Mi-a
luat o viață de om să mă pot schimba și să înțeleg ce mi
s-a întâmplat de fapt. O viață de om ca să-mi pot accepta penitența și ca să
caut un sens. A fost o vreme când credeam că voi învinge lumea fără mare efort,
motivat de dragostea ta, de cerul tău albastru, pe care l-ai împărțit cu mine
de fiecare dată când mai săpam în roca tare a îndoielilor, acolo unde găseam
uneori medalioane vechi, accesorii port-bonheur pentru desele mele plecări și
întoarceri la tine. Lumea e decolorată acum, știu, e ciudat, dar crede-mă că am
văzut-o de sus, dintr-un dirijabil purtat de vânt în care m-a aruncat cafeaua
de dimineață. Aveam nacela golită de nisip și gaz insuficient că să zbor la o
altitudine prea mare, așa că i-am privit pe alții. Și am văzut suficient. Am
văzut cum dragostea poate fi un drog, unul care se dizolvă instantaneu în
sânge, până la delir sau chiar până la inconștiență. Și mi-a luat o viață de om să înțeleg că oamenii ar trebui să se
nască mai întâi bătrâni. Vezi tu, singurătatea e un fel de sirocco turbat, ea mută tăcerile dintr-o parte în alta, înăsprește
cuvinte și sentimente. Sau îi face pe oameni să umple rânduri, pagini, tomuri,
rafturi, biblioteci. Să mediteze, să traseze linii între ce a fost bine și ce a
fost rău. Să caute și mâine același cer senin.
Când ai plecat, am
încercat să mă vând cu totul, fie ca întreg, fie în subansamblu, în componente,
în cash sau în rate, oricum numai ca să scap de mine și de toată apăsarea aceea
care producea numai neîncredere. Nici o femeie n-a putut umple golul ăsta din
mine. Nici măcar cele mai puternice femei imaginate vreodată. Exact, nici măcar
Elizabeth Bennet, Jane Eyre, Scarlett O’Hara,
Mariko din Shogun,
Ofelia, Desdemona, ori Julieta, Lady Macbeth, George Sand, ș.a.m.d. E aiurea, dar poate că am uitat doar să
privesc. Să descopăr. Să caut indicii și să văd urme. Sau detalii ale
albastrului împăturit uneori într-un plic și trimis la cutia mea poștală. Încă
mai am visul acela, știi tu, cel pe care tu mă tot rugai să ți-l repovestesc,
cel în care primeam scrisori de la o femeie necunoscută, rânduri intense așezate
în contrast pe o hârtie albastră, de un farmec aparte, de cerneluri frumos
mirositoare, care îmi aduceau aminte de lunile de octombrie din copilărie, când
mama îmi arăta câte o pasăre măiastră ce nu vroia nici în ruptul capului să mai
migreze vreodată către ocean.
Anii au trecut, tu ai
plecat, și-mi va trebui o altă viață de
om să înțeleg de ce azi îmi lipsesc ochii iscoditori ai unei femei care te
privește în toată goliciunea proprie. Îmi vine să mă apuc din nou de scris
numai când mă gândesc puțin la asta, să o iau de la capăt, să scriu de fapt un
rând și să-l șterg, cum făcea Penelope
cu țesătura ei, pe care noaptea o deșira în așteptarea lui Ulise. Mă regăsesc azi ca un adolescent care, în prima lui noapte
de dragoste, nu mai știe nimic din ce i-au povestit alții, și care, fâstâcit
de-a dreptul, nu mai știe unde să-și așeze mâinile... ideile... cuvintele...
tăcerile. Nu mă întreba așadar nimic despre dragoste, eu încă mai trăiesc în
iluzia că, într-o zi, voi fi eu cel care privește o femeie în toată goliciunea
ei stângace, erotică uneori, a propriei existențe efemere, și-mi voi aminti...
ce? Îmi voi aminti că am iubit. Cum am știut eu mai bine. Și-mi voi aminti și
că ți-am scris mai demult pe o foaie albă: même si je ne suis
rien pour toi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu