sfârşit, da’ nu ştim încă sexul copilului. N-aş putea încă să-ţi spun dacă eşti unchi sau mătuşă.
Într-o zi, taicătu a întrebat-o pe sora ta Lucia dacă mai este însărcinată. Lucia i-a răspuns că da, în 5 luni de-acum. Pe urmă taică’tu a întrebat-o dacă e sigură că e al ei. Ea i-a spus sigură că da. Ce fată sigură, câtă mândrie! Aşa fată, aşa tată! Vărul tău Paul s-a căsătorit şi el nu demult. Şi-acum se roagă în fiecare zi în faţa soţiei lui. E fecioară! Dimpotrivă, pot zice şi că nu l-am mai văzut pe unchiul Vasile, ăla care a murit anul trecut... Cel mai rău e fratetu’ ăla mic, Ionuţ. A încuiat maşina şi a lăsat cheile înăuntru. A trebuit să se ducă până acasă să aducă dublura ca să ne scoată pe toţi de acolo.
Bine, fiule. Nu pot să-ţi trec adresa pe plic pentru că n-o ştiu. De fapt, ultima familie care a locuit aici a plecat cu numerele pentru a le pune la noua adresă. Dacă o vezi pe Margareta, transmite-i salutările noastre. Dacă n-o vezi, nu-i spune nimic.

Mama ta care te adoră,

Antoneta 

P.S.: Aveam de gând să-ţi pun nişte bani, dar deja am închis plicul.










sâmbătă, 28 mai 2011

Lumânările nu ard până la capăt. Sau despre dragoste.



Nu mai ţin minte când s-a stins lumina, dar cumva instantaneu m-am îngrozit. Pe-atunci, nu reuşeam să văd pe nimeni, nu auzeam nimic, nu înţelegeam nimic. Nu îmi era foame, nici sete, iar primul gând a fost acela că am murit, sau că a murit totul în jurul meu. După două minute s-a luminat din nou totul, ca atunci când revine lumina electrică după o pană de curent din noapte, când toate aparatele electrice îşi reiau cursul de unde s-au oprit, când frigiderul zbârnâie din nou, televizorul redă aceeaşi emisiune stricată de ştiri şi când desktop-ul pc-ului se luminează grăbit.Aşa m-am dezmeticit şi eu în acel troilebuz prăfuit care ne târa din oraş la gară, spre trenul pe care am hotărât să-l revendicăm amândoi.

Erai voluptoasă în ziua aceea, şi stăteai rezemată pe-o bară de inox, discutai banalităţi cu o prietenă, iar eu eram fixat undeva la o jumătate de metru în faţa ta. Ştiam că îmi pândeai fiecare mişcare, că nu te puteai concentra la ceea ce spuneai. Cumva, ceilalţi indivizi din jur păreau evaporaţi, ca şi cum lumea ar fi înţeles că îmi era dor să te cunosc. Îmi părea văzându-te că eu am optzeci de ani şi că tu abia terminaseşi liceul. Nu tremuram deloc, aveai ochii aceia frumoşi şi extinşi. Mă priveai serios, ca să nu-mi fie nici ruşine, nici teamă. Umerii tăi rotunzi şi netezi păreau scuturi pentru roşeaţa aceea din obraji pe care încercai să o maschezi la fiecare zâmbet pe care-l afişai ritmic. Simetria ta mi-a fost fatală. Semănai în fiecare gest cu Emily Blunt, şi parcă te străduiai cumva să îmi explici atracţia, să-mi demonstrezi că totul poate fi logic. Deşi dispreţuiam superlativele clişeice atribuite uneori frumuseţii, fiecare colţ al sânului tâu din acea cămaşă albă mulată îmi înmuia genunchii. Eram timid, şi mă gândeam la ce va spune lumea. Reflectorul acela oglindă din troilebuz parcă contribuia şi el la tabloul nostru idilic. După cinci minute, nu ne mai feream niciunul privirile, iar mie îmi trecea prin tălpi curentul de o mie de amperi din bateria motorului dereglat de sub noi. Nu cred că ai scăpat plasa aceea de plastic dinadins, fiindcă văzusem cum începuse să alunece uşor pe lângă piciorul tău strâns în pantalonul reiat violet. Ne-am aplecat amândoi, instantaneu, nu pentru a repeta vreun gest romantic hollywoodian, şi aproape că ni se atingeau obrajii, în timp ce privirile curioase ni se scurtcircuitau ca două fire electrice. Aveai pupilele dilatate ca o pisică siameză. Aş fi vrut ca acea scurtă călătorie să se prelungească trei săptămâni, să te mai privesc din alte unghiuri.

