cum să vorbești atât de
ușor despre scriitură? orișicum, când începi să despici scriitura cuiva trebuie
să aduci în discuție poetul, scriitorul, stăpânul peniței, iar despre acesta se
zvonește în târg că e clădit din cuvânt, din expresie și din emoție. mai ales
din emoție. poate și din obsesie. el parcurge de fapt, când scrie, toate
peisajele tărâmului său afectiv și își călărește sentimentele zi și noapte pe
ruta improbabilă dintre imaginație și simțuri, într-un tur-retur care scoate
mereu ceva nou la iveală. și, atât de minuțios și de migălos își reconstruiește
harta simțirii, precum și paleta cromatică ori coloana vertebrală a
mecanismelor sale emoționale, și într-atât de frecvent pășește undeva pe
coridoarele spiralate ale interioarelor sale neobișnuite, prin saloanele cu
tavane înalte, împodobite cu draperii masive și candelabre, și atât de
familiare îi par zvâcnirile bizare ale conștiinței, ale întâmplării banale sau
ale fulgurațiilor duioase ale nostalgiei, încât fiecare sunet pe care îl
transformă în cuvânt și pe care îl pronunță mai apoi prinde viață, se ridică pe
picioarele din spate, și face flic-flac-uri pe covor pentru a fi observat de
ceilalți. este suficient să urmărești tensiunile și zbaterile fiecărui cuvânt
pe care-l citești, ori să-i urmărești privirea când aleargă cu toate nălucile lui
prin încăpere. ai să vezi, în timp ce-l rostești, cum acesta îți dansează prin
minte. iar scriitură sau poezie se va numi cu adevărat abia atunci când vei
începe să dansezi și tu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu