marți, 31 martie 2015

Scrisoare de intenție pentru postul de Amant Representative



Stimată Domnișoară,


Subsemnatul, Robinson Crusoe, am luat la cunoștință cu cel mai mare interes (de care poate da cineva vreodată dovadă) de posibilitățile pe care le oferă compania sentimentală din sufletul dumneavoastră. Și, animat de dorința de a iubi, de tenacitate, blândețe, răbdare și optimism, dar mai ales de avântul unor cărți ilustre parcurse de-a lungul timpului (precum Prânzul dezgolit, al lui Williams S. Burroughs, ori de poemele lui Allen Ginsberg), supun atenției dumneavoastră candidatura mea în vederea obținerii postului de Amant Representative. Am beneficiat de o pregătire colosală pentru acest post, iar ultima mea amantă-angajator vă poate pune cu lejeritate la dispoziție toate detaliile necesare în acest sens. 

Țin cu tot dinadinsul să vă aduc la cunoștință faptul că posed deosebite aptitudini de amant, șlefuite la perfecție, cum ar fi faptul că niciodată și sub nici o formă nu încurajez discuția despre iubire ca mediator între cer și pământ, din perspectiva sâmburelui de discordie dintre influența arabică și cea teandrică și nici nu agreez reveriile cu rinoceri alergând girafe în rezervațiile naturale și recunosc orice încercare de fraudare a inegalității de gen. Sunt, așadar, pregătit pentru un parteneriat fructuos, benefic reciproc și prin care veți avea la dispoziție toate avantajele formării mele teoretice și pe cele ale unei semnificative experiențe de care dispun în domeniul vânzărilor de vorbe dulci, de săruturi smulse pe furiș, de tăceri construite împreună și de zâmbete stupide și accidentale. 

Obiectivele mele profesionale vizează atingerea excelenței în domenii variate, din care nu exclud filozofia tantrică, agronomia, fizica cuantică, construcția de mașini, teoria cunoașterii, mitul peșterii și, în ultimul timp, m-am simțit atras de ordinea firească a lucrurilor. În plan personal citesc cărți despre poeți ce plagiază cuvântul zeilor, inclusiv ultima carte pe care am citit-o. De asemenea, susțin, cu multe gâfâituri și zdruncinături de coduri morale, relații sexuale, erotice, de amor și de dragoste cu ceilalți și cu mine însumi. 

Documentându-mă asupra activităților derulate de compania dumneavoastră sentimentală în ultima vreme, am constatat cu satisfacție că profilul și realizările dumneavoastră corespund pe deplin aspirațiilor și nevoilor mele de Amant Representative. Acesta este este motivul pentru care îmi permit să apreciez că dorința mea de afirmare, entuziasmul, tenacitatea,  fidelitatea și pasiunea mea pentru reușită totală sunt numai câteva din trăsăturile pe care voi fi onorat să le pun la dispoziția unei femei tinere și dinamice, cu poftă de dragoste, de viață și de nebunie incontrolabilă.
 
Oportunitatea unei discuții despre cum ar putea fi folosite cunoștințele și priceperea mea în avantajul plăcerii dumneavoastră ar fi binevenite.

Îmi exprim pe această cale speranța și încrederea totală în potențialul dumneavoastră de femeie remarcabilă de a face față cu succes oricărui obstacol și în forța de a conduce pe căile glorioase ale expansiunii economiei sentimentale și a liberalizării prețului sentimentelor orice trepăduș care dorește să acceadă pe unul din posturile de Amant Representative oferite cu generozitate de repectabila dumneavoastră organizație sufletească.
 

Cu deosebită considerație,

Robinson Crusoe 





 

joi, 19 martie 2015

Rugăminte




[printre ceilalți]
 
nu te evapora și tu. 
mai bine
așează-mi-te alături
și ține-mi corpul strâns să nu tresar
când somnul bont la care-s condamnat
se întețește, rostogolindu-se-n coșmar.


[printre ceilalți]
 
nu te îndepărta și tu.
mai bine
cuprinde-mi tâmplele în palme-așa
cum ții să nu se verse un potir
și lasă-ți gura peste gura mea:
și-astupă urletul pe care îl expir.


[printre ceilalți]

nu te dezbrăca și tu.
zâmbește-mi
să nu se-audă hohotul de plâns
ce-i asortează trupului meu contur;
acoperă-mă ca să nu mă smulgă
oceanul indiferenței ce crește-n jur


și duce totul, și în urma lui
rămâne doar blestem și ghilimele,
și se încovăie bolnave și se sting
și soarele și tinerele stele...





 




 

marți, 10 martie 2015

Când viața nu stă în zile




Văd din ce în ce mai puțini oameni în jurul meu (ca să nu mai pomenesc de înșelătorul mediu online) care într-adevăr "știu să trăiască". Știința de a trăi îmi pare a fi din ce în ce mai inaccesibilă multora și gândindu-mă îndelung la asta înțeleg parcă mai bine ca niciodată de ce spunea în 1943 atât de frumos Antoine de Saint-Exupéry în Micul Prinț că: "Dacă vrei să construiești un vapor, să nu începi prin a-i trimite pe oameni după lemne, cuie, unelte, sfori și alte materiale. Învață-i întâi să tânjească după marea îndepărtată, nesfârșită". Talentul de a trăi, aflat în mod evident în curs de dispariție la majoritatea popoarelor europene, devine așadar una dintre noțiunile cel mai greu de definit, în speță pentru că se delimitează de altele prin nuanțe adesea insesizabile, îmi vine să spun, asemenea elevilor care nu au învățat lecția, că talentul de a trăi este "atunci când...", dar îmi dau seama că nici asta nu aș fi în stare să precizez. Iar locuțiuni presupuse apropiate, cum sunt "a trăi bine" sau "a ști să trăiești", se dovedesc, la o analiză mai atentă, străine, pentru că, în timp ce prima se referă exclusiv la posesia unor lucruri - cât mai multe - materiale, iar cea de a doua conține sugestia puțin tulbure a grabei de a profita de tot ce îți iese în cale, talentul de a trăi nu este o acțiune sau o realizare, ci pur și simplu o stare. El este o înflorire a verbului a fi, în timp ce celelalte două atârnă de verbul a avea, iar această diferență nu este numai una de apartenență, ci și una de substanță. Și aș fi tentat să susțin - și nu cred că aș greși întru totul - că talentul de a trăi este un atribut al tinereții și poate chiar al simplității; el se descoperă mai adesea la vârstele fragede și este mai ușor detectabil la popoarele tinere. Dar nu ar fi, oare, o simplificare? Pentru că dacă apropierea de animalitate ar fi o garanție a acestui dar zeiesc, ar trebui ca animalele să fie fără excepție fericitele lui deținătoare. Și cu toate astea, nu numai de la specie la specie, ci și de la individ la individ, există deosebiri și grade ale deținerii lui. În mod evident câinii, de exemplu, sunt mai puțini talentați întru existență decât pisicile. Și asta nu numai pentru că atât de cunoscutele lor caracteristici, devotamentul, loialitatea, credința, sunt calități mai greu de purtat decât suspect de celebrul egoism al felinelor, ci și pentru că le lipsește capacitatea (pe care acestea o au) de a se bucura de fiecare secundă, geniul de a ști să decupeze din șirul nesfârșit al întâmplărilor doar soarele clipei de acum. Am avut dintotdeauna convingerea că reprezintă o deosebită dovadă de profunzime ideea egiptenilor de a zeifica pisica, acest animal atât de dotat pentru somn și pentru abstragere, atât de capabil să aleagă ceea ce este esențial de ceea ce nu este esențial fericirii. Talentul de a trăi mi se pare, mai mult decât o trăsătură a animalității, o consecință a subtilității pe care pot să o aibă (sau să nu o aibă) în egală măsură oameni sau animale, ființe tinere sau bătrâne, evoluate sau nu, civilizate sau nu. Și mai cred că talentul de a trăi este, asemenea tuturor talentelor, un dat nativ care poate fi cultivat, care poate fi favorizat sau interzis de condițiile mediului. Și, în măsura în care îl înțeleg, o anumită liniște atentă a spiritului, spre care au tins toate religiile și toate curentele filosofice, este condiția sine qua non a existenței sale, a acelei stări binecuvântate în care fiecare frunză cade, fiecare fir de iarbă atins de talpa goală a piciorului, fiecare secundă de somn, fiecare picătură de apă pe buză, fiecare nor pe cer, fiecare fruct zdrobit de cerul gurii, fiecare durere chiar, există rotund și total, sunt prilejuri de viață. Vorbesc, desigur, de o liniște a spiritului pe care viteza vehiculelor, gălăgia mass-mediei, poleiala online-ului și societatea consumului o interzic și chiar o ridiculizează.










duminică, 8 martie 2015

Gând pentru sau despre 8 Martie

 
 
 
De 8 Martie mi-am adus aminte că există în Dostoievski un personaj absolut fascinant și halucinant care spune la un moment dat că cea mai mare jignire adusă femeii este faptul că i se sărută mâna, subliniindu-se astfel, chiar dacă în sens contrar, că ea nu este egala bărbatului. Iată un raționament - puțin paradoxal, desigur - care s-ar putea aplica perfect atențiilor de la începutul lui Martie. Și totuși, ca și sărutatul mâinii, mărțișorul sau buchetul de flori face plăcere tuturor: femeilor, care primesc omagiile, dar și bărbaților, care le aduc. Este un joc în copilăreala căruia ne odihnim puțin cu toții, e ceva exact la fel precum îngânarea un cântecel de copii de genul: "Antantina, /Sora cătina, /Sora caticata..." - al cărui sens s-a pierdut de fapt demult, dar a cărui repetare mai trezește în sufletele noastre ermetice ecouri. Și e interesant că suntem cu toții atât de egali - în oboseală, în răspunderi, în muncă, în griji - încât o sărbătoare a inegalității ne farmecă și ne face - și pe unii și pe alții - să visăm balcoane, scări de mătase și madrigaluri. În maturitatea definitivă a omenirii, mărțișorul este o aluzie nostalgică și tocmai de aceea glumeață, la o adolescență pe care ne place să ne-o imaginăm mult mai frumoasă decât a fost ea vreodată.
 
 
 
 
 
 

sâmbătă, 7 martie 2015

În locul unde ploaia vine la ea acasă




Zilele pe care le petrec în nord-vestul Angliei m-au convins deja, într-un foarte scurt timp, că expresia "ploaia a început pe neașteptate" pare să fi fost inventată anume pentru ploaia engleză și, totuși, câtă neadecvare, câtă aproximație, și lipsă de aplomb găsesc de când sunt aici în această expresie! Ce poate să însemne "pe neașteptate" pe lângă felul brusc și în același timp insesizabil în care, de la o secundă la alta, starea de agregare a văzduhului se schimbă fără a avea conștiința acestei schimbări și fără a păstra memoria, oricât de sub-conștientă, a ceea ce fusese cu numai o secundă înainte. De la un moment la altul spațiul dintre acoperișuri și cer, care fusese de aer, devine de apă și cred că ar fi capabil - dacă ai face gafa să îl întrebi asupra cauzelor și naturii acestei transformări - să se mire și să susțină că nu fusese niciodată altfel. Mă gândesc că oriunde altundeva în Europa, Africa, Asia sau Australia o ploaie este o schimbare de umoare a naturii, premearsă - oricât de grăbită ar sosi - de întunecări, pale de vânt, picuri răzleți, zăpușeli, aripi de răcoare anunțată cu câteva minute sau câteva ore înainte de semne cerești și simptome reumatice, asemenea unui musafir care își anunță apropierea prin presentimente, telefoane, claxoane, sonerii. Numai că în Anglia ploaia nu este niciodată un musafir, ea vine la ea acasă, fără a se simți obligată să-și prevină slujitorii asupra orei de sosire și fără a-și face reproșuri că nu le-a oferit măcar preavizul necesar deschiderii umbrelei; și asta fiindcă niște adevărați englezi se presupune că trebuie să stea cu umbrelele veșnic deschise. De altfel, aici, nimănui nu-i dă prin minte să-i reproșeze ploii ceva anume. Să mă fac foarte bine înțeles: mi-ar părea foarte rău dacă aceste rânduri ar fi interpretate ca un reproș. Nu. Ele nu reprezintă nicidecum un reproș. Intenția mea este mai curând elogioasă și nu m-aș mira ca, început printr-o uimire, textul acesta să se încheie printr-un omagiu. Pentru că, dincolo de aerul ei de ingenuitate puțin arogantă și de eternitate mereu proaspătă, ceea ce mă fascinează la ploaia engleză este evidentul ei caracter magic. Cum aș putea să explic oare această impresie? Nu prea ușor. Ideea e că față de alte ploi, apăsătoare, ori care coboară cerul până la pământ, făcându-l să se deșire în crengi, izolându-ne unii de alții, ca să ne întristeze pe fiecare în parte, ploaia engleză are în sine ceva prietenesc și unificator, o calitate greu de definit, dar capabilă să ușureze, nu să apese sufletul, exact așa cum, dacă vreți, o solidarizare, chiar în suferință, te întărește și îți dă un fel de plăcută exaltare. Constat că există în ploaia engleză ceva asemănător umorului englez, o surdină luminoasă, un fel de reținere agreabilă, o veselie inteligentă, deșteaptă, ceva ce nu te va face niciodată să râzi cu hohote, dar în fața căreia nu te vei putea împiedica să zâmbești. De altfel, chiar pare să existe o veselie predominantă în felul degajat, lipsit de crispare în care ploaia este acceptată de toată lumea de aici, așa cum se acceptă și se iubește un element al peisajului. Un peisaj bizar de curat, aproape strălucitor. Pentru că printre elementele ce deosebesc ploaia engleză de alte ploi este și caracterul ei intens purificator. Ce încerc să spun este că sunt ploi pe care probabil că le asociezi cu noroiul, sunt ploi care, atingându-te, ai senzația că lasă pe tine dâre de murdărie și vopsea; dimpotrivă, ploaia engleză îmi pare a fi asemenea unei cosmice, elegante curățătorii dintr-o veche fabrică burgheză ale cărei acoperișuri ies la sfârșitul ploii și mai strălucitoare decât înainte, iar în urma ei asfaltul lucește de-ți ia ochii, vitrinele devin asemenea oglinzilor, și oamenii au aerul că au fost spălați și șterși bine până ce au început a străluci. Cât despre iarbă - marea, extraordinara beneficiară a acestui umor meteorologic englezesc - ea este mereu verde, indiferent de anotimp, mereu sclipitoare, vie, ea nu se usucă niciodată, spre bucuria ochilor mei obosiți, dar și a oilor cu lână în carouri ori a metaforelor eternității.






joi, 5 martie 2015

Nimic nu e nou sub soare cu excepția nuanțelor




Cuget și detonez zilnic un arsenal de idei într-o succesiune destul de abundentă, infinit mult mai repede decât vorbesc, așa încât de fiecare dată între gând și vorbă remarc mereu un decalaj în favoarea primului. Din cauza asta, părându-mi-se superfluă, vorba devine eliptică până la ermetism. Iar atunci când gândul, galopând într-o desfășurare logică, aduce argumente de un fel sau de altul și se contrazice pentru a extrage de fapt din contradicții adevărul, vorba pierde faze ale demonstrației încercând să țină pasul: spune numai contraargumentul, apoi trebuie să se întoarcă să rostească argumentul pe care îl sărise, dar între timp gândul trecuse cu mult mai departe și nu-l mai poate ajunge din urmă. Vorbirea devine, așadar, din lentă, ermetică, iar apoi absurdă. O conversație plină de miez în aceste condiții este realmente un coșmar - cu cât am de spus lucruri mai interesante, cu atât sunt mai greu de urmărit, mai obositor, mai derutant și, în cele din urmă, mai fără rost. Pentru că sentimentul dominant pare a fi acela al inutilității vorbei, al necesității de a renunța la ea. Ba mai mult decât atât, ceea ce în scris îmi apare ca fiind firesc, legat, creator, odată spus devine stupid, plictisitor, mai ales plictisitor. Și nu cunosc gafă mai mare decât încercarea de a-i povesti (alt)cuiva ideea unui viitor text, ori al primei mele cărți (pe care îmi doresc s-o scriu atât de curând!), idee extraordinară în gând și care, deconspirată oral, se degradează ca alcoolul dintr-o sticlă deschisă. E extrem de bizar cum, scriind mai încet decât vorbesc, scrisul nu numai că nu rămâne în urma gândului (adică gândul niciodată nu-și permite să i-o ia nerăbdător și politicos înainte), ci, dimpotrivă, îl ordonează, îl determină să meargă în ritm, să nu-și piardă respirația. Conștientizez tot mai pregnant cum, în orice fel de conversație, ceea ce inhibă desfășurarea ideilor, relatarea întreagă a gândului, este și spaima de a nu plictisi, ori lipsa de răbdare în a asculta a celor care cred că au înțeles de la primele cuvinte ceea ce vrei să spui. Numai că oamenii nu vorbesc neapărat între ei doar pentru a împărtăși idei, ci și nuanțe. Nimic nu e nou sub soare cu excepția nuanțelor. Iar grăbitul tocmai pe acestea nu are răbdare să le asculte, tocmai pe acestea le pierde și pierde astfel și sensul întregii discuții, ba însăși șansa reală a comunicării (șansă din ce în ce mai fragilă și care atârnă, ca de un fir de păr, de atenția noastră la nuanțe, la imperceptibilele nuanțe ale celuilalt). Plus că ceea ce complică în mod aproape tragic totul este evidența că, iată, cu cât aceste nuanțe sunt mai apropiate de nuanțele tale, cu atât sunt mai greu observabile. Comunici ușor cu persoanele străine, ba uneori există momente în care comunici până și cu adversarii perfect, dar nimic nu e mai greu decât comunicarea dintre doi oameni care se iubesc și devin prin dragoste unul și același, deosebiți desigur numai prin infinitezimale și infinit de importante nuanțe.