Zilele în care așteptam cu nerăbdare să cresc mare

Copil fiind, îmi amintesc cum uneori îmi ascundeam brațele în tricou numai ca să le spun oamenilor că mi-am pierdut brațele. Și restartam jocul video de câte ori știam că sunt pe cale să pierd. Adormeam seara în pat cu toate animalele cu blană pe care le găseam, ca să nu se supere nici unul dintre ele. Aveam, țin minte, un pix cu 6 culori, și toată ziua apăsam pe buton încercând să scriu cu toate culorile deodată. Vara, împreună cu un prieten din vecini, îmi mânjeam tricoul cu suc de roșii, întinzându-mă apoi în iarbă și spunându-le oamenilor că am fost împușcat. Stăteam nemișcat ore întregi în spatele unei uși, pregătindu-mă să speriu pe cineva, iar apoi mă lăsam păgubaș pentru că dura prea mult sau pentru că aveam nevoie la toaletă. Mă prefăceam că dorm, numai pentru că știam că tata mă va căra în brațe către pat. Îmi amintesc cum de fiecare dată când mergeam seara târziu cu mașina aveam impresia fermă că luna ne-a urmărit mașina pe tot parcursul drumului. Stăteam nemișcat în fața ferestrei urmărind cu atențe două picături de ploaie care se prelingeau pe sticlă de sus în jos și pretindeam că e vorba de fapt despre o întrecere între ele. Obișnuiam să înghit semințele unor fructe și să mă speriu singur la ideea că mi-ar putea crește copaci în stomac. Țin bine minte mai ales toate zilele în care așteptam cu nerăbdare să cresc mare. Unde mi-o fi fost capul?