Scrisul, acea minciună care ne ajută să descoperim adevărul

Câteodată, tot ceea ce scriu pe hârtie îmi pare asemenea unei fotografii capturate instantaneu, care arată ceva cumplit, ceva iute, țipător și compact, ceva smuls din viață și totuși ceva paralizat de fapte. De aceea, în imaginația mea mă însoțește întotdeauna o geantă plină cu posibile scenarii ale unei secvențe de viață, asta pentru cazul în care cuvintele provenite dintr-o altă intenție îmi vor cere permisiunea de a fi imortalizate în scris. Dar, cu toții știm că scrisul nu reprezintă adevărul. Scrisul e o minciună care ne ajută să descoperim adevărul, cel puțin adevărul care ne este dat să-l înțelegem. Așa se face că un scriitor trebuie să cunoască întotdeauna cea mai potrivită manieră de a-și convinge cititorii de adevărul minciunilor sale.

Când am început să scriu, m-am simțit oarecum destul de răvășit de tristețea adevărului pe care l-am descoperit dincolo de cuvintele mele. Am realizat că din momentul în care ceva se rupe în oameni, ei nu mai pot fi niciodată reparați, și că asta e ceva ce nu îți spune nimeni, cel puțin nu atunci când ești tânăr și când ai avea cea mai mare nevoie de acest adevăr, și că ar trebui să fim pregătiți, pe măsură ce creștem, să preîntâmpinăm surpriza de a vedea cum în oamenii din viața noastră se va rupe ceva într-o bună zi. Ne trezim, la un moment dat, întrebându-ne când va veni și rândul nostru, când se va rupe ceva și în noi sau dacă nu cumva deja s-a rupt.

De aceea, am ajuns să aleg cuvintele cele mai semnificative din tot ceea ce-mi transmit cei din jurul meu. Să abstractizez. Să esențializez. Ca să pot înțelege lumea mai bine și ca să reușesc, într-o oarecare măsură, să mă cunosc pe mine mai bine. Și am ajuns la concluzia că trebuie să mă exprim mai tăios. Mai vibrant. Găsind cuvinte cu rezonanță. Dar mai ales că trebuie să scriu. Poate o carte. Și că nu e timp de pierdut. Fiindcă mi-am dat seama că dacă aștepți un moment din viitor ca să scrii o carte, sau o poveste, sau dacă plănuiești să-ți faci timp ca să citești toate cărțile pe care ar fi trebuit să le citești, așteptând o fereastră de timp în care să faci toate acestea – atunci nu le vei face niciodată de fapt. Nu va mai fi timp, iar lumea nici nu-și dorește ca tu să faci toate acestea. Lumea e construită într-o manieră în care tu nu ești nimic mai mult decât un simplu consumator. Lumea așteaptă de la tine să-ți iei un job bine plătit, ea așteaptă să mergi în vizită la Zoo și să mănânci batoane de ciocolată, preferabil de șapte ori pe săptămână. Nicidecum să lași ceva în urma ta.