am uitat cum era pielea
ta, am uitat cum dormeai liniștită cu bustul învelit în părul tău șaten și
moale, am uitat cum cearșaful se încălzea sub coapsa ta, am uitat cum respirai
ușor ca și cum ai fi vrut cu tot dinadinsul să dormi o viață întreagă într-o
singură noapte.
am uitat.
am uitat că eu te
priveam uneori fără chip cum numai un om prost râmâne cu pălăria în mână atunci
când admiră splendoarea unei catedrale.
am uitat.
am uitat cât de mult
îmi plăcea să stau în preajma ta, când tu spuneai că nu-mi place, și că mai
sunt și alții în preajma cărora îmi place să stau. dar țin totuși minte cum îți
răspundeam că totul nu-i decât un joc între îndrăgostiți, un joc perfecționat
de-a lungul unui mileniu.
asta, într-adevăr, n-am
uitat.
la ora asta dormi, și
ai telefonul închis, și lumina de la cameră stinsă, și fermoarul inimii tras,
iar eu umblu teleleu și singur prin oraș, și mă gândesc într-una că peste umbra
mea încă pot sări, dar peste a ta nu.
ce să fac, dacă am
uitat?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu