duminică, 10 martie 2013

Gândurile unui nebun în devenire


Hainele îmi sunt tot mai necălcate, părul tot mai ciufulit. Zâmbesc când ceilalți n-au nici un motiv să o facă. Îmi imaginez lilieci, desene, paragrafe. Cuvinte inexistente. Stau neclintit în fața unui film, ca la un spectacol nemaipomenit. Nu prea vorbesc despre sentimente, mai mult le exprim. Fiindcă dragostea, așa cum o văd eu în momentul de față, există numai în filme și-n cărți. Acolo unde noaptea nu e doar o hârtie de indigo suprafolosită de oameni fără imaginație. Ziua, noaptea, citesc. Studiez aleatoriu. Privesc ore în șir fotografii. Postez pe un perete uneori chiar portrete, de femei sau bărbați, pe care altfel n-aș putea să mi-i imaginez. Colecționez expresii nebune și replici ciudate, ale unor indivizi care dintr-un zâmbet pot cu ușurință înghesui marea întreagă, cu tot cu valuri și cu pești, într-un pahar de sticlă. Uite-așa. Cât ai pocni din degete. Pot fi tăcut și ciudat. Învelit când adorm de ciorne, și de hârtie mototolită. Iar când mă trăznește inspirația, uneori sar noaptea din pat. Scriu fără oprire ore-n șir. Lângă un singur și tăcut camarad: veioza. Mă întrerupe câteodată doar vreun refren, ori o culoare de violet. Singura problemă îmi rămâne timpul. Poate și singurătatea din ecou. Câteodată nu aud, cu siguranță nu văd și nici nu mă întrerupe nimic. Rămân clintit locului. Sub un curcubeu de peisaje pe care mi-l imaginez seara la fereastră. Inconștient, evit orice interferență cotidiană. Întins pe pat, cu mâinile sub cap și cu picioarele încrucișate, zâmbesc. Visez cu ochii deschiși. Absorb emoții care-mi vin de peste tot, am momente când sunt ușor impresionabil. Așa se explică de ce sunt până noaptea târziu confidentul muzicii. Eu, ascultătorul care stinge ultimele zvâcnete ale unei frecvențe de radio. Cel care-și dorește să realizeze lucruri de care oamenii nu au nevoie, dar pe care ar fi frumos să le cunoască. Sunt un copil încăpățânat. Și un bătrân distrat. Tot ce-mi doresc e să transform, să provoc un impact. Să dirijez forțe. Forțe, lumi imaginare și idei. Pentru că nu-mi pot imagina cum e să vezi lucrurile exact așa cum sunt. Aș putea fi un stângaci făcător de minuni minuscule cândva. Trebuie doar să scriu în continuare. Să găsesc formula potrivită. Adică cifrul. Combinația exactă de cuvinte care poate dezveli oricând și oriunde o scânteie. Un lanț de emoții vii. Mă opresc aici. Deocamdată. Un pahar de vin bun încă se mai zbate în mine. Îmi vin idei strecurate prin candelabru. Fără să trag aer în piept, mă așez să scriu. Trebuie doar să-mi imaginez în fața ochilor o femeie frumoasă, care să mă inspire. Cine știe, poate conving o nebună ca și mine să-mi pozeze. Cine n-a inspirat niciodată un scriitor, nu știe ce înseamnă să fii privit.








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu