văd în tine o femeie
născocită de Kerouac, văd aceeași frumusețe difuză pe care el
o vedea în Marylou, sau
în Maggie, și nu-mi doresc decât o vară fără sfârșit în care
să te desfac, să te
iubesc cu un soi de demență disjunctă, diafană, și absurdă.
mă ard tălpile de la
nisipul încins, dar cu toate acestea tu rămâi cutia mea de nisip preferată,
poate pentru că ești
compusă din milioane și milioane de pietricele sfărâmate.
caută și tu, dacă vrei,
aici lângă mine, toate castelele de nisip din interiorul tău.
le-ai găsit? culmea, eu
le văd. continuă să cauți, ești irezistibilă când te joci.
ești un soi de minune
palpabilă. zâmbești în pauze scurte, și continui să așezi la locul lor
toate piesele lipsă din
mine. să nu te oprești.
să nu te oprești pentru
nimic în lume! ia-mă de mână și ajută-mă să reconstitui
sălbăticia noastră de
azi noapte, și să desfac conținutul celor două genii nebune
și dezbrăcate pe care
le-am interpretat azi noapte, când tu pictai acoperită doar
de cămașa mea desfăcută la mijloc, iar eu te mușcam de umăr și de coapse
resuscitat de la toată
cofeina care exploda în mine la intervale regulate.
știu,
începe deja o vară
contagioasă, pielea îmi va fi curând cuprinsă de cel mai intens delir,
și e posibil să mă
părăsești chiar, la un moment dat, e posibil, nu-mi spune că nu-i așa,
fiindcă așa procedează
toate femeile frumoase din cărțile lui Kerouac,
dar măcar voi știi că
în toată demența asta încinsă m-ai iubit cât ai putut de tare,
și că eu ți-am amânat
plecarea cât am putut de mult.
Dacă cândva mi-ar scrie aşa...dar nu? El, el-ul gălăgiei mele lirice, e un poet mut...dar vocal.
RăspundețiȘtergere