Așa sunt eu, nu mă
îndur întotdeauna să fac din apa jucăușă și cu sare – care a dat în clocot și
care a scăzut deja mai mult de jumătate – ceva consistent. Și, chiar dacă
presar de undeva de sus mălai peste apă – sub formă de ploaie – mă lupt (cum se lupta Don
Quijote cu morile de vânt) cu amenințătoarele cocoloașe, trimise sub forma
unei infanterii care mă tot anunță (cu sunete și trâmbițe) că va ieși de
undeva din dedesubt. Mă uit mai bine și nu-mi vine a crede ochilor: mămăliga
asta sfârâie în continuare ca lava unui vulcan pe care îl prepari instantaneu (la
minut) în casă.
Ploaia
de mălai o să ajungă și pe jos, desigur, unde vor apărea o
sumedenie de furnici strângătoare care vor recolta bobițele irosite, inclusiv
pe cele mai greu de observat cu ochiul liber, chiar și pe cele mai minuscule
decât firimiturile de pâine. Țin minte că ultima dată s-au încleștat cu o
încăpățânare admirabilă pe cristalele de
zahăr din lingurița mea de cafea, dovedind un simț exacerbat al posesiei,
care m-a lăsat realmente cu gura căscată...
Mă opresc din învârtit.
Sună cineva la ușă. O fi un bun prieten, pe care-l aștept să continuăm discuția
de aseară despre Briciul lui Occam.
Mă bucură să aud soneria. Țârâitul vine exact la țanc, ca un fel de deflagrație a timpanelor. În gând, mă
îmbarc într-o gondolă venețiană invizibilă și traversez iute un canal prietenos
cu apă limpede, ce duce de la bucătărie până la vizor, pe sub toate artezienele supelor și sosurilor care dau în clocot. Numai gândurile
mi se împotmolesc, când și când, în cocoloașele din mămăligă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu