luni, 6 noiembrie 2017

Remediu prescris vulturilor care au uitat să zboare


Unde fugim noi oare, cei care am uitat să scriem? Ne mai clocotește oare la răsărit muzica în vene și dansul pe retină? Și oare din ce sunt făcute toate continentele tăcerii după care ne mai ascundem? Dar toate mările pline cu pești ale căror nume n-au fost încă inventate din pricina propriei penitențe? Pe ce fel de insule nepământene ne-am condamnat vremelnic zâmbetul, imaginația, speranța? Unde e timpul acela măsurat prin coliere de pin ori prin curcubee furate din tot soiul de nave ale frumuseții intergalactice? De ce ne oprim din scris și, mai ales, pentru câte anotimpuri? Ne-am oprit din scris pentru a căuta cuvinte mai frumoase, mai mari și mai rotunde? Sau mai mult pentru a ne îmbăta din zeama vieții și din irezistibila cucută a cotidianului? Suntem vulturi care au uitat să zboare ori trenuri care nu vor mai porni niciodată? Ce fel de vulpi polare și lacome am devenit, în nemărginita zăpada a lipsei de idei? Am putea încă, la o adică, vopsi orizonturi îndepărtate cu buze vii de fată, am putea fără să clipim prezice cu exactitate horoscopul macilor și am putea istorisi fără nici un efort (de la A la Z) o elaborată și minuțioasă ovulație a planetelor bej din constelația Libra, ba chiar și a celor tomnatice și neserioase din Părul Berenicei, despre care se povestește că au rămas moștenire visătorilor de pretutindeni. Am putea încă spune orice și tot ar avea sens, așa cum are sens nava lui Tezeu sau cuvîntul heterologic, dacă vreți. Am putea spune orice și ar avea sens prin simplul fapt s-a scris. Scrisul dospește sens. Scrisul moșește viață, palpabil, suflare. Așa că repet asemenea unui ecou recuperat din piramidele unui război: unde fugim noi oare, cei care am uitat să scriem? De ce ne ascundem și când preconizăm a scoate la suprafață ultimul și primul gând al omenirii? Degeaba ne ascundem. Lumea încă are nevoie de noi. Ea încă are nevoie de cărți, de poveste și de povestitori, de lumi care n-au nici o noimă dar care în speță ne dau sens și suflu și șarm și vrajă și putere de a iubi și de a merge mai departe. Nu știu cât de departe. Dar într-atât de departe încât să încălzim alte suflete care iubesc scrisul. Așa că e e în zadar orice fugă de scris a celor care scriu. Până la urmă ce îți mai poate vinde universul? Dar viața? Dar cotidianul? Îți poate el teleporta sufletul în sufletul altora până într-atât încât aproape că poți atinge limba unei fraze bine scrise? Îți poate el desluși limbile asurzitoare ale fericirii așa cum face o bucată de text atât de maiestuos scrisă încât trezește la unison toți îngerii din tine? Ce îmi poate da existența la schimb ca să pot uita cântecul unui capitol atât de bine scris în care el se descoperă pe sine numai prin ea sau în care ea simte că trăiește numai prin el și că astfel universul amândurora se desface și se lărgește până la vindecare completă. Lumea are nevoie de scris pentru a se vindeca și regenera periodic iar drept urmare bucata asta de scris e pentru mine și pentru toți cei care au fugit de scris la rândul lor, călărind în zbor libelule prin negura cotidianului malefic, exact așa ca mine, uitând să scrie și astfel să vindece ADN-ul de neprețuit al lumii - imaginația. E pentru cei care atunci când se reîntorc spre cuvinte se reîntorc de fapt acasă. Se reîntorc acolo unde s-a născut pământul - această minunăție albastră prin care fizicienii înțeleg o stea dar prin care cei ce scriem înțelegem viață și zvâc și imaginație. Sau realitate, dacă ar fi să-i dăm crezare (și de ce nu am face-o) lui Borges, cel care a dibuit cel dintâi că paradisul nu poate fi nimic altceva decât o nemaipomenită și nemărginită bibliotecă.
 
 
 
 
 
 
 

 
 
 

 
 
 
 
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu