joi, 2 martie 2017

Striptease de amorul artei


Dragi navigatori ai scrierilor mele,


Să știți că v-am bulversat aici intenționat. Ca un nerușinat de cea mai joasă (sau înaltă?) speță. Nu sunt nici măcar un infim procent din ceea ce am scris eu că sunt și din ceea ce ați citit voi că sunt. În spatele gardului de cuvinte flamboaiante iscălite aici stă de fapt un leopard fricos, dezbrăcat de blană și pus să facă striptease de amorul artei și căruia, culmea, îi plac mai mult oceanele decât oamenii. Nu mai fiți și voi așa creduli când întâlniți oameni de felul ăsta, artiști din ăștia despre care mamele voastre vă vorbeau mai demult, în copilărie, copii din ăștia care scriu la persoana întâi, despre tot și despre toate. Astea sunt minciuni curate, adică nici un om întreg la minte nu scrie la persoana întâi. Și mai ales, lucrurile pe care le-am spus eu. Îmi pare rău. Poate că la un moment dat v-a plăcut ceea ce am scris, poate ați și crezut ceea ce am scris sau poate v-ați imaginat ce provocator ar fi fost să fiți în locul meu, și poate chiar v-a plăcut gândul ăsta și, citind mai departe, chiar ați crezut că treceți și voi prin aceleași chestii șică simțiți la fel și faceți la fel... E o minciună. O mare și gogonată minciună. Nu aveați cum să trăiți așa ceva pentru că nici măcar eu nu am trăit așa ceva. Am exagerat dinadins. De dragul trăirii. Exact cum zicea Oscar Wilde prin gura lui Dorian Grey: "Scopul artei este de a dezvălui arta și de a-l ascunde pe artist." 

Vedeți voi, eu, atunci când scriu, am impresia că ceea ce iscălesc în pagină e de fapt adevărate realitate și ajung să uit dacă în realitate chiar s-a întâmplat cum scrie eu sau pur și simplu altfel. Cred că există și o boală pentru asta. Dacă există, eu sigur o am. Sunt convins de-a binelea că ceea ce scriu eu devine viu, undeva. Totul pornește de la faptul că nu există realitate pură, nealterată, pentru că fiecare avem câte un filtru prin care vedem, așa că nu avem la ce să ne raportăm ca să ne dăm seama dacă realitatea pe care o vedem noi e cea corectă sau nu (aici intervenind normele sociale, care și ele, la urma urmei, variază), pentru că nu există nici un filtru obiectiv, așa că realitatea e un pia mater, un strat dubios, care ne apără și pe care proiectăm tot ce vrem noi, sau altfel spus un spațiu de stocare care, văzut fără nici un filtru, ar arăta indescriptibil, ca o tonă de fier vechi casat, ca niște zero și unu la infinit. Ei bine, pe această pia mater eu am ales să imprim cu aceeași forță cu care îmi stochez viața, tot ceea ce scriu. Sau, dacă îmi permiteți comparația, pentru mine există o a doua pereche de ochelari cu care pot să văd realitatea scrisă și să mă cufund în ea, ca într-o cadă parfumată, ca într-un ocean cu pești în care oricine poate respira sub apă, iar de ceva timp, au început parcă să mi se deregleze dioptriile astfel că văd realitatea scrisă și cu ochii liberi, iar pe cea a vieții, și cu lentilele scrisului. Of, ce pretext lung vă înșirui aici... E un pretext, în fond o minciună e tot o minciună, indiferent în ce realitate te-ai afla. Și chiar dacă v-aș convinge că simt la fel ca Ernst Fischer care spunea cu atâta convingere că "nu vreau ca viața să imite arta ci vreau ca viața să fie artă", tot o minciună impardonabilă v-aș spune. Îmi pare rău, deci, că v-am mințit și acum că știți că nu am făcut-o dinadins, sper că...

Dumnezeule, cum mă las furat! Cum adică nu am făcut-o dinadins? Bineînțeles că am făcut-o dinadins! Mi-am schimbat realitățile și am ales, în deplină conștiență, să fiu orb uneia și foarte sensibil alteia, conform lucrurilor din ele pe care nu le puteam privi sau pe care voiam să le văd și să le vadă și ceilalți. Efectiv am schimbat realitățile între ele ca pe niște șosete desperecheate. Pe cine încerc de fapt să mint? Încă fac asta. Îmi pare rău. Dacă vă convine, lăsați-vă mințiți. Dacă nu, dați-mi un șut în fund și aruncați-mă în stradă cu șosete cu tot. (Știți și voi prea bine ce spunea Mark Twain acum o sută și ceva de ani: "Este mai ușor să înșeli oamenii decât să îi convingi că au fost înșelați.")

Una peste alta, frica mea cea mai mare este că, dacă mor, o să-mi rămână ceva nescris. O prostie, un fleac, o capodoperă accidentală, un decor, un personaj, o întâmplare, un sentiment, o părere, adică mi-e că n-o să nasc destul de mult pentru realitatea pe care mă căznesc să o îmbrac. Dacă o să-ntâmple asta, adică să mor înainte să scriu ceea ce am de scris, vă las niște intrucțiuni precise și vă rog să pătrundeți în realitatea mea și să o completați așa cum considerați voi de cuviință. Vă dau și ochelari, și tot. Trebuie doar să-mi iertați minciunile, ceea ce oricum va fi inutil, pentru că voi fi mort, iar voi veți putea să-mi aflați toate secretele dacă ajungeți cu bine la realitatea mea. Dar, totuși, creștinește vorbind, e bine să mă iertați dinainte. Nu știu de ce am frica asta, nu sunt ipohondru, cred că mai degrabă sunt prea atașat de ceea ce scriu. De ceea ce creez. Dacă aș fi de pildă un fabricant de rățuște de cauciuc, aș muri de spaimă că n-o să apuc să fac rățuște de cauciuc pentru toți copiii din lume sau, și mai și, rățușca de cauciuc perfectă! Cam așa gândesc eu. Întrucâtva, cred că am să schimb lumea și mi-e frică că n-o să apuc să o fac. În orice caz, mint. 

Dacă mai există dubii,

al vostru Robinson Crusoe



 



 

 

2 comentarii:

  1. Mi-a fost atat de dor de tine! Asta e Robinson de acum cîțiva ani. Văzut dintr-o altă realitate, de ce nu?! Sau printr-o minciunică mică, cine știe?! Te ador, dragul meu Crusoe.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cu mare bucurie mă reîntorc după o bună bucată de vreme pe muntele magic și plin de comori al ideilor mele evadate în cuvinte.

      Ștergere