Nu-mi pot da seama dacă
acea apăsare puternică pe care o
resimt în piept e de fapt retragerea mongolică a nicotinei către interiorul meu sau dacă aici e vorba de fapt doar de
o reacție fizică a părții mele goale
și abandonate. Și totuși acum pieptul meu contaminat
așteaptă de undeva o infuzie
neașteptată și reparatorie de oxigen.
Culmea, nici nu-mi mai amintesc exact când te-ai substituit ultima dată sub formă de oxigen plămânilor mei, dar încă
știu că atunci când respirația mi-a rămas blocată și când respirația ți s-a
oprit și ție, ea a fost tot ce mi-a mai rămas pentru o bună
bucată de timp de la tine. Problema e că eu, în acel moment, trebuia cumva, să
găsesc un remediu și să respir. Să supraviețuiesc. Vezi tu, țigările au, cel puțin, un timp
rezonabil în care îți părăsesc definitiv
sistemul. Tu, în schimb, ești mult mai nocivă
și indubitabil mai înțepătoare pentru
plămânii mei. Creezi mai multă dependență
decât orice nicotină. Ești, cu
siguranță, mult mai greu de eliminat.
Nu-mi pot da seama ce
îmi cauzează acea apăsare puternică
din piept, dar sper că e vorba doar
de țigări.
Nu cumva te amăgești cu ultimele cuvinte? Nu cumva te cuprinde o mică teamă că nu din cauza țigărilor simți acea apăsare? Și eu am avut una asemănătoare, sau cel puțin pare asemănătoare, dacă e să pun cuvintele tale și în cazul meu. Doar că stăteam și mă gândeam după cât timp iese nicotina din corp, pentru că nu vroiam să mă gândesc că "cineva" îmi stârnește o apăsare în piept.
RăspundețiȘtergereE o autoamăgire asumată, de fapt. Un soi de tachinare proprie. Iar în cazul meu, pot spune că prefer uneori confruntarea frontală cu acel 'ceva' care îmi stârnește o apăsare în piept.
RăspundețiȘtergereMă bucură însă similitudinea trăirilor noastre, distanțate de un elastic inegal al timpului și spațiului dintre noi doi.
O săptămână luminoasă îți doresc.