Dimineți albastre

găsesc o plăcere simplă și irezistibilă 

când stau și privesc

cum cresc și se dezvoltă umbrele matinale de albastru.

îmi place să înot și să-mi scald privirea

în lumina asta calmă,

și blândă.

ori în nuanțele ăstea somnoroase

care se trezesc mai greu decât mine.

e o liniște care nu se complică cu secretele din timpul zilei,

o liniște care ne readuce înapoi din tărâmul viselor,

o liniște care anunță soarele.

ciudat lucru, cum nu observă nimeni momentul exact în care culorile

se schimbă,

când cerul se luminează.

observ reflecții ale unui licărit tendențios de pe construcțiile din jur,

care mi se așează peste fâlfâitul pleoapelor asemenea unui fluture

care se odihnește.

mă aștept să aud dintr-un moment în altul

tot felul de zgomote, claxoane, roți, celulare,

mă aștept ca toate ușile să se deschidă, din fiecare casă,

în care cineva cască.

e fascinant uneori să-ți dai seama

câte detalii ne scapă,

și cât de vastă e viața asta,

a mea,

a ta,

și a fiecărei persoane.

îmi dau seama de asta imaginânându-mi lucrurile

la o scară de 7 miliarde de ori mai mică

decât sunt ele în realitate.

nici n-am cuvinte.

îmi plac diminețile,

fiindcă mă lasă fără replică.

e ceva special în reînnoirea asta, în fiecare început

pe care ni-l oferă o nouă zi,

și în orele ăstea în care mă străduiesc să mențin

o tăcere,

pe care o împart în fiecare dimineață, la aceeași oră,

de la distanță,

cu alții.