Am urcat amândoi în acelaşi vagon. În compartimente vecine, iar asta m-a măcinat o vreme. Ieşeam des pe hol, ca şi cum aş fi uitat ceva. Nu ştiu cum arată sufletul unui bărbat consternat în prezenţa vreunei femei frumoase, dar cu certitudine sufletul meu se colorase cu un lichid cald. Nu e vorba de sânge, ci de parfumul tău, ce deja se topise sub şinele metalice de sub tren. Era un parfum condensat. M-am simţit ca un copil blestemat de vreo sirenă de mare când ai ieşit şi tu pe hol. Îţi schimbaseşi cămaşa albă cu un tricou adolescentin verde şi turcoaz. Erai atât de frumoasă încât mecanicul de locomotivă ar fi trebuit să ia o pauză şi să vină să te admire. Cerceii aceia mari te ajutau să suspenzi timpul în loc. Mi-ai întins mâna zâmbind, şi am făcut cunoştinţă. Rămâne pentru mine o enigmă cum putusem să-mi ţin mâna drept, să evit un tremurat uşor sau măcar să mai respir în secunda aceea. Era atâta inocenţă şi-atâta energie în frazele tale încât ai fi putut substitui cu uşurinţă tot combustibilul din tren pentru ca el să nu fie nevoit să se mai oprească vreodată în vreo staţie. N-am mai intrat niciunul din noi în compartiment şi nici n-am fi avut cum dacă ne gândim că prin geamul acela de plexiglas deja ne muşca înserarea.

Aşa m-am îndrăgostit atunci de tine. Aşa am devenit mai bun şi mai curios. Aşa mi-am cumpărat un pat mai mare. Aşa am învăţat să te ţin de mână şi să nu îi spun nimănui despre asta. Nu m-am gândit că există clipe care îţi pot schimba destinul, existenţa sau gândirea. Nu aveam când să o fac de fapt. Natural, timpul meu se suspendase. După toate nebuniile din lume petrecute între noi, mi-ai spus că va veni o vreme când vom ascunde toate nopţile de dragoste, toate secvenţele de tandreţe exotice dintre noi, şi că vom stinge lumânările din casă, fiindcă aduce ghinion ca lumânările să ardă până la capăt.

Poate de aceea, când văd azi vreo lumânare stinsă pe undeva resimt mici dureri încapsulate în interiorul meu şi mă gândesc că deja mi se face dor de tine. Iar de câte ori ţi-ai sprijinit capul pe umărul meu stâng, frumoasă şi rebelă ca o adolescentă, în mine se împrăştia sânge viu, ca un praf de azot într-o apă limpede ce corodează pietrele. Multe săptămâni ţi-am fost învăţăcel. M-ai învăţat că nu te voi pierde nici la stingerea vreunei lumânări, nici la lăsarea serii. Mi-ai arătat că de fapt zilele se repetă. Şi că repetarea lor e un mic dar de logodnă pe care ni-l oferă timpul.

Şi da, m-ai mai învăţat ceva: că fericirea poate porni de oriunde, chiar şi de la o bară de inox a vreunui troilebuz. Că nu e greu să întinzi mâna cuiva pentru a-i afla numele. Că atunci când cineva te-aşteaptă dimineaţa să te ia în braţe poţi găsi străzi cu piersici înfloriţi în amalgamul de cuburi pătrate numite blocuri. Ritmic, m-am gândit să îţi rostesc cuvintele două câte două. Ca să nu uiţi că de fiecare dată când mă gândesc la tine mă aflu de fapt lângă bara aceea de inox, de unde cuvintele ies din stomacul unui candidat la înec, din adâncul unei peşteri emoţionate. Şi da, o să-ţi promit şi eu că vom cumpăra cearşafuri peste care mâna albă a lunii ne va bate la geam.

În dimineaţa asta, mă bruiază de undeva un alt post de radio. Se aude şi-un ceas de perete ce-şi îngână paşii pe cadran. Literele ăstea aşezate în pagină parcă mă străbat ca pe-un drum îngust. Mă aflu pe un pod. La capătul lui ne-aşteaptă un troilebuz, fotografii developate şi întinse pe sârmă, unde revedem imagini din acea zi. Acolo am imortalizat ochii tăi de culoarea şofranului, pielea ta moale ce-acoperea geamul zgâriat al vehiculului acela urban. Sunt toate acele secunde decupate dintr-un abur fin. Le-am revăzut azi şi m-am gândit unde să mergem împreună data viitoare. Asta dacă şi ţie îţi e dor de mine.




 




joi, 26 mai 2011

Supradoză pentru autocunoaştere


Mă trezesc de multe ori dimineaţa cu ochii somnoroşi căutând frenetic şi debusolat tot soarele de prin draperii, răvăşit de gânduri, adulmecând spaţiul gol al nerăbdării altora. Capturat şi torturat parcă de-un amalgam de gânduri şi dorinţe – unele dintre ele destul de obsesive, adulmec totuşi bucuria unui răsărit de Soare. Dar Soarele nu este cel din fereastră, care poate s-a deşteptat şi el obosit de atâtea milenii peste alte milenii, de alergătură. Este Soarele nevăzut, despre care noi doar vorbim. Soarele pe care-l risipim. Soarele este cel de lângă mine, cel care se parfumează cu aromă de mălin şi care are plete negre, lucioase şi lungi, cel care îmi aminteşte de sirenele nopţii, de zilele ce vor veni. Cu soarele alături, îmi aleg cu grijă şireturile, şi am speranţă. Mă inundă tot optimismul acela de dimineaţă crudă.  Mă uit spre mine şi pentru prima oară, constat că-mi pot zări degetele de la picioare. Sunt exact câte cinci la fiecare picior. Ha! Asta înseamnă că sunt întreg, nu? Simt că trupeşte sunt întreg. Sunt, iată, un om normal. Abia dimineaţă pot constata acest lucru.Dar în suflet mă pot privi? Pot regăsi acea senzaţie de oftat adânc, acel dor de cineva? Ce pot vedea în mine? Poate că alţii văd în sufletul meu un televizor, în care defilează toate ştirile interne, în care există emisiuni despre iubiri trecute, prognoze meteo despre eşecuri, talk-show-uri de prime-time despre reuşite, sau reclame pentru sentimentele şi emoţiile mele. Sau poate televizorul meu descoase toate cronicile despre oameni cu moralul la pământ, despre insuccese, despre critici, despre proastă creştere, despre lipsa de idei şi valori, despre salarii minime sau venituri impozitate, despre politicieni corupţi, despre răni pe rădăcini de suflete. E grila de emisiuni interne care mă fac vulnerabil. Poate de accea mi-e teamă de ce pot vedea în sufletul meu televizor. Din instinct, voi renunţa la privitul la televizor. Îmi promit că pentru asta nu îl voi mai deschide niciodată. E timpul să fac din sufletul meu cu totul altceva. Un lăcaş pentru idei.

Soarele, atât de aspru, nu încetează să mă mângâie dojenitor peste pleoape. Iar atingerea lui familiară şi caldă îmi reorientează gândurile spre toate energiile cosmice. Mă ridic încet din pat, fără să o deranjez din somn pe cea care încă doarme şi care nu m-a cunoscut încă. Trag deoparte draperiile, casc ochii miraţi prin geamul îmbuibat de mirosul aromat de dimineaţă şi mă gândesc cum va arăta. Am s-o aştept în faţa geamului ăsta proaspăt curăţat. Pe alocuri, mă ajut de mâneca pijamalei şi curăţ ultima pată de murdărie ratată ieri. Privesc. Sunt sprijinit în coate. Strada e pustie. Forfota pare a fi reprogramată. Copacii par înăbuşiţi ca nişte soldăţei călători de prin dunele de nisip orientale. Îmi plac siluetele lor lungi, legănate de un vânt insesizabil de dimineaţă. Asfaltul nu mai e umed. Îl uscă un căţel rătăcit alb, un soi de ghemotoc de bumbac, împodobit c-o fundă. Atârnă de lesa unei bătrâne – îmbrăcată în trening şi cu un şal albastru. Cumva, lesa îi lasă câinelui o modică libertate de mişcare. Pentru mine, cele două siluete se contopesc. Devin una singură. Probabil din cauza simpatiei reciproce dintre cele două fiinţe.

 Parcă şi ticăitul de ceas al nopţii s-a evaporat. Mă întreb dacă e posibil ca abia acum să fi văzut cerul pentru prima dată. Altfel nu-mi pot explica de ce o fi atât de albastru. Îmi imaginez că o fi vorba aici de contribuţia oamenilor. Din visele cărora s-au născut toate aceste aripi sincronizate a gândurilor a milioane şi milioane de indivizi. Oare ei încă mai dorm? Oare la ce se gândesc oamenii aceia dimineaţa? Aş putea afla trimiţându-le un mesaj codificat în limbajul Morse. Mă jenează papucii ăştia stângaci de casă, şi cu toate acestea îmi simt mâinile cum cresc lungi, infinite, prelungite din trunchiul meu... metamorfozat într-un copac. Oare cum aş putea să-mi încapsulez gândurile, memoriile? Cum aş putea să nu pierd nimic din toată această incandescenţă, din acest calm pe care îl am în fiecare dimineaţă? Cum aş putea fi cel care-am fost, ba chiar mai mult decât atât? Ştiu că undeva ţi-am desenat ochii somnoroşi pentru a redresa toată tristeţea întrebării ăsteia. Parcă plutesc, parcă refragmentez întâmplările de ieri şi omit intenţionat feţele noi de azi. Prin toate aceste gânduri, conturez aiurea marginile eterului, soarele galben, zâmbetul tău.

Din toate aceste gânduri aş vrea să iasă ploaie. Să reînviu mărgele pentru tine. Să numărăm toţii picurii unei ploi mărunte. Să mă cunosc ca şi cum aş fi în pielea altcuiva. Ochii minţii mi se alarmează şi deja realizez că sunt pe undeva înăuntru. Pe-o plută ce mă unduieşte în sensul realităţii mele. Cerul... e tot albastru. Şi mi-e cald din interior. Cine sunt? Din spatele meu, se-aude vibrant primul sunet palpabil:

-          Dragoste, vii? Uite, ţi-am făcut o cafea lungă cu lapte şi două ochiuri moi, cum îţi plac ţie... Hai să ne uităm la Răzvan şi Dani!
-          Păi...
-          Iar ai stat la fereastră?
-          Dormeai şi-am vrut să...
-          Dar puteai ieşi pe terasă, e soare afară! O să fie o zi frumoasă, hai să dăm o fugă la grădina botanică! Vrei? Acolo nu sunt tabureţi de piele, şi-o să fie lumină multă, multăăăă...
-          Numai dacă o să porţi rochia aceea verde...
-          Dragoste... de unde ştii tu de ea? Noi nu ne-am cunoscut încă...
-          Ştiu, dar ne vom cunoaşte...