Menirea de a fi narcomani ai timpului

Femeile pe care le iubim sunt asemenea unor fluturi. Care de obicei stau cu aripile lipite, așa cum se odihnesc fluturii pe câte-o frunză, când își desfășoară trompa filiformă ca să soarbă apă dintr-un bob de rouă. Când săruți o femeie, ea pur și simplu zboară. Decolează. Și tu de fapt decolezi odată cu ea, ca și când ai călări pe gâtul cu pene fine al unui fluture uriaș. Dar femeia nu are doar o singură pereche de aripi, ci sute, ca un semn că ea te poate duce nu doar dintr-un tărâm al fericirii într-altul în această lume, ci în mii și mii de alte lumi nelocuite. Lumi ce seamănă mult cu cea în care trăim, dar și în multe altele populate de ființe care nu ni se arată decât în vise. Femeile pe care le iubim, asemenea gingașelor creaturi cu aripi colorate, ne învăluie suav în suficientă dragoste cât să traversăm în deplină siguranță toate locurile rele care ne provoacă vertijuri. Cât să ne readucă pe drumul nins al fericirii cu-acel mers balansat specific numai bărbaților îndrăgostiți pentru eternitate în Calea Lactee. Femeile pe care le iubim sunt în esență asemenea unor fluturi poate și pentru că ne transformă în poeți și ne învață a scrie în carnețele secrete și pe pagini dactilografiate cu patos doar pentru propria fericire. Pentru că ne arată, asemenea fluturilor, să privim totul cu umilință, să fim deschiși și să ne iubim viața, care-i mai scurtă decât foșnetul unui aripi. Ele sunt aidoma fluturilor pentru că ne inspiră. Pentru că din foșnetul buzelor femeii poți separa gândul că ceea ce simți își va găsi într-un final forma proprie. Pentru că ne învață atât de multe prin metamorfoza lor spectaculoasă și flămândă de frumos. Pentru că ne arată cum să ne răscolim nebunește toate cotloanele minții și să ne avântăm atât cât e necesar dar și să scriem profund ceea ce ne dorim numai și numai din profunzimea propriilor gânduri. Pentru că atunci când zboară ne aduc aminte că și noi, asemenea lui Proust, trebuie să dobândim în zbor menirea de a fi narcomani ai timpului. Pentru a spune adevărata poveste a lumii printr-un monolog interior. Ca și cum cel mai valoros lucru este ochiul din interiorul ochiului și aripa din interiorul aripii.

Cred cu o nestrămutată credință că femeile pe care le iubim sunt asemenea unor fluturi. Fluturi ai vieții care așezându-se peste umărul nostru stâng ne învață a scrie cu forța ochiului minții înotând într-un nesfîrșit ocean al limbajului unde fiecare bărbat creează sălbatic, indisciplinat și pur, din adâncuri către suprafață (cu cât mai nebunesc cu atât mai bine) și unde fiecare bărbat devine și el un fluture în cele din urmă, sau măcar un scenarist-regizor de trăiri sufletești sponsorizate și purificate-n rai.