există o nemaipomenită zicală iberică conform căreia până la vârsta de 30
de ani trăiești cu chipul pe care ți l-a dat Dumnezeu, iar de aici încolo ai
chipul pe care îl meriți. așa mă simt parcă astăzi, încapsulat recent într-un
chip și într-un suflet modelat de toți cei pe care-i iubesc și îmi dăruiesc
necondiționat fărâme terapeutice de zâmbet și speranță. și, ca să fiu sincer de
la început până la sfârșit, mărturisesc că o asemenea frecvență a bucuriei depline,
o astfel de sumă de satisfacții mărunte - e ceva ce mi se întâmplă foarte rar. din
ce în ce mai rar. de obicei, ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce trăiesc mă
indispune până la depresie. și totuși, astăzi, de ziua mea, fără vreun motiv
aparent, fără iluzii și fără speranțe utopice, m-am trezit cuprins din nou de o
nerezonabilă încredere în soarta lumii. fără a fi amplu cafeinizat, dar cu
pahar de shiraz australian în mână - iată că la treizeci și patru de ani a
venit timpul să-i mulțumesc providenței pentru fericirea de a-mi fi întâlnit
jumătatea în cel mai oportun moment posibil, pe când eram deja prizonier fără
speranță al unui interminabil SOS fără ecou expediat cumva în mod sisific
vieții, să-i muțumesc pentru dragoste, prietenie și empatie, pentru că mi-a
arătat, cu o încăpățînată perseverență, că lucrurile încă funcționează, că
există încă versiuni cordiale ale luminii solare, că există oameni sfioși,
toleranți și bine crescuți, că există speranță pretutindeni, că există păduri
care n-au deloc un aer muribund, că există familii demodate și trainice, că
există oameni care mai lucrează pentru oameni și copii care vor să ajungă
apostoli într-un ocean imens de imitație și decădere.
la 34 de ani am chipul pe care-l merit parțial și dintr-o dragoste niciodată
rostită sau scrisă deschis pentru fratele meu și pentru sora mea,pentru cele
duă nepoțele care poartă cu atâta nonșalanță luceferi pe retină, pentru mama și
pentru joviala familie a jumătății mele, a cărui fiu adoptat și iubit
necondiționat astăzi cu mândrie sunt, ca un un nucleu tare, ce știe în sfârșit
cum poți stoarce seva bucuriilor mărunte din seri și dimineți, din felurite
cești de ceai de mentă indian savurate împreună.
și, ca un Don Quijote self-isolated
astăzi benevol pe insula lui Wilhem Cuceritorul, le mulțumesc pentru chipul
dobândit celor care mă mai poartă încă în suflet, numesc aici foarte puținii
prieteni, cei ale căror surâsuri îmi aduc aminte de acei formidabili oameni
care merg cu sufletul deschis la biserică, fără evlavii ostentative și fără să
negocieze cu Dumnezeul lor, de cei care se bucură de natură așa cum e ea
astăzi, fie că ea e încapsulată pe undeva prin Andaluzia, în Dealurile
Toscanei, pe Dealurile Feleacului ori pe incomparabilele plaiuri maramureșene.
chipul meu actual, ridurile acumulate, pielea mea, masca mea umană de
bărbat trecut de 34 de ani se mai înclină cu o profundă și adâncă mulțumire și celor
care au atâtea intenții bune direcționate periodic înspre poșta gândurilor mele
și care retransmit cu virulență o incontrolabilă emoție în mine, de la distanță,
ca să-mi aducă aminte că frumusețea lumii niciodată nu se ofilește, cel puțin atâta timp cât vor mai exista femei frumoase
și deștepte, cărți, solidarități curate, taclale prietenești, coincidențe
riguroase, savori melancolice, tigri albi.
sunt emoționat și zâmbesc iată, din nou la 34 de ani, de parc-aș avea 24 de
ani, pentru că șarpanta lumii încă ține, pentru că am de ce să mă bucur, și mai
ales cu cine să mă bucur, pentru că știu ce înseamnă să îți acorzi un cât de
mic răgaz, și să arunci, împrejur, câte-o privire odihnită, curioasă și
pătimașă, găsind mereu argumente ca la sfârșit să mă bucur, și atât. la mulți
ani frumoși mie și vouă, mai ales vouă, tuturor celor care mai găsiți cumva puterea
să vă așezați într-un unghi convenabil față de hărțuiala cotidiană, care găsiți
ceva de învățat din tot ceea ce vi se întâmplă, trecând, întotdeauna, peste
orice bariere și distanțe.
vouă vă închin așadar astăzi
cei 34 de ani ai mei sărbătoriți de la distanță, precum și ultimele mele două
pahare de vin: primul pentru a vă aduce aminte că trebuie să zâmbim indiferent
de situație, indiferent dacă binele vine în doze mari ori în doze nesastisfăcătoare,
iar celălalt pentru a justifica naiva mea speranță că lumea mai poate fi
salvată de noi toți, cei cu idealurile similare înaintate rudimentar de acest text
șchiop. vă iubesc, oameni, și vă mai aduc aminte că binele nu trebuie să fie
majoritar, nici în ființa colectivă a planetei, nici în viața individului
izolat, binele trebuie doar să existe, să fie identificabil, într-un dozaj
minimal, pentru că el, dacă e prezent, e de fapt homeopatic, ca drojdia în
alcătuirea aluatului. și lumea poate fi salvată dacă drojdia rețetei originare
se păstrează și dacă fiecare dintre noi, la 34 de ani, la 27, la 53, la 81 sau
la oricare altă vârstă, va accepta chipul pe care-l merită.
Cât de frumos ai scris! Mai pot să spun doar la mulți ani. :]
RăspundețiȘtergeremulțumesc din suflet pentru urare, dar mai ales mă bucur pentru aprecierea cuvintelor așezate aici. multă sănătate și inspirație în toate îți transmit, cu speranța că voi mai găsi și alte viitoare aprecierei (oridecare ar fi ele) din partea ta aici.
Ștergere